S70, 80,95,97-PARALELA ODA_LUCEAFARUL

Opera eminesciană constituie o sinteză a spiritualităţii româneşti, pe care o defineşte şi o

exprimă, integrând-o în universalitate. Aparţinând romantismului, Eminescu dezvoltă
marile teme ale curentului, realizând interferenţa naţional-universal: condiţia geniului,
natura, iubirea, folclorul, istoria, timpul.

Poemele apartin ultimei perioade creatoare, denumita de Tudor Vianu “perioada scuturarii
podoabelor”- prin această calificare, criticul se referă la reducerea procedeelor stilistice şi la
eliminarea retorismului, corelată cu esenţializarea limbajului si adancirea sensurilor simbolice si
filosofice. Ele sunt înrudite prin tematică, sensuri , limbaj şi viziune artistică.

Tema comună , specifică romantismului,o reprezintă condiţia geniului, definită prin

incompatibilitatea geniu-iubire. Se conturează, astfel, şi tema iubirii, a cărei interpretare
evidenţiază asemănări şi deosebiri de substanţă. In „Luceafărul”,tema iubirii este ilustrată prin
patru dimensiuni, fiecare dintre ele reprezentând o anumită tendinţă în lirica eminesciană: iubirea
ca aspiraţie spre absolut, spre depăşirea limitelor fiinţei (dragostea fetei pentru luceafăr);iubirea
ca dorinţă de umanizare (a luceafărului pentru fată); iubirea umană redusă la dimensiunea fizică (
idila Cătălin – Cătălina) şi iubirea umană spiritualizată (secvenţa finală). In „Odă...”,iubirea este
văzută ca aspiraţie a geniului spre umanizare, comună ambelor poeme fiind intensitatea
romantică a trăirii. Iubirea se confundă cu aspiraţia spre absolut, spre cunoaştere, spre depăşirea
limitelor , ea meritând sacrificiul nemuririi;”de greul negrei veşnicii, părinte, mă dezleagă”,
„băui voluptatea morţii/ Nendurătoare”.

In ambele creaţii, imaginea geniului se asociază cu motivul romantic al stelei. Prin

intermediul alegoriei, geniul este reprezentat ca Luceafăr- stea a zeiţei Venus, ceea ce induce
ideea predestinării atracţiei erotice. Motivul stelei apare în “Odă”, la fel ca în “Luceafarul”, ca
simbol pentru izolarea, desprinderea geniului de lumea comună (“steaua singuratatii”).

Ca şi în “Luceafarul”, poetul construieste în “Odă” o imagine statuară a geniului care

traieste in afara timpului, destinului si a mortii, identic cu sine, netulburat de sentimente si
devenire:”Nu credeam să învăţ a muri vreodată/Pururi tânăr , înfăşurat în manta-mi”- Noi nu
avem nici timp, nici loc /, Si nu cunoastem moarte) .

In spirit romantic, natura geniului apare ca duală şi contradictorie, aspiraţia spre

împlinirea iubirii aflandu-se în opoziţie cu apartenenţa la o lume a esenţelor, ilimitată de timp,
spaţiu sau destin.

Identitatea tematică nu exclude prezenţa unor deosebiri intre cele două creatii
reprezentative pentru romantismul eminescian. Astfel, dorinţa Luceafărului- Hyperion de a
renunţa la privilegiul nemuririi este refuzată , Demiurgul insistând asupra contrastului dintre
condiţia umană şi cea divină. Aceasta se concentrează supra antinomiilor etern- efemer,
ilimitatat- limitat spaţio-temporal, nesupus- subordonat devenirii:” Dar piară oamenii cu toti/ S-
ar naşte iarăşi oameni”; “Ei doar au stele cu noroc/ si prigoniri de soarte/ Noi nu avem nici timp,
nici loc/ Si nu cunoaştem moarte”.

Primul vers din “Odă” exprimă desavarsit certitudinea geniului de a trai in afara
umanitatii, si mai ales in afara limitelor acesteia-timpul, destinul, moartea. Se realizeaza o
maxima concentrare simbolica si filosofica, prin succesiunea verbelor: nu credeam sa-nvat a
muri.Surprinzatoare este, in context, prezenta verbului sa-nvat acesta implicand un caracter
procesual, incompatibil cu ideea mortii ca fenomen inevitabil.

Dragostea fetei de împărat are, pentru Luceafăr, valoarea unei revelaţii. Răspunzând
chemării acesteia, el se întrupează din elementele primordiale, în două ipostaze: neptunică-
angelică şi uranică- demonică. Intâlnirea are loc în cadrul romantic al visului- mediator între
viaţă şi moarte, efemer şi etern. Eroii lirici sunt, însă, marcati de coştiinţa incompatibilităţii:”eu
sunt vie, tu eşti mort”; “eu sunt nemuritor şi tu eşti muritoare”.

.A doua strofă din “Odă” surprinde momentul invaziei iubirii , prin verbul la perfect simplu
“răsărişi” ,alaturi de adverbul “deodata” evidenţiindu-se revelatia sentimentului ce tulbura
echilibrul interior, producând desprinderea de eternitate si intrarea in sfera clipei, a devenirii.
Constructia oximoronica “dureros de dulce” alaturata epitetului metaforic “voluptatea mortii
neinduratoare” exprima intensitatea, dramatismul trairii experientei erotice. Trairea iubirii, o
ingemanare de volupatate si durere (Tudor Vianu) este permanent insotita de constiinta
efemeritatii si a mortii. Prezenta vocativelor, a formelor pronominale si verbale de persoana a II-
a (tu rasarisi in cale-mi/Suferinta,tu), in stransa legatura cu formele de persoana I ce reprezinta
marcile eului(cale-mi, baui) imprima textului liric un anume retorism,explicabil prin intensitatea
starilor evocate, prin contradictia interioara pe care iubirea o genereaza.

Asadar, geniului din “Odă” îi este permisă umanizarea, în vreme ce Luceafărul este
constrâns să ramână în limitele lumii sale.

Solutia dramei este, de asemenea, diferită. Sensurile majore ale acesteia sunt relevate în
secvenţa finală din “Luceafărul”,prin intermediul monologului adresat. Ultima strofă
accentuează opoziţia dintre cele doua lumi prin contrastul metaforic “cercul vostru strâmt” /
“lumea mea”. Din perspectiva insului de excepţie, lumea terestră este limitată prin timp, spaţiu
şi destin , în vreme ce propria lume pare ilimitată. Tragismul condiţiei sale se naşte, însă, din
contradicţia dintre darul eternităţii şi suferinţa neîmplinirii afective.Lumea astrală are ca
privilegiu nemurirea şi ca limită neiubirea:”Ci eu, in lumea mea, mă simt/ Nemuritor şi rece”.

Ultima strofa a poeziei “Odă” exprima, in mod direct, cu o intensitate dramatica,

aspiratia geniului spre revenirea la starea initiala, la momentul anterior revelatiei iubirii..
Personificarile si epitetul din versul al doilea –vino iar la san, nepasare trista-amintesc de
imaginea geniului nemuritor si rece.In special epitetul trist asociat cu nepasare exprima ideea ca
indiferenta, imunitatea geniului fata de chemarile lumii este o alegere facuta la capatul unei
experiente dureroase.Deosebirea majora se creeaza in versul :ca sa pot muri linistit-ce
contrasteaza, evident, cu epitetul nemuritor. Astfel, pentru Luceafarul-Hyperion, seninatatea
abstracta inseamna acceptarea eternitatii, renuntarea la coborarea in real. Pentru geniul ipostaziat
in Oda…, redobandirea echilibrului nu mai e posibila decât prin asumarea mortii- limită, dar si
refugiu al conditiei umane.Ultimele doua versuri sugereaza ca trairea iubirii a creat o ruptura
interioara, o scindare profunda intre “eu” si “sine.” Spre anularea acestei rupturi, spre refacerea
propriei unitati tinde eul poetic, desi este constient cã prin asumarea iubirii a pierdut privilegiul
eternitatii. Frecventa pronumelor la persoana intai marcheaza o implicare afectiva si o acuta
constiinta de sine.-pe mine mie reda-ma.

In opinia mea, poemele ilustrează drama romantica a incompatibilitatii geniu-iubire,

iubirea fiind interpretata ca traire absoluta, careia geniul ii sacrifica privilegiul eternitatii. Este
surprinsa, totodata, si drama cunoasterii- coborarea insului de exceptie in real , dorinţa de
umanizare- acceptate sau refuzate- presupun scindarea interioara, asumarea suferintei ca destin,
confruntarea cu efemerul.

Alături de Glossă şi Scrisoarea I, poemele se integrează unei serii tematice si ideatice

fundamentale în lirica eminesciană, şi, totodata, în contextul romantismului universal.

S67- CARACTERISTICILE LIMBAJULUI POETIC INTR_O POEZIE ROMANTICA

S68-ROLUL ELEMENTELOR DE COMPOZITIE INTR_O POEZIE ROMANTICA

Mihai Eminescu
Oda
(in metru antic)

Opera eminesciană constituie o sinteză a spiritualităţii romăneşti, pe care o defineşte şi o

exprimă, integrând-o în universalitate. Aparţinând romantismului, Eminescu dezvoltă
marile teme ale curentului, realizând interferenţa naţional-universal: condiţia geniului,
natura, iubirea, folclorul, istoria, timpul.

Repertoriul de motive lirice este, de asemenea, integrat romantismului. Cadrul fizic

surprinde comuniunea dintre micro şi macrocosm, dintre terestru şi astral. Semnificative
sunt motivele: luna- adevărat leitmotiv, lucefărul, marea, izvorul, teiul. Cadrul psihic
evidenţiază sentimentul romantic al melancoliei, cel specific românesc al dorului, ale cărui
sensuri multiple se conturează în relaţie cu timpul, iubirea, viaţa şi moartea. Cadrul ideatic
evidentiază pesimismul- atitudine filosofică dominantă, desprinsă din gândirea lui
Schopenhauer, alături de concepte preluate din idealismul german sau filosofia orientală,
transformate în motive lirice originale

Apărută în decembrie 1883,poezia apartine ultimei perioade creatoare, denumită de Tudor

Vianu “perioada scuturarii podoabelor” ( criticul se refera la eliminarea procedeelor
traditionale si a retorismului, corelata cu esentializarea limbajului si adancirea sensurilor
simbolice si filosofice). Intentia poetului era de a integra aceasta opera in vastul poem filosofic
“Panorama desertaciunilor” .Prin tematica, sensuri si limbaj artistic, se inrudeste cu Luceafarul
si Glossa.

Semnificatia titlului demonstrează originalitatea viziunii eminesciene si capacitatea de

ambiguizare a mesajului liric. Poetul schimbă sensul primordial al termenului de oda (poezie
consacrata glorificarii unor personalitati, evenimente sau valori morale). Poezia se dovedeste mai
mult o meditatie si o elegie pe tema fundamentala a conditiei geniului, prin aceasta fiind înrudita
cu “Luceafarul”. Prezenta explicatiei “in metru antic”, se raportează la tipul de versificaţie,
autorul recurgând la versul safic,preluat, ca şi simbolurile mitologice implicate,din literatura
antichităţii clasice. Caracteristic ultimei perioade ,clasicismul din lirica eminesciana este
subsumat romantismului structural .Se poate afirma ca poetul alege o formula clasica spre a da
expresie sensibilitatii romantice.

Tema fundamantală, romantică , este conditia geniului definită sub semnul

incompatibilitatii geniu-iubire.

Motivele lirice dezvoltate în poem prin imagini artistice şi procedee specifice aparţin, de
asemenea, romantismului. Se disting, astfel: motivul stelei şi al singurătăţii, asociate sugestiv
imaginii geniului;motivul sufeinţei, specific viziunii romantice asupra iubirii, motivul visului,
semnificând aspiraţia spre absolute, motivul morţii şi al umanizării, integrate, de asemenea,
temei iubirii. Motivele mitologice, de sursă clasică, primesc în poem sensuri romantice. Astfel,
Hercule şi Nessus devin simboluri ale chinurilor provocate de iubire., iar motivul Păsării Phoenix
semnifică posibilitatea unei perpetue regenerări.
Compozitional textul este alcatuit din patru secvente lirice, evidentiind planurile
temporale ale discursului: strofa –I-imperfectul, timp al continuitatii, incremenirii, duratei
stagnante; strofa –II-perfectul simplu, timp al impactului, al interventiei neasteptate,al invaziei
sentimentului; strofele III-IV- prezentul, marcheaza permanentizarea iubirii ca suferinta; strofaV-
conjunctivul si imperativul sugeraza proiectia in viitor, aspiratiile eului liric.

Prin forţa expresivă şi sugestivă a limbajului liric, textul poetic dezvoltă multiple
semnificaţii simbolice şi filosofice, în accord cu viziunea romantică asupra condiţiei geniului. In
prima strofă, poetul construieste o imagine statuara a geniului ,care traieste in afara timpului,
destinului si a mortii, identic cu sine, netulburat de sentimente si devenire .Semnificativa este
prezenta imperfectului, timp al continuitatii, al duratei nedeterminate - “nu credeam”, “naltam”
- si, de asemenea, a adverbului “pururi”. Motivul stelei apare la fel ca in “Luceafarul”, ca
simbol pentru izolarea, desprinderea geniului de lumea comuna (“steaua singuratatii”).

Primul vers exprima desavarsit certitudinea geniului de a trai in afara umanitatii, si mai
ales in afara limitelor acesteia-timpul, destinul, moartea. Se realizeaza o maxima concentrare
simbolica si filosofica, prin succesiunea verbelor: nu credeam sa-nvat a muri.Surprinzatoare
este, in context, prezenta verbului sa-nvat acesta implicand un caracter procesual, incompatibil
cu ideea mortii ca fenomen inevitabil.

Versul concentreaza o problema filosofica majora: aceea a rupturii interioare determinata

in fiinta geniului de invazia iubirii, umanizarea înseamnând iesirea din eternitate si asumarea
limitelor conditiei umane.

.A doua strofa surprinde momentul invaziei iubirii .Verbul la perfect simplu “răsărişi”
exprimă ,alaturi de adverbul “deodata” , ineditul, revelatia pe care le produce iubirea ce tulbura
echilibrul interior, produce desprinderea de eternitate si intrarea in sfera clipei, a devenirii..
Constructia oximoronica “dureros de dulce” alaturata epitetului metaforic “voluptatea mortii
neinduratoare” exprima intensitatea, dramatismul trairii experientei erotice. Trairea iubirii, o
ingemanare de volupatate si durere (Tudor Vianu) este permanent insotita de constiinta
efemeritatii si a mortii.Prezenta vocativelor, a formelor pronominale si verbale de persoana a II-a
(tu rasarisi in cale-mi/Suferinta,tu), in stransa legatura cu formele de persoana I ce reprezinta
marcile eului liric (cale-mi, baui) imprima textului un retorism, specific romantic, expresiv
pentru intensitatea starilor evocate.

Prin intermediul aluziilor mitologice, poetul creează în următoarele două strofe o imagine
concreta, materializata a framantarii, a torturii sufletesti.Cele doua personaje mentionate- Nessus
si Hercule- simbolizeaza suferinta determinata de iubire, rasfrangera in planul fizic a chinurilor
sufletesti. Hiperbola-focul meu a-l stinge nu pot, cu toate apele marii- evidentiaza, dimensiunile
iubirii, combustia interioara pe care o implica, intolerabile pentru fiinta geniului. Iubirea se
confrunta cu aspiratia spre absolut, prezenta pânã atunci doar intr-un plan intelectual. Verbele la
prezentul etern sugereaza permanentizarea suferintei.Repetitia constructiei pleonastice al meu
propriu, asociata simbolurilor vis, rug accentueaza individualizarea, implicarea totala a eului,
asumarea trairii. Interogatia retorica insotita de simbolul regenerarii eterne,(pasarea Phoenix)
introduce ideea de dubiu asupra sansei geniului de a reveni la conditia anterioara.
.Ultima strofa a poeziei este situata in planul temporal viitor, desi verbele apar la
conjunctiv si imperativ prezent.Secventa lirica exprima, in mod direct, cu o intensitate
dramatica, aspiratia geniului spre revenirea la starea initiala, la momentul anterior revelatiei
iubirii.. Personificarile si epitetul din versul al doilea –vino iar la san, nepasare trista exprima
ideea că indiferenta, imunitatea geniului fata de chemarile lumii este o alegere facuta la capatul
unei experiente dureroase.Versul ca sa pot muri linistit sugerează că, pentru geniul ipostaziat in
Oda…, redobandirea echilibrului nu mai e posibila decat prin asumarea mortii- limita, dar si
refugiu al conditiei umane.
 Ultimele doua versuri surprind ideea că trairea iubirii a creat o ruptura interioara, o
scindare profunda intre “eu” si “sine.” Spre anularea acestei rupturi, spre refacerea propriei
unitati tinde eul poetic, desi este constient cã prin asumarea iubirii a pierdut privilegiul eternitatii.
Frecventa pronulmelor la persoana intai marcheaza o implicare afectiva si o acuta constiinta de
sine.-pe mine mie reda-ma.

In opinia mea, poemul ilustreaza drama romantica a incompatibilitatii geniu-iubire, iubirea

fiind interpretata ca traire absoluta, careia geniul ii sacrifica privilegiul eternitatii. Este surprinsa,
totodata, si drama cunoasterii- coborarea insului de exceptie in real presupune scindarea
interioara, asumarea suferintei ca destin, confruntarea cu efemerul.

Prin expresivitate şi forţă de sugestie, limbajul poetic ilustreză desăvârşit tema romantică,
opera poetului integrându-se în universalitate.