1

Luceafărul

Romantismul reprezintă o mișcare artistică și literară, care se manifestă ca o reacție

la raționalismul iluminist și la rigorile clasicismului, la sfârșitul secolului al XVIII-lea și
în primele decenii ale secolului al XIX-lea în mai multe țări europene. În plan literar,
triumful curentului romantic este marcat de apariția manifestului acestuia în 1827, când
scriitorul francez Victor Hugo publică „Prefața” la drama „Cromwell”, promovând noi
principii de creație, opuse celor ale clasicismului: libertatea totală de creație, expansiunea
eului individual, interesul pentru pitoresc, fascinația misterului, personaje excepționale,
lărgirea ariei tematice, introducerea unor noi categorii estetice etc. Scriitorii români
abordează teme și motive romantice începând cu pașoptismul, dar parcurgerea până la
capăt a experienței creatoare a unui mare curent literar, care a determinat evoluția poeziei
moderne în mod fundamental, îi aparține lui Mihai Eminescu, așa cum afirmă criticul
Virgil Nemoianu, în studiul „Îmblânzirea romantismului”. Creația literară a poetului
român reprezintă o sinteză a romantismului european („romantismul înalt” și
„romanstismul Biedermeier”) atât prin diversitatea tematică, viziunea poetică,
sensibilitatea lui reflexivă, cât și prin stilului său inconfundabil, semnul de identitate al
eminescianismului.

Poemul „Luceafărul”, apărut pentru prima dată în Almanahul Societății

Academice „România Jună” din Viena și reprodus în revista „Convorbiri literare” în 1883,
apoi inclus în volumul „Poesii” din 1884, reprezintă o capodoperă a romantismului
românesc și o sinteză a creației lirice eminesciene. Textul a fost interpretat de-a lungul
timpului din diverse perspective, pornind de la mărturisirea lui Eminescu în legătură cu
geneza poemului și semnificațile alegorice ale acestuia, autorul transpunând
problematica geniului într-un amplu poem epico-lirico-dramatic: „Luceafărul este
povestea destinului genial, înțeles și asumat după o încercare eșuată de eliberare prin
iubire” (Ioana Em. Petrescu) sau „o capodoperă de amărăciune glacială” (T. Arghezi).
Totodată, inspirându-se din filosofia idealistă germană, de unde a preluat tema condiției
geniului în relație cu omul comun, prezentă la I. Kant și A. Schopenhauer, M. Eminescu
prezintă într-o viziune proprie problematica locului și menirii geniului în lume, precum
și „drama existențială provocată de o dublă aspirație: a ceea ce e pământesc spre divin și
a ceea ce e divin spre pământesc” (Rosa del Conte). Poem alegoric și meditație asupra
condiției umane duale, „Luceafărul” aparține romantismului și prin asocierea genurilor
 2

și a speciilor, imaginarul poetic, metamorfozele Luceafărului, viziunea antitetică asupra

existenței, ipostazele iubirii, particularitățile limbajului și muzicalitatea armonioasă a
versurilor.

Tipul de lirism al poemului este fixat de criticul Tudor Vianu, care consideră
„Luceafărul” o formă de „lirică a rolurilor”, în care „vocile” poetice ilustrează dualitatea
condiției umane. Astfel, eul liric se proiectează în diverse ipostaze corespunzătoare
propriilor contradicții: Hyperion – geniul; Cătălin – ipostaza telurică a bărbatului;
Cătălina – muritoarea care tânjește spre absolut; Demiurgul – aspirația spre
impersonalitatea universală. În aceeași ordine de idei, Mircea Cărtărescu afirmă că în
opera eminesciană există două „personaje” care se confruntă permanent, „eroul și dublul
său, partea pieritoare și cea eternă a eului scindat”. Lirismul operei eminesciene este
susținut și de interferența unor specii – meditația, idila, pastelul, elegia erotică –, de
confesiunea poetică și exprimarea unor stări sufletești și sentimente de o mare intensitate,
iar în planul expresiei, de mărcile lexico-gramaticale ale subiectivității.

Titlul poemului este alcătuit dintr-un substantiv propriu care desemnează astrul
ceresc, „Luceafărul”, reprezentând simbolul eminescian al omului de geniu. În relație cu
textul, prin repetiție, luceafărul devine motivul central și susține alegoria pe tema
romantică a geniului care aspiră spre cunoașterea absolută. Semnificațiile titlului sunt
sugerate și de simbolistica numelor cu care apare în text, mai întâi ca Luceafăr, apoi ca
Hyperion, în funcție de relația cu celelalte „personaje”. Astfel, primul termen, cu origini
latinești, „Lucifer”, care înseamnă „făcător de lumină” trimite la motivul biblic al
îngerului căzut, eroul aparținând categoriei demonicului. Celălalt nume este preluat din
mitologia greacă, unde Hyperion, fiul lui Uranus și al Geei, se află aproape de Dumnezeu
în ierarhia divină, condamnat la condiția de ființă nemuritoare, numele lui însemnând
„cel care trece pe deasupra”. În acest sens, I. Em. Petrescu vede în Hyperion „un
intermediar între «chipurile de lut» ale umanității risipite în timp și eternitatea divinității
lipsite de chip”.

Tema romantică a relației geniului cu iubirea, lumea și cunoașterea este susținută

de o varietate de motive literare specifice imaginarului poetic eminescian, care
evidențiază cele două fețe ale erosului sau dualitatea condiției umane. Spre exemplu,
motivului zborului cosmic i se asociază dublul romantic angelic-demonic, iar idila dintre
fată și astrul ceresc este proiectată într-o atmosferă de visare, în timp ce iubirea
 3

pământeană se petrece într-un cadru tipic romantic, dominat de liniștea nopții, prezența
lunii și a florilor de tei.

Structural, textul eminescian este alcătuit din 98 de strofe organizate pe patru

părți, în care alternează sau interferează planul universal-cosmic și uman-terestru,
corespunzătoare celor două ipostaze ale cunoașterii. Antiteza romantică își găsește
reprezentarea și prin seriile de opoziții: ceresc-teluric, angelic-demonic, etern-efemer,
detașare apolinică-trăire dionisiacă, nemuritor-muritoare, spațiu mărginit-nemărginire
etc., subliniind ideea incompatibilității dintre omul de geniu și făptura terestră. Această
antinomie, pe baza căreia este construit mesajul poemului, este exprimată, în partea a
treia, prin vocea Demiurgului, care-i dezvăluie lui Hyperion diferența dintre oamenii
condamnați la o existență efemeră și ființele nepieritoare care fac parte din ordinea
cosmică a existenței. Echilibrul compozițional este însă de factură clasică și se realizează
prin simetria tablourilor poetice – cele două invocații și metamorfozele Luceafărului –,
iar elementele de recurență sunt laitmotivul luceafărului, motivul nopții și al mării,
formula poetică a „descântecului de coborâre” (I. Em. Petrescu), precum și simbolurile
eternității și ale morții.

Partea întâi a „Luceafărului” surprinde, într-un decor romantic, povestea de iubire

dintre astru și pământeancă, exponenți ai unor lumi incompatibile, reprezentate de
spațiul limitat al castelului și universul nelimitat al zărilor. Pentru că dragostea între două
ființe ce aparțin unor lumi diferite este imposibilă, poetul apelează la motivul visului,
căruia i se asociază simbolul oglinzii („Ea îl privea cu un surâs, / El tremura-n oglindă, /
Căci o urma adânc în vis / De suflet să se prindă”), conturând o atmosferă de vrajă,
prielnică idilei, prin elemente ale imaginarului poetic eminescian (marea, zările, noaptea,
aștrii, fereastra etc.). Ipostaza nostalgic-visătoare a fetei care aspiră spre o iubire ce
depășește sfera umanului amintește de mitul Zburătorului, din care Eminescu păstrează
doar semnificațiile erotice. Portretul acesteia este realizat după tiparul romantic al femeii-
înger prin detalii care o singularizează în raport cu lumea căreia îi aparține („Din rude
mari împărătești / O prea frumoasă fată”), dar prin atributul sacralității, ea se apropie de
planul universal-cosmic („Cum e Fecioara între sfinți / Și luna între stele”). La rândul său,
Luceafărul este înzestrat cu atributele cunoașterii raționale, dar și cu o mare capacitate
afectivă, geniul fiind capabil de sacrificiu pentru pasiunea lui mistuitoare. Astfel, la
chemarea-descântec rostită de fată în starea de grație a somnului, intrând în comunicare
cu astrul doar în vis, Luceafărul se smulge din sfera lui și se întrupează din elemente
cosmogonice, ca fiu al cerului și al mării, în prima apariție, al soarelui și al nopții, în cea
 4

de-a doua înfățișare. Portretul său, atât în ipostaza neptunic-angelică („Părea un tânăr
voievod / Cu păr de aur moale”), cât și în ipostaza uranic-demonică („Pe negre vițele-i de
păr / Coroana-i arde pare ...”), este realizat după canoanele romantice și pune în evidență
dualitatea omului de geniu. Vrând să eternizeze iubirea lor, Luceafărul îi oferă
pământencei împărăția oceanelor sau a cerului printr-o chemare ce denotă sobrietate și
accentuează profunzimea sentimentelor („Eu sunt luceafărul de sus / Iar tu să-mi fii
mireasă.”), însă fata refuză să-l urmeze, întrucât paloarea feței și strălucirea ochilor lui
sunt percepute ca atribute ale morții („Căci eu sunt vie, tu ești mort / Și ochiul tău mă-
ngheață. / (...) Privirea ta mă arde.”). Diferența de natură viu-mort, exprimată în termeni
adecvați percepției făpturii terestre, este înlocuită cu opoziția ontologică fundamentală
nemuritor-muritoare în replica Luceafărului, afirmându-și statutul superior în relație cu
omul comun („Dar cum ai vrea să mă cobor? / Au nu-nțelegi tu oare, / Cum că eu sunt
nemuritor / Și tu ești muritoare?”). Înțelegând, totuși, imposibilitatea de-a se împlini în
iubire altfel decât prin sacrificul de sine, Luceafărul îi promite fetei o nouă „naștere”,
coborând la condiția de muritor pentru obiectul cunoașterii și al pasiunii sale.

Tabloul al doilea prezintă iubirea pământeană dintre Cătălin și Cătălina,

reprezentanți ai aceleiași lumi, idee exprimată și prin identitatea de nume. Portretul
bărbatului, simbol al omului comun, este realizat în stilul vorbirii populare („viclean
copil de casă”, „băiat din flori și de pripas” etc.), în totală opoziție cu cel al omului
superior. Mai mult, idila dintre cei doi tineri, desfășurată într-un decor banal, capătă
forma unui joc inspirat din ritualurile de vânătoare medievale, Cătălin inițiind-o pe fată
în tainele erosului profan. Cătălina, cuprinsă încă de nostalgia iubirii pentru luceafăr, pe
care-l evocă într-o secvență elegiacă de mare profunzime („Dar un luceafăr răsărit / Din
liniștea uitării / (...) Lucește c-un amor nespus, / Durerea să-mi alunge, / Dar se înalță tot
mai sus / Ca să nu-l pot ajunge.”), se lasă cu greu atrasă în jocul erotic, pendulând între
lumea reală și lumea ideală. Cătălin îi oferă posibilitatea împlinirii erotice în lumea lor
(„Hai ș-om fugi în lume”), ceea ce, în planul alegoriei, semnifică pierderea identității și
regresiunea către statutul de ființă inferioară.

Partea a treia este dedicată universului existențial al Luceafărului care, în zborul

cosmic către Demiurg, o călătorie regresivă spre origini, trăiește în sens invers istoria
creației universului. În această secvență poetică, Eminescu realizează un tablou al lumilor
siderale într-o viziune cosmogonică grandioasă, inspirată din mitologiile și cosmologiile
antice sau moderne, surprinzând și imaginea golului primordial, a haosului precosmic
(„Căci unde-ajunge nu-i hotar / Nici ochi spre a cunoaște / Și vreme-ncearcă în zadar /
 5

Din goluri a se naște”). Luceafărul se dematerializează treptat pe parcursul acestei

călătorii, trecând de la ipostaza de lumină pură – „fulger ne-ntrerupt” la cea de principiu
creator – „gând purtat de dor”, stăpânit de o forță demiurgică similară „voinței oarbe de
a fi” a lui A. Schopenhauer, al cărei echivalent metaforic este „setea care-l soarbe”. Ruga
pătimașă adresată Creatorului, căruia îi cere dezlegarea de nemurire pentru a putea
descifra misterul dragostei, dezvăluie intensitatea sentimentelor, setea de iubire ca act al
cunoașterii totale („Reia-mi al nemuririi nimb / Și focul din privire / Și pentru toate dă-
mi în schimb / O oră de iubire ...”). În acest context, sintagma „o oră de iubire” devine o
metaforă a condiției umane efemere, construită în antiteză cu „greul negrei vecinicii”,
metafora nemuririi și a condiției superioare a geniului. Răspunsul Demiurgului
reprezintă o veritabilă lecție de inițiere în adevărurile fundamentale, exprimată într-un
limbaj de o frumusețe metaforică și o densitate aforistică inegalabilă, rezumând
diferențele imposibil de anulat dintre „ei” și „noi”. Mai întâi, adresându-i-se cu numele
de Hyperion, stăpânul absolut îi dezvăluie esența propriei naturi, destinul său de „co-
autor al ordinii universale” (Ioana Em. Petrescu), a cărui „moarte” ar duce la stingerea
lumilor și, implicit, la negarea de sine. Apoi, îi schițează dialectica naturii, cu șirul de
nașteri și morți, cu alternanța de apariții și dispariții, pentru a sublinia opoziția dintre
lumea trecătoare a ființelor determinate și lumea eternă căreia îi aparțin Hyperion și
Demiurgul („Ei doar au stele cu noroc / Și prigoniri de soarte, / Noi nu avem nici timp,
nici loc / Și nu cunoaștem moarte”). Creatorul îi oferă posibilitatea de-a alege între mai
multe forme ale nemuritoarei existențe, manifestându-se ca Înțelept, Artist sau Cezar,
ipostaze ale genialității. Ultimul argument este și cel mai puternic, arătându-i infidelitatea
fetei pentru a-i dovedi superioritatea geniului și în iubire față de făpturile pământene.

Ultima parte se deschide cu prezentarea antitetică a celor două universuri în care

se confruntă două moduri de existență diferite. Hyperion revine „La locul lui menit din
cer”, reinstaurându-se astfel ordinea cosmică, în timp ce pământeanca este surprinsă într-
un decor romantic alături de tânărul îndrăgostit. Complet metamorfozat de puterea
dragostei, el i se adresează acum într-un limbaj solemn și profund, care subliniază
pătimașa sete de iubire („Cu farmecul luminii reci / Gândirile străbate-mi / Revarsă liniște
de veci / Pe noaptea mea de patemi.”). Fata, înălțată spiritual de experiența de cunoaștere
prin iubire trăită alături de Luceafăr, rostește pentru a treia oară invocația, cerându-i
astrului să devină pentru ea o stea norocoasă care să-i ocrotească fericirea. Atitudinea
disprețuitoare a Luceafărului față de pământeancă, numită „chip de lut”, exprimă ideea
că omul comun este incapabil să-și depășească statutul și condiția limitată, viața lui
 6

urmând aceeași mișcare circulară („cercul strâmt”), în timp ce omul de geniu se detașează
cu indiferență de lumea obișnuită, asumându-și destinul de esență nepieritoare.

„Luceafărul” este un poem complex, „o sinteză a categoriilor lirice eminesciene”

(T. Vianu) prin tematică, motive literare, imaginarul poetic, particularitățile limbajului și
stilul inconfundabil, dar și o meditație romantică asupra condiției umane și a iubirii
imposibile.