Mihai Eminescu, Luceafărul

Romantismul s-a afirmat la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi s-a prelungit până în a

doua jumătate a secolului al XIX-lea. Caracterizat printr-o anumită vocaţie a absolutului,
creatorul romantic se defineşte prin hipersensibilitate, printr-o anumită beţie a sentimentelor,
o stare de tensiune permanentă şi iremediabilă melancolie, o valorificare a fondului mitic prin
intermediul simbolului şi al metaforei.

Creaţia lirică eminesciană reuneşte câteva teme şi motive semnificative ale literaturii
romantice universale, prelungind ecourile acestui curent literar până la sfârşitul secolului al
XIX-lea. Combinate cu mituri şi motive autohtone, aceste teme şi motive dobândesc
originalitate şi îl situează pe poet în rândul „marilor clasici” ai literaturii române.
Luceafărul a fost publicat în anul 1883 în Almanahul Societății culturale ,,România
Jună” din Viena și reprodus în același an în revista ,,Convorbiri literare”. De asemenea, acesta
se încadrează în cea de-a treia etapă a creației eminesciene și este considerat cea mai de seamă
operă a lui Eminescu.
O primă trăsătură care încadrează poemul în curentul numit romantism este amestecul
genurilor și al speciilor, imaginarul poetic fiind de factură romantică. Opera se încadrează în
specia literară a poemului, specie de interferență a epicului cu liricul, de întindere relativ
mare, cu un conținut filosofic și caracter alegoric. Genul epic este reprezentat de schema
narativă a basmului versificat (narator, acțiune, personaje și întâmplări fantastice), genul liric
rezidă în măștile reprezentate de personajele ce transmit un mesaj lirico-filosofic al ipostazei
poetice a geniului eminescian, iar genul dramatic se recunoaște în dispunerea acțiunii în
tablouri/decoruri diferite și, mai ales, în folosirea dialogului.
O altă trasatură romantică se regăsește în inspirația din literatura și filosofia romantică
europeană, dar și din mitologia universală. Ceea ce relevă latura filosofică a poemului este
faptul că una dintre sursele de inspirație ale lui Eminescu a fost filosofia lui Schopenhauer, cu
privire la diferențele dintre omul comun și omul de geniu din volumul ,,Lumea ca voință și
reprezentare”. Alte surse sunt: motivele mitologice, preluate din filosofia greacă, mai exact
Platon și Aristotel, din gândirea indiană - Poemele Vedelor și din mitologia creștină, adică
conceptul de „păcat originar”, de cosmogonie creştină şi de viziune apocaliptică.
Totodată, ca orice poet romantic, Eminescu a manifestat un interes constant pentru
folclorul naţional. Poetul a preluat idei și din basmul românesc intitulat „Fata în grădina de
aur”, cules de un german, Richard Kunisch, în 1861.
Din punct de vedere tematic, poemul prezintă o temă duală: pe de-o parte,
incompatibilitatea iubirii dintre două ființe aparținând unor lumi diferite, iar pe de altă parte,
condiția tragică a omului de geniu care, conform lui Schopenhauer, nu poate fi fericit și nici
nu poate face pe cineva fericit.
Poemul are 98 de catrene, care pot fi structurate în patru tablouri şi două planuri
(terestru-uman şi cosmic-universal). Textul poetic debutează cu o formulă specifică basmului
(„A fost odată ca-n poveşti”), care introduce cititorul în universul imaginaţiei eminesciene.
„Odată” este o referinţă asupra timpului neprecizat, iar „ca niciodată” -începutul unei acţiuni
care se remarcă prin unicitate. Unică este şi fata de împărat, caracterizată prin superlativul de
factură populară „preafrumoasă”; ea este „una la părinţi”, „mândră-n toate cele”, comparabilă
cu Fecioara şi Luna, ceea ce denotă singularitatea ei în plan terestru.
Fata privește stelele de la fereastră, dar atenția ei este furată de cel mai luminos astru,
Luceafărul. Iubirea se naște lent, din starea de visare, în cadrul nocturn realizat prin motive
romantice: Luceafărul, marea, castelul, fereastra, oglinda, visul. Totodată, primul tablou
valorifică și motivul popular al Zburătorului, prin care se justifică invazia erotică de factură
fantastică și cosmică. Figura feminină simte dorința de iluminare și vede în Luceafăr steaua ei
norocoasă. Dorința aceasta se transformă într-o chemare care schimbă traseul astrului.
O secvență reprezentativă atât pentru compoziția operei, cât și pentru evidențierea
ființei excepționale a geniului este cea care cuprinde metamorfozele Luceafărului. Această
secvență se găsește la începutul operei, în cel dintâi tablou și reprezintă un răspuns la
chemarea fetei de împărat, care se concretizează în dubla apariție a Luceafărului, sub chip de
înger, iar mai apoi sub chip de demon. În cadrul primei metamorfoze, întânirea dintre cer și
mare are drept consecință apariția unui chip angelic, însă prezența acestuia este terifiantă
pentru ea, omul comun, deoarece perfecțiunea o îngrozește. Pentru romantici, îngerul este
semnul ambiguității, al purității și al frumuseții. La Eminescu, acesta înfățisează inocența
fascinantă. În această ipostază de înger, apare ca un tânăr palid cu părul de aur și ochi
scânteietori, purtând un giugiu vânăt pe umerii goi și ținând un toiag încununat cu trestii:
,,Părea un tânăr voievod/ Cu păr de aur moale/ Un vânăt giulgi se-ncheie nod/ Pe umerele
goale (...)/Un mort frumos cu ochii vii/ Ce scânteie-n afară.” Imaginea angelică a tânărului
,,frumos, cum numa-n vis/ Un înger se arată” o sperie pe fată care simte că el aparține altei
lumi: ,,Străin la vorbă și la port/ Lucești fără de viață/ Căci eu sunt vie, tu ești mort/ Și ochiul
tău mă-ngheață.”
În cea de-a doua metamorfoză, Luceafărul se naște din două elemente menite a se
anula reciproc: ,,Și soarele e tatal meu/ Iar noaptea-mi este muma”. Noaptea sugerează o
categorie a infinitului: timpul. Metamorfoza demonică ilustrează tot un simbol romantic,
îngerul căzut. În scrierile romantice, atributele lui principale sunt genialitatea și revolta, iar
pentru Eminescu demonul este ,,îngerul de geniu”. Hyperion se naște din lumină și întuneric,
din soare și noapte. Acest al doilea portret insită pe expresia uluitoare a privirii. Patima și
întunericul sunt însemne ale ființei demonice: ,,Dar ochii mari si minunați/Lucesc adânc
himeric/Ca doua patimi fără saț/ Și pline de-ntuneric”. Portretul este realizat prin epitete
inversate ,,mândru chip”, ,,negru giulgi”, inversiune și comparație: ,,pe negre vițelei de păr/
Coroana-i arde pare”. Tristețea și paloarea personajului relevă hotărârea de a sacrifica totul
pentru iubire: ,,El vine trist și gânditor/ Și palid e la față”. Și de această dată, fata se sperie de
înfățisarea lui, fiind incapabilă să iasă din condiția ei de muritor, cerându-i lui Hyperion să se
dăruiască lumii ei.
O altă secvență reprezentativă pentru compoziția operei este cosmogonia, scenă ce se
găsește în tabloul al treilea al poemului și prezintă călătoria interstelară a lui Hyperion către
Demiurg, ca răspuns al dorinței fetei ca Luceafărul să devină muritor. În drumul său,
Luceafărul străbate sfera stelelor, după care traversează un spațiu cosmogonic. În final,
ajunge în preajma Creatorului, o zonă în care ființa supremă este înconjurată de neființă, acolo
unde ,,vremea-ncearcă în zadar din goluri a se naște”. Acțiunea lui Hyperion este un zbor
regresiv spațio-temporal, pentru a se elibera de povara veșniciei: ,,Porni luceafarul. Creșteau/
În cer a lui aripe/ Și căi de mii de ani treceau/În tot atâtea clipe.” Astfel, el ajunge în
momentul Genezei, momentul apariției luminii, ziua cea dintâi: ,,Vedea, ca-n ziua cea
dintâi/Cum izvorau lumine”. Hyperion depășește în zborul său orice limită fizică, călătorind
prin spațiu și timp. Clipa în care ajunge în fața Demiurgului, singurul care cunoaște adevărata
natură a tuturor, este clipa în care plutește în neant, înconjurat de întuneric și de liniște: ,,E un
adânc asemene/ Uitării celei oarbe.” Demiurgul refuză cerința Luceafărului, arătându-i
diferența dintre esența eternă a astrului și limitarea muritorilor și îndemnându-l să se întoarcă
pe Pământ pentru a vedea faptul că fata își alesese deja un partener din lumea ei muritoare:
,,Și pentru cine vrei să mori?/ Întoarce-te, te-ndreaptă/ Spre-acel pământ rătăcitor/ Și vezi ce
te așteaptă.”
Titlul poemului este alcătuit din substantivul propriu ,,Luceafărul”, utilizat cu sens
conotativ, referindu-se la Hyperion și la condiția omului de geniu. Titlul operei devine o
sugestie a dualității, vieții și morții, deoarece își extrage seva, pe de-o parte, din mitologia
românească, unde Luceafărul este stea călăuzitoare, revărsându-și lumina asupra planului
terestru, iar pe de altă parte, din mitologia greacă, unde Hyperion, fiul cerului, Uranus, și al
pământului, Geea, devine „înaintemergătorul” sau „cel care merge pe deasupra”, o ființă
superioară, astrală, care-și întoarce fața.
Criticul literar Tudor Vianu identifica, în acest poem alegoric, trei niveluri existenţiale:
om comun, geniu, Demiurg, pe care le numeşte „măşti lirice" eminesciene (ipostaze ale eului
liric). Cătălina este omul comun cu aspirații înalte, iar Cătălin ispita banalității. Muritorul,
capabil de o iubire superficială, este întruchipat de Cătălin; omul superior care aspiră spre
absolut în ceea ce priveşte iubirea şi cunoaşterea este Hyperion („cel care merge deasupra”);
ipostaza demiurgică reprezintă perfecţiunea, absolutul, eternitatea. Eul liric se află pe rând în
ipostaza Luceafărului, a Cătălinei și al lui Cătălin, a Demiurgului, manevrând sforile
personajelor prin intermediul cărora gândurile poetului se concretizează.
Luceafărul este o capodoperă nu numai prin profunzimea ideilor, ci şi prin
perfecţiunea formei. Dintre particularităţile de stil ale poeziei, se remarcă, mai întâi,
limpezimea clasică. Ideile filozofice care străbat poemul sunt exprimate prin maxime,
sentinţe, precepte morale, ceea ce conferă versurilor valoare gnomică. Apoi, puritatea stilului
este obţinută prin preponderenţa termenilor de origine latină. Eminescu valorifică mai ales
fondul românesc de cuvinte şi integrează în text expresii populare, acceptând un număr mic de
neologisme. Ca efect, limbajul e curat românesc, inteligibil pentru toți, natural.
Versurile se caracterizează printr-o muzicalitate sugerată de efectele euforice ale
cuvintelor şi de schema prozodică invariabilă: catrenele de 7-8 silabe în ritm iambic cunosc o
permanentă alternanţă între rimele masculine şi feminine.
În concluzie, poemul contrează o viziune a lumii prin prisma iubirii și a omului de
geniu care rămane în lumea lui ,,nemuritor și rece”, detașându-se de lumea comună,
incapabilă de a-și depăși condiția.