LUCEAFĂRUL

de Mihai Eminescu

Mihai Eminescu este unul dintre marii clasici ai literaturii române și unul dintre cei mai mari poeți
romantici.
Considerat o sinteză superioară a întregii lirici eminesciene, „Luceafărul” ilustrează cu fidelitate
viziunea despre lume a romanticului Mihai Eminescu.
Apartenența la romantism a poemului este ilustrată de planul tematic (iubirea, folclorul, natura,
meditația filosofică), de alternarea planului terestru cu planul cosmic, de antiteze (terestru-ceresc, geniu-
omul comun, muritor-nemuritor, aproape-departe, limitat-nelimita,t demonic-angelic), de motivele literare
(luceafărul, noaptea, marea, visul, etc.), de imaginarul poetic, de prezența fantasticului.
Caracterul romantic al textului se realizează și prin amestecul genurilor (epic, liric și dramatic) și al
speciilor (pastel, meditație, idilă). Epicul este evidențiat de prezența personajelor-măști și a unui fir narativ
ce poate fi structurat pe momentele subiectului. Lirismul constă în prezența monologului liric și a descrierii,
a expresiei metaforice. Dramaticul vine din secvențele dialogate ale textului și din dramatismul trăirii
interioare a personajelor.
Geneza
La baza poemului stau surse de inspirație de origine folclorică și filozofică.
Eminescu s-a inspirat din două basme populare „Fata în grădina de aur” și „Miron şi frumoasa fără
corp”, cunoscute de Eminescu din culegerea germanului Richard Kunisch. În ceea ce priveşte această sursă
de inspiraţie, dar şi semnificaţiile poemului, Eminescu notează următoarele:
„În descrierea unui voiaj în Ţările române, germanul Kunisch povesteşte legenda Luceafărului.
Aceasta este povestea. Iar înţelesul alegoric ce l-am dat este că, dacă geniul nu cunoaşte nici moarte, şi
numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte, însă aici pe pământ nu e capabil nici de a ferici pe
cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte; dar n-are nici noroc. M-i s-a părut că soarta
Luceafărului din poveste seamănă mult cu soarta geniului pe pământ, şi i-am dat înţeles alegoric.”
Din acest punct de vedere, „Luceafărul” este o alegorie pe tema romantică a locului geniului în
lume, văzut ca fiinţă solitară şi nefericită.
Un alt element de inspitație folclorică identificat în „Luceafărul ” este mitul românesc al
Zburătorului.
Sursele filosofice se leagă de numele filosofului idealist german Arthur Schopenhauer, de la care a
preluat antiteza dintre geniu și omul comun.
Într-o altă interpretare, criticul Tudor Vianu, identifică cele patru personaje ale poemului cu
diferitele „măști” ale poetului, toate fiind ipostaze ale aceluiași eu liric eminescian: omul superior,
îndrăgostitul, muritorul care aspiră spre absolut, înțeleptul, gânditorul.
Titlul este un motiv anticipativ, avertizând asupra naturii duale a geniului. Conform originii latinești
a cuvântului, „Lucifer” înseamnă „aducător de lumină”, iar în tradiția biblică el este asociat îngerului căzut.
În folclorul românesc luceafărul este asociat cu demonii, dar face aluzie și la Hyperion, titanul din mitologia
greacă. El este fiul lui Uranus și al Geei, al cerului și al pământului, fiind condamnat , prin originea sa, la un
echilibru fragil între lumina celestă și atracția telurică, între „sus” și „jos”.
Structura
Ca structură „Luceafărul” este organizat în 98 de catrene dispuse în patru tablouri care ilustrează
două planuri: universal-cosmic și uman-terestru. Simetric, primul și ultimul tablou îmbină cele două
planuri, al doilea este orientat către planul terestru, iar al treilea, către cel cosmic :
-iubirea dintre Luceafăr şi fata de împărat (atracţia terestru-cosmic);
-idila dintre Cătălin şi Cătălina (plan uman/terestru);
-călătoria interstelară a Luceafărului/Hyperion şi dialogul cu Demiurgul (plan universal/cosmic);
-reintegrarea personajelor în universul lor normal, revelaţia diferenţelor dintre cele două lumi (plan
universal-terestru).
Tabloul întâi
Poemul începe cu formula consacrată a basmelor populare:„A fost o dată ca-n poveşti, / A fost ca
niciodată...” , deschizând perspectiva fantasticului, plasând întâmplarea în mit, în afara timpului.
Spațiul pendulează și el între perimetrul limitat al omului („umbra falnicelor bolți” ale castelului
fetei) și universul nelimitat al astrului („Privea în zare cum pe mări/ Răsare și străluce”).
 Portretul fetei este realizat prin superlative și comparații care scot în evidență unicitatea ei: „o
preafrumoasă fată”; „şi mândră-n toate cele”; „Cum e fecioara între sfinţi / Şi luna între stele”.
Între fată și Luceafăr se naște o dragoste puternică, dar cum comunicarea dintre un om și o stea este
imposibilă, Eminescu apelează la motivul romantic al visului și la simbolul oglinzii: „Ea îl privea cu un
surâs / El tremura-n oglindă, / Căci o urma adânc în vis / De suflet să se prindă.”
Apariția Luceafărului în camera fetei amintește de motivul mitologic al zburătorului.
Fata de împărat adresează Luceafărului două chemări: „Iar ea vorbind cu el în somn / Oftând din
greu suspina, [...] / Cobori în jos, luceafăr blând / Alunecând pe-o rază, / Pătrunde-n casă şi în gând / Şi
viaţa-mi luminează!” În urma celor două invocații Luceafărul se metamorfozează.
El apare mai întâi într-o ipostază angelică, ca Neptun, născut din cer și din mare „- O, eşti frumos,
cum numa-n vis / Un înger se arată ”.
A doua oară Luceafărul apare într-o ipostază demonică, născut din soare și din noapte: „- O, eşti
frumos cum numa-n vis / Un demon se arată”.
La fiecare apariție Luceafărul îi cere fetei de împărat să-și lase lumea și să-l urmeze.
Ambele metamorfoze subliniază distanţa care desparte cele două fiinţe, iar parcurgerea acestor
distanţe uriaşe măsoară în acelaşi timp și creșterea sentimentului de iubire până la sacrificiul suprem al
Luceafărului.: „- Din sfera mea, venii cu greu / Ca să-ţi urmez chemarea...”
Cu toată atracţia pe care o simte pentru astrul luminos fata de împărat refuză ofertele acestuia,
incapabilă să-și depășească limitele. Ea este conștientă de apartenența lor la două lumi incompatibile:
„Străin la vorbă şi la port / Luceşti fără de viaţă, / Căci eu sunt vie, tu eşti mort / Şi ochiul tău mă-
ngheaţă.”
Refuzul ei exprimă și frica de necunoscut și imposibilitatea ei de a se ridica la nivelul lui, „Deşi
vorbeşti pe înţeles / Eu nu te pot pricepe.”
Luceafărul formulează clar diferența dintre ei: „eu sunt nemuritor / Şi tu eşti muritoare”.
Pentru a se putea apropia de Luceafăr, fata îi cere acestuia coborârea pe pământ, acceptarea condiţiei
de muritor: „Dar dacă vrei cu crezământ / Să te-ndrăgesc pe tine, / Tu te coboară pe pământ, / Fii muritor
ca mine.”
Şi, din iubire, Luceafărul se hotărăşte să-şi sacrifice nemurirea, această hotărâre simbolizând şi
dorinţa de cunoaştere a acestui spirit superior.
Finalul primului tablou prezintă plecarea Luceafărului: „Și se tot duce...S-a tot dus...Pierind mai
multe zile”
Al doilea tablou, desfășurat „în vremea asta”, descrie idila dintre Cătălin și Cătălina, parteneri
predestinați prin simetria onomastică. Este o altă ipostază a iubirii, opusă celei ideale din primul tablou.
Fata de împărat și-a pierdut unicitatea, prin numele de Cătălina, Eminescu, o reaşează în planul ei,
egalizând-o cu Cătălin. Faptul că cei doi tineri poartă variante ale aceluiași nume, sugerează apartenența lor
la aceeași lume.
Portretul tânărului este în antiteză cu cel al Luceafărului. El are o condiție socială precară și o
origine incertă: „viclean copil de casă”, „băiat din flori şi de pripas / dar îndrăzneţ cu ochii.”
El se oferă să o învețe pe fată „din bob în bob amorul”. Iubirea lui este lipsită de „spaţialitate”: dacă
Luceafărul o chema pe fata de împărat într-un spațiu nelimitat promițându-i să o facă stăpâna oceanelor și a
cerului, Cătălin o atrage într-un spațiu al limitei: „o cuprinse lin / Într-un ungher degrabă”.
Cătălin îi oferă fetei de împărat o iubire terestră, mult mai apropiată condiţiei ei de muritoare. Dacă
la început comunicarea dintre cei doi pare dificilă din cauza nostalgiei fetei după Luceafărul dispărut,
Cătălina are revelația asemănării și a potrivirii dintre ei „... încă de mic / Te cunoşteam pe tine, / Şi guraliv
şi de nimic, / Te-ai potrivi cu mine...”
Deşi Cătălina se lasă cucerită de tânărul paj, ea continuă să aspire la iubirea ideală. Dar, ca orice
aspiraţie spre absolut şi aceasta rămâne irealizabilă, Cătălina ajungând la conştiinţa neputinţei de a-şi depăşi
condiţia: „În veci îl voi iubi, şi-n veci / Va rămâne departe.”
Tabloul al treilea prezintă planul universal-cosmic și poate fi structurat în trei secvențe poetice:
zborul cosmic, cererea Luceafărului, răspunsul Demiurgului.
În prima secvență, călătoria interstelară a Luceafărului îi oferă lui Eminescu, prilejul unei meditaţii
asupra cosmosului, tema cosmogonică fiind una din principalele teme ale creaţiei eminesciene.
Călătoria Luceafărului este o călătorie regresivă pe linia timpului, în cursul căreia el trăieşte în sens
invers istoria creaţiei până când ajunge într-un spaţiu fără hotare şi într-un timp ce precede geneza lumilor.
 Ajungând în acest spaţiu, Luceafărul îşi regăseşte natura: el este mai presus de spaţiu şi de timp, este
mai presus de moarte. Luceafărul devine Hyperion, cel care în mitologia greacă îl simbolizează pe „cel care
este deasupra”, „cel ce se mişcă deasupra”.
Rostirea numelui său adevărat trebuia să-i reamintească originea celestă, poetul subliniind prin
aceasta şi unitatea indestructibilă a universului.
În a doua secvență, dialogul cu Demiurgul, Hyperion apare ca un titan deoarece doreşte să se
desprindă din lumea eternă, revoltându-se astfel împotriva condiţiei sale: „De greul negrei vecinicii /
Părinte mă dezleagă”,
„... – Reia-mi al nemuririi nimb...”
Răspunsul Demiurgului, a treia secvență, evidențiază diferențele dintre muritori și nemuritori,
subliniind caracterul efemer al vieţii omeneşti precum şi zădărnicia zbaterii umane.
Muritorii nu-și pot determina propriul destin și se bazează numai pe noroc („Ei doar au stele cu
noroc”), în timp ce omul de geniu este dincolo de timp și spațiu, fiind nemuritor („noi nu avem nici timp,
nici loc/ Și nu cunoaștem moarte”).
Demiurgul este creatorul universului, simbol al armoniei universale. Cererea lui Hyperion nu se
poate realiza pentru că el aparține cosmosului, iar desprinderea lui din această lume ar duce din nou la haos.
Demiurgul nu-i acordă lui Hyperion statutul de muritor, dar îi propune totuşi, ca un fel de
compensaţie, să aleagă între trei ipostaze ale genialității. Ceea ce îi refuză lui Hyperion este doar moartea.
El poate fi om, dar unul dintre acei care nu cunosc moartea: un geniu. Formele umanităţii geniale propuse
de Demiurg sunt: artistul/poetul, împăratul justițiar și conducătorul de oști.
Demiurgul îi atrage atenția lui Hyperion asupra deosebirii dintre el și cea pe care o iubește: „Și
pentru cine vrei să mori?”
În al patrulea tablou, la îndemnul Demiurgului, Hyperion îşi întoarce faţa spre pământ şi asistă la
iubirea celor doi pământeni, Cătălin și Cătălina.
Într-un cadru tipic romantic, în plină natură - noapte, lună, tei - , Cătălin îşi mărturiseşte dragostea
complet metamorfozat de iubire, „Căci eşti iubirea mea dintâi / Şi visul meu din urmă”. Cei doi îndrăgostiți
nu mai poartă nume, ei devin unici prin iubirea lor.
Ultima chemare a fetei de împărat adresată Luceafărului solicită o influenţă protectoare, ea nu mai
cere iubire, ci ocrotire: „Norocu-mi luminează!”
Dar Luceafărul „nu mai cade ca-n trecut”, refuză să-i asculte chemarea. El subliniază ruptura
definitivă dintre cele două lumi sugerată de antiteza „cercul vostru strâmt” care stă sub semnul efemerului,
al limitării, în contrast cu „lumea mea”, care este infinită, eternă. Epitetul metaforic „chip de lut” este o
imagine simbolică a imperfecțiunii asociate omului, în timp ce „nemuritor și rece” sugerează soarta
geniului, condamnat la nemurire și singurătate.
În concluzie, poezia „Luceafărul” de Mihai Eminescu rămâne o creație reprezentativă atât pentru
viziunea despre lume a poetului, cât și pentru romantismul românesc din a doua jumătate a secolului al
XIX-lea.