Boala de Marin Sorescu este o creație poetică ce transmită o stare profundă de

neliniște și introspecție, exprimând o conștientizare a fragilității vieții și a

inevitabilității morții. Autorul folosește limbajul poetic pentru a descrie o
suferință interioară, evidentă în modul în care se referă la senzațiile dureroase
pe care le resimte în propriul corp.

Versurile sugerează o observație acută asupra detaliilor și schimbărilor în viața

sa. Metaforele precum "junghiul în norul de pe cer" și "senzația de iarnă" adaugă o
notă de simbolism, evidențiind profunzimea suferinței și complexitatea emoțiilor
trăite de vorbitor.

Repetiția sintagmelor "am fost bun și-am fost frumos" pare să sublinieze frustrarea
și dezamăgirea vorbitorului în ciuda tuturor eforturilor depuse pentru a trăi o
viață plină și înțeleaptă.

Finalul, cu afirmarea că boala și-a făcut simțită prezența înca de la naștere,

subliniază ideea inevitabilității morții și fragilitatea umană. În ansamblu, poezia
oferă o privire profundă în sufletul vorbitorului și invită la contemplare asupra
sensului vieții și a efemerității umane.