ODĂ (ÎN METRU ANTIC)

de Mihai Eminescu

Eminescu deschide prin poezia sa orizont întrebărilor fundamentale asupra condiţiei omului în univers,
căutând soluţii pentru realizarea armoniei rupte dintre existenţa umană şi esenţa ei, dintre ordinea naturii şi cea
socială, dintre libertate şi necesitate.
Apariţie Poezie a maturităţii artistice depline, a împlinirii perfecţiunii clasice Odă (în metru antic) face
parte din ultima etapă a creaţiei eminesciene, perioada capodoperelor alături de Luceafărul, Glossa, Scrisorile,
a fost publicată în decembrie 1884, în Convorbiri literare.
Geneza Prima variantă datează din perioada studiilor berlineze, 1873 şi se intitulează Odă pentru
Napoleon. Eminescu lucrează aproape 10 ani la acest text. Poezia are 11 variante, se modifică de la 13 strofe la
5 strofe câte are creaţia definitivă şi se trece de la imaginea împăratului singur şi neînţeles la imaginea poetului.
Gen şi specie Poezia aparţine genului liric, iar ca specie este o odă (aparent imn închinat lui Napoleon)
în realitate este o meditaţie filosofică. În poezie se manifestă lirismul subiectiv, evidenţiat de prezenţa
mărcilor eului liric, verbe şi pronume personale la persoana I, singular: credeam, pe mine, mie, mă, mi,
adjective pronominale posesive de persoana I: mei, meu.
Titlul Odă (în metru antic) relevă antiteza dintre sensul cuvântului odă, care înseamnă laudă, imn de
slavă, şi tristeţea profundă, chinurile sfâşietoare ale poetului, care a rămas nemuritor prin puterea geniului său
ilustrată şi în versurile acestei poezii.
Tema poeziei este filozofică, ilustrând atitudinea superioară a poetului privind cunoaşterea şi mai ales
autocunoaşterea, prin opoziţia dintre atitudinea contemplativă a trecutului şi prezentul mistuitor. Tema este
destinul omului de geniu în societate; alte teme moartea, iubirea, cunoaşterea.
Rima discursului liric Eminescu se inspiră din poezia lui Horaţiu, de la care preia structura strofei
safice. Poezia are 5 strofe alcătuite din 3 versuri safice de câte 11 silabe şi 1 vers de 5 silabe.
Ca structură, discursul liric ia forma unui monolog ce exprimă durerea, dezamăgirea, amărăciunea
poetului provocate de conştiinţa dezacordului dintre sine şi lume, dar şi de pierderea iubirii - sentiment
fundamental pentru armonia interioară a eului. În text se suprapun două planuri poetice: unul al echilibrului,
rezultat din contemplarea rece a universului şi un altul al trăirii pasionale, al arderii vitaliste.
Strofa I Primul vers al poeziei Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată, sintetizează un întreg sistem
filozofic, prin care eul liric dezvăluie trecutul relativ al tinereţii sale, un timp când se credea veşnic, aparţinător
al Cosmosului. „A învăţa să mori" implică, obligatoriu, neliniştea neantului. Geniul nu poate învăţa să moară
pentru că „moartea" sa nu este decât o trecere în absolut.
Atitudinea contemplativă a poetului se manifestă prin starea de visare către elemente cosmice
definitorii ale solitudinii: "Ochii mei nălţăm visători la steaua/Singurătăţii.", versul surprinde poza romantică a
geniului care aspiră spre absolut, spre infinit, amintind de celebrul mit platonician al „înălţării privirii spre cer".
Înfășurarea în mantie pare a fi o reminiscenţă din prima versiune a poeziei, care îl prezintă pe Napoleon în
mantia sa cenuşie, dar poate simboliza şi un anume „rang" al poetului, reprezentându-l ca pe un individ de
excepţie. Privirea devine simbolul părţii spirituale a eului care tinde spre absolut.
Verbele din prima strofă, aflate la imperfect nu credeam, nălţăm, proiectează acţiunea conjunctivului să-
nvăţ într-un trecut relativ în care poetul se simţea contopit cu Cosmosul, stare întreruptă cu brutalitate de
infinitivul a muri cu valoare atemporală, definind un fenomen continuu, ce pândeşte omul. Imperfectul nu
credeam sugerează dorinţa de permanenţă, de continuitate a stării de armonie dintre eul liric şi cosmos.
Strofa a doua În atmosfera contemplativă şi spiritualizată la maxim îşi face brusc apariţia „suferinţa,
dureros de dulce, provocată de apariţia surprinzătoare a iubirii, care-i trezeşte pentru prima oară voluptatea
morţii/nendurătoare conştientizând cu tristeţe efemeritatea omului, destinul implacabil al condiţiei de muritor.
Folosirea perfectului simplu apăruşi, băui sugerează acut durerea pricinuită de o acţiune terminată recent
Personificarea suferinţei şi folosirea apelativului pronominal tu ambiguizează discursul liric, opţiunile fiind
suferinţa-femeie sau suferinţa-condiţie umană (condiţia omului superior, care este legat irevocabil de o mână de
pământ).
Oximoronul „dureros de dulce" explică mai clar dubla condiţie a geniului, sfâşiat între două porniri
contradictorii, una spre cer şi una spre pământ. Durerea se datorează faptului că geniul este conştient că omul
din el este atras de frumuseţile obişnuitei vieţi umane. Suferinţa este o ispită care provoacă, în cel conştient de
ea, remuşcarea. „Voluptatea morţii / Nendurătoare" se constituie într-un alt oximoron, care subliniază dubla
condiţie a omului care aspiră spre ideal, spre absolut, dar este legat pentru totdeauna şi de pământul din care s-a
născut.
Stofa a treia exprimă patima devoratoare a eului poetic pentru femeie, deşi mitologia antică oferă
exemple de chinuri fizice la care sunt supuşi eroii mitici Nessus şi Hercul, din pricina intrigii unei femei
Deianira. Legenda povesteşte cum Hercules, incitat de soţia sa, ucide cu o săgeată otrăvită pe centaurul Nessus.
Acesta o sfătuieşte pe Deianira să-şi îmbrace soţul într-o cămaşă muiată în sângele lui, care se dovedeşte a fi
înveninat şi inflamabil. Astfel că Hercules moare în chinuri cumplite, încercând să-şi scoată cămaşa de pe trup,
o smulge odată cu carnea, suferinţa morţii fiind îngrozitoare. Tot astfel, sufletul poetului este mistuit de patima
erotică, pe care o simte chinuitoare până în străfundurile eului liric, focul ce-1 arde nu poate fi stins "cu
toate/Apele mării".
Strofa a patra Pierzând singurătatea, s-a pierdut pe sine, confesiunea atinge momentul culminant al
suferinţei, combustia/arderea erotică fiind la apogeul chinurilor în care poetul agonizează: De-al meu propriu
vis mistuit mă vaiet/ Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări . Interogaţia Pot să mai renviu luminos din el
ca/ Pasărea Phoenix?", introduce un alt personaj fabulos, care prin autocombustie se regenerează la infinit.
Convingerea eului liric este că, prin trăirea deplină a unei experienţe umane, reuşeşti să accezi la absolut,
ajungând la purificare. Simbolul păsării Phoenix presupune speranţa recâştigării unei vieţi purificatoare prin
ardere, adică prin iubire, eul liric întrebându-se dacă ar fi posibilă o renaştere a sinelui, asemănătoare cu aceea a
mitice păsări.
Strofa a cincea depăşeşte forma elegiei, accentele filozofice ale rugăciunii de reintegrare a fiinţei, "Vino
iar în sân, nepăsare tristă" aduc aminte omului de trecerea în nefiinţă, cu condiţia regăsirii propriei identităţi,
atât de zdruncinată prin ivirea iubirii: "Ca să pot muri. liniştit, pe mine /Mie redă-mă". Viaţa e o cale pentru
cunoaşterea de sine şi o permanentă învăţare a morţii.
Imperativul-imprecaţie din final „Piară-mi ochii turburători din cale" se constituie într-un refuz
conştient şi hotărât al ispitei umanului. Construcţia „vino iar" /denumeşte atitudinea voluntară, prin verbul la
imperativ „vino" şi dorinţa de a reveni la condiţia iniţială, netulburată şi ferită de ispite „lumeşti". Invocarea
„nepăsării triste", rugate să revină are ca scop moartea liniştită prin recăpătarea sinelui. Redobândirea sinelui
semnifică renunţarea la umanul, la materialul din el. Geniul este supus complexului luciferic al „căderii" în
lumea comună. Aici va trăi sentimentul suferinţei provocate de iubire. Unica soluţie va fi detaşarea de
efemeritatea şi zbuciumul lumii şi izolarea mândră.
De la imperfect şi perfect simplu se trece la prezent, pentru a sugera un chin etern, un conflict permanent între
spirit şi materie, care are loc în orice fiinţă umană.
Poem de maturitate, Odă (în metru antic) se caracterizează prin acelaşi specific de limbă şi stil al
creaţiilor din ultima perioadă a activităţii eminesciene. Minai Eminescu creează, în poezie un limbaj artistic
expresiv nu prin podoabe stilistice, ci prin valorificarea metaforică a limbii la nivel morfologic şi sintactic.