Sunteți pe pagina 1din 2

„Oda (in metru antic)” de Mihai Eminescu

Tema si vizunea despre lume


Viziunea despre lume reprezintă modalitatea de transfigurare artistică a concepției autorului referitoare
la universul pe care acesta dorește să îl reflecte în paginile de ficțiune. Concomitent, opera realizată, evidențiază
și raportul pe care autorul îl stabilește cu lumea proiectată artistic în opera sa în manieră subiectivă.

Un exemplu relevant pentru ilustrarea temei și viziunii în scrierea lui Mihai Eminescu este poezia
„Oda (in metru antic)” de Mihai Eminescu care a aparut in anul 1884 in volumul „Poesii”. Aceasta trebuia sa
fie o oda pentru Napoleon, dar Mihai Eminescu printr-un lung proces de creatie de aproximativ 11 ani o
transforma intr-o oda „a risipirii eului in existenta”.

Poezia are tema filozofica, surprinde aspiratia poetului la regasirea eului risipit in existenta si este o
elegie a iubirii, element care perturba forta existentiala.

O trasatura care face posibila incadrarea poeziei la romantism este sugerata de cliseele romantice, cum
ar fi: Pururi tânăr/ înfăşurat în manta-mi, conturand portretul tanarului efemer si solidar, care face parte din
ordinea eterna a universului.

Titlul Odă (în metru antic) relevă antiteza dintre sensul cuvântului „odă”, care înseamnă laudă, imn de
slavă, şi tristeţea profundă, chinurile sfâşietoare ale poetului, care a rămas nemuritor prin puterea geniului
său ilustrată şi în versurile acestei poezii.

Lirismul subiectiv se defineşte prin mărcile lexico-gramaticale ale eului liric, reprezentate de verbe şi
pronume la persoana I singular: „credeam”, „să-nvăţ”, „nălţam”, „băui”, „ard”, „nu pot”, „mă vaiet”, „mă
topesc”, „mei”, „meu”, „pe mine”, „mie”, evidenţiind nota meditativă auctorială. Adresarea directă accentuează
subiectivismul poeziei prin verbul la persoana a II-a singular, „răsărişi”, prin repetiţia pronumelui la persoana a
II-a singular, „tu”, sugerând intimitatea eului liric cu sentimentul iubirii, „dureros de dulce”.

Cele 5 catrene ale operei infatiseaza un ciclu existential complet care se structureaza in 4
secvente lirice: strofa I arata o atitudine poetica contemplativa din vechime, strofa a II-a subliniaza o
experienta fundamentala care tulbura starea de echilibru, strofa a III-a si a IV-a arata momentul exis-
tential actual si prezent al existentei eului liric, iar ultima strofa surprinde ruga de mantuire.

Prima strofa debuteaza confesiv intr-o forma de regret cu privire la conditia geniului ce
rurpinde timpul in scurgerea inevitabila. Suprinderea varstei la care eul liric viseaza este consid-
erata eterna “Pururi tanar, infasurat in manta-mi”, mantia in care varsta este invelita sau infasura-
ta, se crede a fi legatura cu spatiul exterior. Poetul este definit de verbe definitorii “a invata”, “a
crede”, “a muri”, lipsind verbul a iubi. Sentimentele exprimate sunt de singuratate, tristete, rei-
esite din “visatori la steaua/ Singuratatii”.
In a doua strofa, iubirea apare pur intamplator, fiind definita printr-o aparitie brusca si vazuta ca
o suferinta mistuitoare “Cand deodata tu rasarisi in cale-mi/ Suferinta, tu, dureros de dulce…”.
Poetul se caracterizeaza prin iubirea pasionala si in acelasi timp chinuitoare, folosind oximoronul
“dureros de dulce”. Sentimentele migreaza intre iubire si creatie si nu exclud. Poetul foloseste o
imaginatie regasita si in poemul Luceafarul in care, metamorfozandu-se acesta, coboara in spati-
ul telurc al camerei fetei de imparat. Doar ca, Luceafarul este nemuritor, iar poetul este fiinta
nemuritoare.
Strofa a treia este conceputa pe baza miturilor si semnificatiilor mitice, dar apar si simbolurile
primordiale intr-o constructie anitetica si hiperbolica. Eul liric devine geniul care plange, se la-
menteaza in ipostaza de barbat indragostit “Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus/ Ori ca Hercul
inveninat de haina-i”. Focul simbolizeaza sentimentul puternic, vazut ca o suferinta si totusi,
dorita de eul liric, el se afla in antiteza cu apa, strofa constituindu-se ca un raspuns al unei in-
trebari adresate in urmatorul catren.
In strofa a patra se continua ideea poetica, in care eul liric este mistuit de propriul sentiment, iar
eul liric se schindeaza, barbatul indragostit dorindu-si sa-si regaseasca propriul eu. Focul devine
purificator si apare ideea de renastere in conditia genialitatii “Pe-al meu propriu rug, ma topesc
in flacari…/Pot sa mai reinviu luminos din el ca/ Pasarea Phoenix?”.
Finalul operei subliniaza momentul de dupa trairea genialitatii si a iubirii. Sunt o ruga de
matuire, in care fiinta intra in moarte, dupa ce s-a regasit si s-a impacat cu sine. Finalul este
asemanator Luceafarului deoarece se constientizeaza conditia geniului ce are nevoie de un spatiu
separat al manifestarilor sufletesti. poetul isi asuma conditie “mie reda-ma”, asa cum Luceafarul
isi constientizeaza postura geniala “si eu am lumea mea ma simt nemuritor si rece”.
Ca elemente de compoziţie,verbele din primul vers „a crede”, „a invata”, „a muri” definesc
momente existentiale, dar lipseste verbul „a iubi” recuperat in planul dionisiac. Cele doua comparatii
homerice „ard de viu chinuit ca Nessus”, „Ori ca hercul înveninat de haina-i” arata intensitatea
sentimentului devorator. Hiperbola „Focul meu a-l stinge nu pot cu toate/Apele mării” sugereaza
neputinta anularii trairii dionisiace. In acest text moartea este asociata cu renasterea prin reconstruirea
sinelui pentru a incepe o noua experiante.

Confesiunea lirica realizata in tonalitate de ruga, oda si elegie sustine lirismul subiectiv, difer-
iti indici ai persoanei (pronume si verbe la persoana I), ai timpului (timpurile verbale si adverbe de
timp) si ai spatiului (pronume demonstrative, adverbe de loc) fiind marcile prezentei vorbitorului.
Raportul dintre eul romantic si iubire reda “coborarea in suferinta umana” din postura abstrasa a ge-
niului. Unele sintagme devin emblematice si concentreaza ipostazele lirice: pururi tanar, ochii mei nal-
tam visatori, steaua singuratatii, suferinta… dureros de dulce, nepasare trista, pe mine mie reda-ma.

Ca urmare a celor evidentiate poemul in care se intalnesc elementele clasice si romantice, in


sensul ca idei, atitudini, teme, motive romantice sunt exprimate fara retorism sau emfaza, Oda( in
metru antic) respecta modelul antichitatii la nivel formal .