Plumb

George Bacovia

Simbolismul este un curent literar apărut în a doua jumătate a secolului al

XIX-lea, ca o reacție împotriva romantismului retoric și a parnasianismului.
Numele curentului este dat de francezul Jean Mor èas în anul 1886, când
publică articolul „Le Symbolisme”, considerat manifestul poetic al acestei
mișcări literare. Poezia simbolistă se opune declamației, falsei sensibilități ori
descrierii obiective, căutând, prin intermediul simbolurilor, ideea pură. Printre
trăsăturile definitorii ale simbolismului sunt de luat în seamă, pe de o parte,
adâncimea lirismului, prin intermediul sugestiei muzicale și, pe de altă parte,
forța imaginativă a ,,corespondențelor”(,,parfum, culoare, sunet se-ngână și-și
răspund”Ch. Baudelaire), punând în relație sinestezică olfactivul, vizualul și
auditivul. Printre temele și motivele literare regăsite în lirica simbolistă,
amintim moartea, orașul de provincie (imaginea recurentă a orașului angoas
abrutizat), ,,paradisurile artificiale”, boala, singurătatea, nevroza, spleenul.
Simbolismul românesc se manifestă aproape sincron cu simbolismul
francez, grație lui Alexandru Macedonski, prin intermediul cenaclului și al
revistei ,,Literatorul”, înființate in 1880. Alți reprezentanți ai simbolismului
românesc sunt: Ion Minulescu, G. Bacovia, Dimitrie Anghel, Traian
Demetrescu, pentru a numi doar câțiva.
Considerat întâi un poet minor al tristeților provinciale, Bacovia se
dovedește apoi cel mai reprezentativ poet simbolist român, deși simbolismul său
se înscrie mai degrabă pe linia lui Baudelaire și Verlaine, în direcția liricii
decadente. Poetul decadent se individualizează printr-o viziune asupra lumii și
asupra lui însuși derivată dintr-o estetică a răului, având drept coordonate
esențiale existența umană văzută în decădere continuă, spectrul morții
atotcuprinzătoare, dezintegrarea realității, monotonia, absurdul existențial.
Toate aceste motive revin obsedant în lirica bacoviană, în viziunea poetului
universul fiind surprins în proces continuu de descompunere sau împietrire, iar
eul creator trăind permanent sub semnul nevrozei, al angoasei
Poezia „Plumb” a fost scrisă în 1902, citită în cenaclul lui Al.
Macedonski în 1903 și publicată în volum în 1916. Ea este prima poezie din
volumul cu același titlu și, pentru că exprima perfect principiile simboliste, a
fost considerată o artă poetică a acestui curent.
Arta poetică este o operă literară în versuri, un manifest literar realizat cu
mijloace artistice poetice, prin care autorul își exprimă propriile convingeri
despre arta literară și despre aspectele esențiale ale acesteia, despre rolul
artistului în societate.
Tema poeziei este moartea, completată de sentimentul de spleen, făcând
trimitere la condiția omului solitar, a unei conștiințe înspăimântate de lumea în
care trăiește. Prin urmare, tema poeziei se referă și la condiția poetului într-o
lume ostilă, sufocantă, dominată de obiecte. Din această lume nu se poate evada
și nu există refugii salvatoare. Textul este și un pastel simbolist, creat pe seama
corespondențelor dintre planul exterior, obiectiv, și planul interior, al
sentimentelor. Poezia este și o elegie pe tema eșecului existențial.
Titlul „Plumb” este un laitmotiv, deoarece se repetă de șase ori pe
parcursul operei, reprezentând și nucleul poeziei. Plumbul concentrează în sine
semnificația culorii cenușii; în plan obiectiv, este un metal folosit la sigilarea
sicrielor, iar aici sugerează o atmosferă grea, o stare sufletească apăsătoare,
monotonă, și teama de un spațiu închis, auster. După spusele autorului însuși,
plumbul este un motiv cu semnificații sinestezice: „Fiecărui sentiment îi
corespunde o culoare (...) În plumb văd culoarea galbenă (...), plumbul ars e
galben, sufletul ars e galben. Galben este culoarea sufletului meu (...) Plumbul
apasă cel mai greu pe om. Forța lui m-a apăsat până la distrugere”.
Poezia este structurată în două catrene, fiecare evidențiind câte un plan al
existenței: unul exterior și unul interior, al sentimentelor.
Prima strofă surprinde elemente ale unei lumi închise, prin cuvinte ca
„sicriu” și „cavou”, care devin simboluri ale singurătății și ale izolării într-un
spațiu sufocant, apăsător: „Dormeau adânc sicriele de plumb”. Motivul
romantic al somnului reprezintă o cale de a descoperi misterele Universului;
aici, face trimitere la moarte, la acel „sfârșit continuu” specific operei
bacoviene. Verbul „dormeau” este utilizat la timpul imperfect pentru a sugera
continuitatea, rezistența în timp a acestei angoase.
Conjuncția „și” din al doilea vers face legătura între planuri, completând
decorul prezentat anterior. Cuvântul „plumb” este asociat sicrielor, florilor și
coroanelor, toate acestea devenind metaforic simboluri ale morții, ale omului
îngropat în această aglomerare de obiecte, care îi dau senzația de sufocare și
aduc în ființa vie sentimentul terorii. Referindu-se la acest aspect, criticul N.
Manolescu afirma: „În poezia lui Bacovia nu există decât obiecte. Orice viață a
dispărut și implicit orice sens. Acesta este infernul: dominația și teroarea
obiectelor”.
Imaginea singurătății cosmice a celui care contemplă apare în versul al
treilea: „Stau singur în cavou... și era vânt...”, când se face trecerea de la
persoana a III-a la persoana I, în sensul interiorizării perspectivei, dinspre
realitatea exterioară spre cea a sinelui. Un cuvânt-cheie poate fi considerat
substantivul „cavou”, motiv literar explicat de Marian Popa astfel: „Ca simbol
al morții este folosit cavoul: se poate sta într-un cavou sau însuși universul este
un cavou”.Punctele de suspensie din al treilea vers vin să susțină subiectivitatea
discursului liric, sugerând sfâșierea lăuntrică a eului poetic, situația fără ieșire în
care se află, zbuciumul declanșat de singurătate.Versul al patrulea al primului
catren conferă o muzicalitate aparte, prin stridențele specific simboliste,
evidențiate de verbul la imperfect „scârțâiau”, care accentuează atmosfera
macabră din acest spațiu mortuar.
 A doua strofă realizează, în raport cu prima, o simetrie compozițională,
sugerând, prin repetiții, un cerc închis, fără putință de evadare, un univers al
tăcerii. Realitatea descrisă acum este interioară, iar simetria este asigurată de
utilizarea verbului la imperfect „dormea”. Metamorfoza vegetalului determină,
în cea de a doua strofă și metamorfoza ființei. Astfel, versul „Dormea întors
amorul meu de plumb” constituie o metaforă prin care se sugerează iubirea
stinsă, abandonată, aparținând unui trecut ireversibil, refuzată parcă și de eul
poetic incapabil de pasiune. Adjectivul „întors” devine simbol al despărțirii și al
înstrăinării. Eul liric se înstrăinează de sine și își privește sentimentul asemenea
unui spectator. Amorul poetului este ,,de plumb”, în corespondență cu lumea
înconjurătoare. Mineralizarea a devenit atât de puternică, încât afectează și
sentimentele, devenite prin materializare perisabile. Strigătul poetului întărește
starea de nevroză, iar frigul este un simbol al agresiunii lumii ostile. Mortul pe
care îl veghează poate fi iubita, dar și iubirea ca sentiment. Moartea iubirii
determină strigătul dezarticulat al poetului. Dar mortul poate fi și inspirația
poetică, harul retras definitiv dintr-o lume supusă degradării. În absența iubirii,
a speranței și a inspirației, poetul trăiește acut starea de solitudine, de claustrare
în universul-cavou.
Paralelismul sintactic, realizat prin structurile „flori de plumb”, „amor de
plumb” sau „stam singur în cavou” și „stam singur lângă mort”, este o tehnică
prin care se evidențiază identitatea dintre lumea exterioară și lumea interioară,
la care eul poetic nu este decât un tragic privitor.
Forma de monolog tragic pe care o dă poetul acestei elegii sporește
efectul psihologic, care pune stăpânire pe cititori.
La nivel prozodic, un efect deosebit este realizat prin muzicalitatea versurilor,
dată de ritmul iambic și de rima îmbrățișată, dar și de conținutul și sonoritatea
elementelor lingvistice la care apelează poetul. Este o elodie stranie în poezie,
care sporește nota de monotonie a versului perfect, de zece silabe.
Imaginarul poetic bacovian este dominat de imagini vizuale statice,
expresie a împietririi universului. În ambele strofe există însă și câte o imagine
auditivă puternică, cele două fiind prezentate pe baza principiului simbolist al
corespondenței; astfel, scârțâitului coroanelor din prima strofă îi corespunde
strigătul disperat al poetului în strofa a doua.
O trăsătură importantă a liricii bacoviene este muzicalitatea versurilor,
realizată prin multiple procedee . Astfel, rima este realizată cu ajutorul
cuvintelor care, prin conținutul și sonoritatea lor, sugerează atmosfera. Din cele
opt versuri, patru se încheie cu substantivul „plumb”, două cu substantivul
„vânt” și „veștmânt”, iar celelalte două cu termenii „strig” și „frig”, care redau
și ele, simbolic, o stare sufletească.
În concluzie, poezia „Plumb” concentrează elemente definitorii pentru
estetica simbolistă – cromatismul, tehnica repetiției, surprinderea angoasei
existențiale – astfel încât Bacovia rămâne, după aprecierea lui Ion Caraion
„bijutierul plumbului în istoria literaturii române”, un punct de referință în
istoria simbolismului românesc. Această artă poetică definește un spirit modern,
inadaptabil prin excelență, un prizonier al crizei de identitate.