SIMBOLISM

PLUMB – GEORGE BACOVIA

Simbolismul este un curent literar de circulație universală, apărut în

Franța în a doua jumătate a secolului XIX (cunoscând, ulterior, o dezvoltare
remarcabilă la începutul secolului XX) ca o reacție împotriva poeziei retorice a
romanticilor și a impersonalității reci a parnasienilor. Poezia simbolistă este
exclusiv o poezie a sensibilității pure. Poetul simbolist nu este interesat nici de
poezia naturii în sine, nici de poezia socială, nici de poezia de idei.
Obiectul poeziei simboliste îl constituie stările sufletești nelămurite, care,
neputând fi formulate clar, sunt transmise pe calea sugestiei. Tema generală
o constituie condiția nefericită a poetului într-o societate superficială,
meschină, incapabilă să înțeleagă și să aprecieze nivelul artei adevărate.
Raportul dintre simbol și eul poetic nu este exprimat, ci sugerat, deci sugestia
este o modalitate obligatorie a simbolismului. Cultivarea simbolului are, de
asemenea, o importanță majoră în cadrul acestui curent. Simbolul admite o
multitudine de sensuri, la descoperirea cărora cititorul colaborează cu poetul.
Înclinația către stări sufletești nedefinite, predispoziția pentru reverie, utilizarea
sinesteziei reprezintă alte trăsături ale poeziei simboliste. Un element
definitoriu îl constituie căutarea muzicalității exterioare, obținută mai ales prin
repetiția obsedantă a unor cuvinte, a anumitor vocale sau a refrenului.
În România, simbolismul a apărut sub auspiciile revistei „Literatorul” a lui
Alexandru Macedonski”, care s-a evidențiat ca teoretician al acestui curent și
de asemenea ca poet simbolist.
Însă critica de specialitate îl consideră pe George Bacovia ca fiind cel mai
însemnat reprezentant al acestui curent literar în literatura română. Poet
interbelic, apreciat pentru originalitatea sa care derivă dintr-un pesimism
exacerbat, din claustrarea simțită într-un mediu ostil și din spaima de moarte,
Bacovia creează o lirică a tristeții ireparabile.
Poezia ”Plumb” apare în anul 1916, în volumul de debut care poartă
același nume. Creație de factură simbolistă, reprezentativă pentru universul
bacovian, această operă lirică este o artă poetică în care artistul își exprimă
propriile credințe despre lume și viață în general, despre menirea lui în univers,
despre rolul creației sale.
Astfel, tema poeziei este condiția creatorului într-o societate care îl
respinge, îngrădindu-i aspirațiile, ceea ce generează o stare de angoasă în
raport cu două experiențe capitate ale existenței umane: iubirea și moartea.
Imaginarul poetic bacovian se concentrează cu precădere asupra
semnelor implacabile ale morții, sugerate prin simboluri specifice de-a lungul
întregii sale creații. Poezia concentrează datele esențiale al liricii bacoviene,
dominată de pesimism. Procedeele artistice simboliste prin care se conturează
atmosfera generală a poeziei sunt: utilizarea simbolurilor, simetria, sugestia,
existența elementelor recurente, muzicalitatea versurilor, cromatica, percepția
sinestezică a universului.
Cuvântul ”Plumb” este, în același timp, laitmotivul și titlul poeziei. Apare
ca simbol recurent, repetat de șase ori simetric, ceea ce conferă muzicalitate
textului. Exprimă corespondența dintre un element al naturii și stările sufletești
sugerate, accentuând starea de deprimarea a eului liric. In sens denotativ,
plumbul este un element chimic, un metal moale, maleabil, greu, de culoare
cenușiu-albăstruie. Sensul conotativ derivă din cel propriu și sugerează, la nivel
cromatic, apăsarea, monotonia, dezorientarea, claustrarea, angoasa.
Din punct de vedere al construcției, se remarcă două secvențe poetice
(catrene) structurate pe două planuri: macrocosmic (al spațiului înconjurător) și
microcosmic (sufletesc, interior). Subiectivitatea lirismului este evidentă prin
integrarea mărcilor gramaticale ale prezenței eului liric – verbe la persoana I
singular (”stam”, ”am început”) și adjectivul posesiv de persoana I singular
”meu”.
Prima secvență poetică își bazează semnificația pe metafora-simbol
”cavou”, care delimitează cadrul funebru imaginat de poet în confesiunea lirică.
Într-o interpretare liberă, cuvântul ”cavou” poate avea mai multe accepțiuni:
universul închis al târgului de provincie, societatea incapabilă de a discerne
valoarea de nonvaloare, sau propriul trup perisabil, o temniță pentru sufletul
dornic de înălțare spirituală.
Incipitul poeziei debutează cu un verb la timpul imperfect, ”dormeau”,
sugerând o acțiune începută în trecut și rămasă cumva neterminată, o
permanentizare a stării generale de apăsare, evidentă prin simbolurile ”sicriele
de plumb”, ”funerar veșmânt”, ”flori de plumb”, ”coroanele de plumb”.
Epitetul metaforic ”de plumb” are menirea de a reliefa greutatea, apăsarea,
limita dintre viață și moarte. Florile, asociate de obicei cu frumusețea, sunt
acum alăturate oximoronic plumbului, pierzându-și gingășia și devenind
artificiale, moarte. Interiorizarea discursului liric este evidentă prin folosirea
mărcilor specifice eului liric (verbul la persoana I singular ”stam”) și de
asemenea prin apariția motivului singurătății (”stam singur”). În peisajul
macabru al cavoului și al singurătății apare vântul, sugerând o percepție tactilă
completată de o imagine auditivă prin prezența verbului ”scârțâiau”, sunt
funebru produs de mișcarea coroanelor de plumb, care amplifică presimțirea
unui inevitabil sfârșit.
În secvența a doua, folosindu-se tehnica simetriei, corespondentul
sicrielor de plumb din planul exterior este amorul, căzut în somn – o stare
premergătoare morții prin poziția nefirească în care se află: ”Dormea întors
amorul meu de plumb”. Lirismul se interiorizează, intrând sub semnul
tragismului. Fenomenul morții este ireversibil, sugerat de o altă percepție
tactilă: ”era frig”, care amplifică obsesia sfârșitului. ”Aripile de plumb” ale
amorului nu duc către un zbor, ci către iminenta prăbușire în moarte.
Parcurgând lirica simbolistă bacoviană, cititorul receptează poezia ca pe
arta de a simți. Folosirea sugestiei exprimă fidel corespondența dintre
elementele naturii și stările sufletești. Universul este perceput sinestezic: vizual
(”funerar vestmânt”, ”flori de plumb”, ”coroanele de plumb”), tactil (”era
vânt”, ”era frig”), auditiv (”scârțâiau”, ”am început să-l strig”). Atmosfera
poetică se conturează cu ajutorul simbolului recurent ”plumb”, care sugerează
moartea printr-o cromatică apăsătoare. La nivel fonetic, cuvântul este alcătuit
predominant din consoane (conține o singură vocală) – ceea ce induce ideea
apăsătoare de claustrare, de sufocare. Repetițiile conferă muzicalitate întregii
poezii, accentuând ideile poetice enunțate, la fel ca și prozodia (două catrene,
rimă îmbrățișată, măsura constantă de zece silabe).
Poet monocord, trăind până la paroxism teama de moarte, Bacovia
creionează un univers trist, apăsător, deprimant, iar poezia ”Plumb” se
constituie ca o artă poetică reprezentativă, cu rol de crez existențial original.