TESTAMENT – TUDOR ARGHEZI

Particularități ale unui text poetic modernist / artă poetică

CONTEXT
Poezia ”Testament” de Tudor Arghezi face parte din seria artelor poetice
moderne ale literaturii române din perioada interbelică. Este așezată în deschiderea
primului volum arghezian, ”Cuvinte potrivite” (1927) și are rol de program literar,
realizat însă cu mijloace artistice.
Revendicat în egală măsură de simboliști, tradiționaliști, clasici și moderniști,
Arghezi este un înnoitor al limbajului poetic, prin încălcarea convențiilor și a regulilor.
La nivel de particularități ale modernismului, se remarcă estetica urâtului (”Din bube,
mucigaiuri și noroi / Iscat-am frumuseți și prețuri noi”), limbajul inedit cu neașteptate
asocieri lexicale și semantice (termeni argotici, religioși, arhaisme, neologisme,
expresii populare), fantezia metaforică, înnoirile prozodice. Ține de tradiționalism
ideea legăturii între generații și opțiunea pentru tematica socială.
EVIDENȚIEREA A DOUĂ TRĂSĂTURI CARE FAC POSIBILĂ ÎNCADRAREA
TEXTULUI POETIC STUDIAT ÎNTR-UN CURENT LITERAR, ÎNTR-O ORIENTARE
SAU ÎNTR-O PERIOADĂ LITERARĂ
”Testament” este o artă poetică întrucât autorul își exprimă propriile convingeri
despre arta literară, despre menirea literaturii, despre rolul poetului în societate.
Este o artă poetică modernă pentru că dezvoltă anumite problematici specifice
liricii moderne: transfigurarea socialului în estetic, estetica urâtului, raportul dintre
inspirație și tehnica poetică. În ”Testament”, poetul este prezentat ca un meșteșugar
al cuvintelor, poezia presupunând truda creatorului: ”Și frământate mii de săptămâni /
Făcui din ele muguri și coroane”. Pe de altă parte, creația artistică este atât produsul
inspirației divine (sugerate de metafora ”slova de foc”), cât și al tehnicii poetice
(redate de metafora ”slova făurită”). O altă caracteristică a modernismului este
interesul poeților de a reflecta asupra creației lor, de a-și sintetiza concepția artistică
și de a o transmite cititorilor, astfel că fiecare volum este deschis de o artă poetică.
Dacă titlul volumului ”Cuvinte potrivite” este o metaforă inedită ce desemnează
poezia în ipostaza de meșteșug, titlul poeziei ”Testament” indică responsabilitatea
poetului față de urmașii cititori și de actul creator.
PREZENTAREA MODULUI ÎN CARE TEMA SE REFLECTĂ ÎN TEXTUL POETIC
STUDIAT, PRIN COMENTAREA A DOUĂ IMAGINI / IDEI POETICE
Tema poeziei o reprezintă creația literară în ipostaza de meșteșug, creație
lăsată moștenire unui fiu spiritual (posterității).
Textul poetic este conceput ca un monolog adresat de tată unui fiu spiritual,
căreia îi este lăsată drept moștenire ”cartea”, metonimie care sugerează opera
literară. Cele două ipostaze lirice sunt desemnate de pronumele ”eu” (tatăl spiritual,
poetul) și ”tu” (”fiul”, cititorul, urmașii), iar în finalul poeziei de metonimiile ”robul” –
”Domnul”.
Lirismul subiectiv se justifică prin atitudinea poetică transmisă în mod direct și
la nivelul expresiei, prin mărcile eului liric: pronume și verbe de persoana I singular
(”eu am ivit”, ”am preschimbat”), adjective posesive (”cartea mea”), care se referă la
eul liric, dar și pronume și verbe de persoana a II-a singular (”te”, ”tine”, ”urci”) sau
substantive în vocativ (”fiule”) care desemnează un interlocutor imaginar.
Arta poetică ”Testament” ilustrează concepția lui Arghezi despre creație,
atitudinea sa de creator responsabil pentru mesajul și valoarea estetică a operei
sale. Este un poet angajat social, care își transfigurează în artă suferințele prin
recurgere la estetica urâtului (”Din bube, mucigaiuri și noroi / Iscat-am frumuseți și
prețuri noi”). Poetul se proiectează în ipostaza de meșteșugar și de continuator al
tradiției străbunilor (”Din graiul loc cu-ndemnuri pentru vite / Eu am creat cuvinte
potrivite”).
Creația lirică este ”carte”, un bun spiritual prin care poetul contribuie la evoluția
poporului său.
ANALIZA, LA ALEGERE, A DOUĂ ELEMENTE DE COMPOZIȚIE ȘI DE LIMBAJ
ALE TEXTULUI POETIC STUDIAT (TITLU, IMAGINAR POETIC, MOTIVE
POETICE, FIGURI SEMANTICE / TROPI, ELEMENTE DE PROZODIE)
Titlul poeziei are două sensuri: unul denotativ și altul conotativ. În sens
propriu, denotativ, cuvântul-titlu desemnează un act juridic prin care o persoană își
exprimă dorințele care dorește să îi fie îndeplinite după moarte, cu privire la
transmiterea averii sale. Titlul face trimitere la cele două mari părți ale Bibliei, Vechiul
Testament și Noul Testament, în care sunt concentrate învățăturile proorocilor și
apostolilor lăsate omenirii. Din această accepțiune religioasă derivă și sensul
conotativ. Astfel, creația argheziană devine o moștenire spirituală adresată în egală
măsură urmașilor-cititori și urmașilor viitori scriitori.
Organizarea ideilor poetice se face în jurul motivului central, metafora ”carte”,
cu sensul de bun spiritual care asigură legătura dintre generații și oferă generației
următoare o identitate, pentru că este ”hrisovul cel dintâi”. Ca element de recurență,
cuvântul ”carte” are o bogată serie de sinonime în text: ”testament”, ”hrisov”, ”cuvinte
potrivite”, ”slova de foc”, ”slova făurită”.
Textul poetic este structurat în cinci strofe cu număr inegal de versuri (element
de modernism), grupate în trei secvențe poetice. Prima secvență (strofele I, II)
sugerează legătura dintre generații: străbuni, poet, cititorii – urmași, scriitorii-urmași.
Secvența a doua (strofele III, IV) redă rolul etic, estetic și social al poeziei. A treia
secvență poetică (ultima strofă) reprezintă contopirea de har și trudă în creație.
Simetria textului este dată de plasarea cuvântului-cheie ”carte” și a sinonimelor sale
în cele trei secvențe ale poeziei.
Incipitul, conceput ca o adresare directă a eului liric către un fiu spiritual (”Nu-ți
voi lăsa drept bunuri după moarte”), evidențiază sensul titlului, ideea moștenirii
spirituale (”un nume adunat pe-o carte”).
 În prima strofă, secvența ”râpi și gropi adânci / Suite de bătrânii mei pe brânci”
sugerează drumul dificil al cunoașterii și al acumulărilor străbătut de înaintași. Cartea
este ”o treaptă” în desăvârșirea cunoașterii.
În strofa a doua, ”cartea”, creația elaborată cu trudă de poet, este numită
metaforic ”hrisovul nostru cel dintâi”, cartea de căpătâi a urmașilor.
Ideea centrală în strofa a treia este reflectată în paralelismul și suprapunerea
cu lumea obiectelor. Astfel, ”sapa”, unealtă folosită pentru a lucra pământul, devine
”condei”, unealtă de scris, iar ”brazda” devine ”călimară”. Poetul este un născocitor și
un meșteșugar de cuvinte, care transformă ”graiul lor cu-ndemnuri pentru vite” în
”cuvinte potrivite”, metaforă ce identifică poezia ca meșteșug.
Prin intermediul poeziei, trecutul se sacralizează, devine îndreptar moral și
dobândește veșnicie (”Am luat cenușa morților din vatră / Și am făcut-o Dumnezeu
de piatră”).
În strofa a patra apare ideea transfigurării socialului în estetic, prin faptul că
durerea și revolta socială sunt concentrate în poezie. Poetul angajat filtrează prin
sufletul său suferințele poporului (”durerea noastră”) și le transpune artistic în poezia
de revoltă socială, cu valoare justițiară.
La fel ca poetul francez Baudelaire în volumul ”Florile răului”, Arghezi
consideră că orice aspect al realității, indiferent că este frumos sau urât, sublim sau
grotesc, poate constitui material poetic: ”Din bube, mucigaiuri și noroi / Iscat-am
frumuseți și prețuri noi”.
Ultima strofă evidențiază faptul că poezia este atât rezultatul inspirației, al
harului divin, sugerat de metafora ”slova de foc”, cât și rezultatul meșteșugului, al
trudei poetice, reflectat în metafora ”slova făurită”. Condiția poetului este redată în
versul ”Robul a scris-o, Domnul o citește”. Artistul este un ”rob”, un truditor al
condeiului, iar de munca lui se bucură cititorul – ”Domnul”.
Figurile de stil și imaginile artistice sunt puse în relație cu o concepție nouă,
modernă, privind poezia, resursele ei și misiunea poetului. Asocierile semantice sunt
surprinzătoare iar comparațiile sunt inedite (”Ca fierul cald îmbrățișat în clește”,
”dulcea lui putere”).
Prozodia, îmbinând tradiție și modernitate, este originală: poezia cuprinde
strofe inegale ca număr de versuri, cu metrică (9-11 silabe) și ritm variabile, în funcție
de intensitatea sentimentelor și de ideile exprimate. Rima ține de vechile convenții,
este împerecheată.
Poezia ”Testament” de Tudor Arghezi este o artă poetică de sinteză pentru
orientările liricii interbelice, modernism și tradiționalism cu influențe simboliste.
Autorul pornește de la aspectele liricii tradiționale și oferă alternative poetice
moderne, într-o operă poetică excepțională.