ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, ÎNTÂIA NOAPTE DE

RĂZBOI
de Camil Petrescu

Romanul modern, promovat de Camil Petrescu, impune un nou univers epic, o altă
perspectivă narativă și un nou tip de personaj, o conștiință lucidă, analitică, intelectualul,
inadaptatul superior.
Romanul psihologic/ de analiză are ca obiect de investigare în detaliu viața interioară,
observațiile psihologice, iar ca subiect cazurile de conștiință. De obicei, este scris la persoana
I, perspectiva narativă este unică și subiectivă.
Romanul experienței reprezintă o categorie care valorifică trăirea intensă, până la
capăt, în plan interior, de către personaje, a unor experiențe de viață.
Primul roman al lui Camil Petrescu, „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de
război”, publicat în anul 1933, este un roman modern, de tip subiectiv. De asemenea, este un
roman al experienței, psihologic.
Romanul este scris la persoana întâi, sub forma unei confesiuni a personajului
principal, Ștefan Gheorghidiu, care trăiește două experiențe fundamentale: iubirea și războiul.
Narațiunea la persoana întâi presupune existența unui narator implicat, punctul de vedere unic
și subiectiv. Gheorghidiu trăiește drama lucidității și a aspirației spre absolut, iar prin
intermediul lui autorul introduce un nou tip de personaj în literatura română, intelectualul ca
structură de caracter.
Textul narativ este structurat în două părți, precizate și în titlu, care indică temele
romanului și, în același timp, cele două experiențe fundamentale de cunoaștere trăite de
protagonist, dragostea și războiul. Prima parte reprezintă rememorarea iubirii matrimoniale
eșuate, dintre Ștefan Gheorghidiu și Ela, partea a doua construită sub forma jurnalului de
companie a lui Gheorghidiu, urmărește experiența de pe front, în timpul Primului Război
Mondial. Prima parte este în întregime ficțională, în timp ce a doua parte conferă
autenticitatea textului.
Prima experiență trăită de personaj este sub semnul incertitudinii și reprezintă un
zbucium permanent. Suferința provine, pe de o parte, din iubirea înșelată, iar pe de altă parte,
din faptul că Gheorghidiu caută certitudini.
În primăvara lui 1916, în timpul unei concentrări pe Valea Prahovei, discuția de la
popota ofițerilor declanșează memoria afectivă a personajului, trezindu-i amintirile legate de
cei doi ani și jumătate ai căsniciei cu Ela, timp în care el a crezut că trăiește marea iubire. Dar
aspirația pentru iubirea absolută coexistă cu faptul că acest sentiment reprezintă pentru el un
proces de autosugestie. Iubirea lui pentru Ela se născuse din admirație, duioșie, dar mai ales
din orgoliu.
„Eram însurat de doi ani și jumătate cu o colegă de la Universitate și bănuiam că mă
înșală” este fraza cu care începe al doilea capitol, „Diagonalele unui testament”, dar și
retrospectiva iubirii dintre Ștefan Gheorghidiu și Ela. Tânărul, pe atunci student la filozofie
este un intelectual care trăiește în lumea ideilor, a cărților și care are impresia că s-a izolat de
realitatea materială imediată. De fapt, tocmai această realitate produce destrămarea cuplului.
Până în momentul în care Gheorghidiu primește moștenirea de la unchiul Tache, cuplul
trăiește în condiții modeste, dar în armonie. Primirea moștenirii are efecte și într-un plan mai
profund, deoarece generează criza matrimonială. Ela se lasă în prada tentațiilor mondene,
Gheorghidiu însă trăiește iubirea în mod rațional, intelectual și o raportează continuu la
absolut.
Excursia de la Odoblești declanșează inevitabil criza matrimonială, protagonistul
suferind, deoarece avea impresia că este înșelat. Mici incidente, gesturi fără importanță,
priviri pe care Ela le schimbă cu domnul G., se amplifică în conștiința protagonistului: „Toată
suferința asta monstruoasă îmi venea din nimic”. Nevoia de absolut îl determină să-și
analizeze cu luciditatea stările care îi provocau atâta suferință. După o scurtă despărțire, Ela și
Ștefan se împacă. Înrolat pe frontul românesc, Gheorghidiu cere o permisie, ca să verifice
dacă soția îl înșală, fapt realizat din cauza izbucnirii războiului.
A doua experiență fundamentală, cea a confruntării directe cu moartea, lasă definitiv
în urmă experiența iubirii. Drama colectivă, a războiului anulează drama personală, a iubirii.
Operațiunile încep cu atacurile asupra postului vamal maghiar; Gheorghidiu și unitatea
lui pătrund în localitatea Bran, cuceresc măgura cu același nume, apoi Tohanul Vechi,
comuna Vulcan, trec Oltul, se opresc pe dealurile dincolo de râu și se îndreaptă spre Sibiu.
Experiențele dramatice de pe front modifică atitudinea personajului-narator față de
celelalte aspecte ale vieții sale.
Rănit și spitalizat, Gheorghidiu se întoarce acasă la București, dar se simte detașat de
tot ce îl legase de Ela. Finalul romanului reprezintă sfârșitul dramei personale a iubirii.
Obosit, Ștefan își privește acum soția „cu indiferența cu care privește un tablou”, iar ruptura
este definitivă.
Ștefan Gheorghidiu reprezintă un tip de personaj impus în literatura română de
romanele și dramaturgia lui Camil Petrescu: intelectualul care aspiră spre absolut, inadaptatul
superior, lucid, hipersensibil, care încearcă să recompună lumea în funcție de aspirația sa către
absolut și care are orgoliul de a refuza o realitate care nu i se potrivește.
Dintre modalitățile de caracterizare a personajului, portretul lui Gheorghidiu este
realizat mai ales prin caracterizarea indirectă, care se desprinde din fapte, gânduri, limbaj,
gesturi, atitudini și relațiile cu celelalte personaje. La acestea se adaugă autocaracterizarea, dar
și procedee specifice romanului psihologic modern: autoanaliza lucidă, monologul interior,
rememorarea, memoria involuntară, fluxul conștiinței afective.
Relatare și povestirea sunt înlocuite în proza modernă cu analiza și interpretarea. Stilul
anticalofil, pentru care optează romancierul, alături de confesiune, analiza și autoanaliza
lucidă susțin autenticitatea scrierii.
„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman modern, de tip
subiectiv, psihologic, al experienței având drept caracteristici unicitatea perspectivei narative,
timpul prezent și subiectiv, memoria afectivă, narațiunea la persoana I și autenticitatea trăirii.