MOARA CU NOROC

de Ioan Slavici

Tema și viziunea despre lume în nuvela realistă (de analiză psihologică)

 Introducere (Ioan Slavici – clasic al literaturii române, finalitatea etică a creației)

Prozator ardelean din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Slavici ilustrează prin
opera sa direcția ,,realismului poporan” (Titu Maiorescu), cu un profund filon moralizator.
Întreaga sa operă consideră o veritabilă pledoarie pentru echilibru și armonie, atât în formă,
cât și în conținut. Slavici nu este doar un deschizător de drumuri prin crearea romanului
realist-obiectiv (Mara), ci și prin integrarea elementelor de analiză psihologică în scrierierile
sale. Contextul istoric și cultural în care apare proza sa este cel al epocii marilor clasici, când
se manifestă criticismul junimist, mișcare de sinteză și de aplicare ferventă, de inaugurare a
unei direcții noi în cultura română pe principii valorice ferme. La această orientare aderă și
Slavici, care a devenit membru al societății ,,Junimea” la începutul anilor 1870.
Capodoperă a nuvelisticii lui Slavici, Moara cu noroc a fost integrată volumului
Novele din popor, apărut în anul 1881, ilustrând deopotrivă estetica realistă, prin observația
socială pe care se construiește imaginea spațiului ardelenesc de sfârțit de veac XIX și prin
sondarea psihologică a conștiinței protagonistului, dar și clasică, prin concepția despre
literatură, care, în viziunea sa, trebuie să aibă o finalitate etică, să propună cititorului o
dezbatere morală și o reflecție gravă asupra valorilor existențiale.

 Realismul (reflectare mimetică/veridică a realității, teme specifice, obiectivitatea

relatării, determinism spațio-temporal, tipologia umană)

Nuvela Moara cu noroc este o proză de factură realistă, ce reflectă particularitățile

acestui curent literar. Realismul reprezintă un curent literar și artistic care s-a manifestat
plenar spre sfârșitul primei jumătăți a secolului al XIX-lea, ca reacție împotriva
romantismului. Coordonatele estetice ale acestui curent literar au fost fixate de către Jules
Champfleury, în articolul Realismul, și de Balzac în Prefața la Comedia umană.
Reactualizând conceptul aristotelic de ,,mimesis”, pentru scriitorii realiști literatura constituie
o reprezentare verosimilă a realității. În acest sens, aceasta oglindește veridic, obiectiv
societatea contemporană, surprinzând aspecte de viață semnificative. Temele specifice sunt
familia, înavuțirea, moravurile, căsătoria, iar personajele sunt tipologii reprezentative din
punct de vedere moral (arivistul, demagogul, fata bătrână etc.) și social (țărănimea,
burghezia). Proza realistă se remarcă prin interesul pentru psihologia personajelor, cultivând
descrierile ample ce surprind detaliile semnificative. Din perspectivă narativă, relatarea este
una obiectivă, detașată, stilul fiind unul auster și sobru.
În primul rând, nuvela Moara cu noroc se circumscrie realismului prin surprinderea în
mod veridic a societății ardelenești de la sfârșitul celui de-al XIX-lea secol. În opera lui
Slavici se remarcă o amplă reflectare a vechilor rânduieli rurale, a obiceiurilor și a datinilor, a
moralei și a prejudecății oamenilor simpli, dar și tranziția spre mercantilismul capitalist, toate
aceste aspecte alcătuind constituie un autentic tablou etnografic, psihologic și social al
spațiului transilvănean, din zona câmpiei arădene. Impresia de veridicitate a universului
diegetic este reliefată și prin prezența indicilor spațio-temporali. Spațiul ficțiunii face
trimitere la câmpia arădeană, zona Ineului. Timpul este a doua jumătate a secolului al XIX-
lea, durata evenimentelor fiind marcată prin prezența indicilor religioși: sărbătoarea Sfântului
Gheorghe, Paștele.
În al doilea rând, coordonatele realiste ale acestei nuvele sunt evidențiate și prin
intermediul personajelor, tipologii umane verosimile și credibile, urmărite nu numai din
prisma detaliului fizic, ci și din cea a resorturilor interioare. Prin analiza comportamentală,
introspecția stărilor interioare și prin scrutarea conflictului interior este realizată o analiză
psihologică progresivă, gradată a lui Ghiță a cărui degradare umană este provocată de patima
înavuțirii, de relația obsesivă a acestuia cu banul. În spirtul realismului psihologic,
protagonistul este surprins în mai multe ipostaze care evidențiază mtamorfoza sa morală,
generată de marea varietate de trăiri contradictorii, izvorâte din incompatibilitatea între setea
de îmbogățire și dorința de a rămâne un om cinstit. Sondarea psihicului presupune, așadar, o
analiză a stărilor emoționale și a profunzimilor sale sufletești, a alterării conștiinței care duce,
inevitabil, la mutații ale personalității.

 Temă și viziune (enunțarea temei, viziunea moralizatoare, corelarea titlului cu

viziunea tragică a nuvelei)

Tema contribuie, de asemenea, la încadrarea nuvelei în paradigma realistă și dezvăluie

un autor preocupat de o problemă etică și psihologică, având rădăcini în eterna dorință de
bogăție și parvenire socială a omului. Pe fundalul unei societăți în schimbare economică și
morală, nuvela urmărește dezumanizarea ca o consecință a patimii devoratoare de îmbogățire
și a puterii mistificatoare a banului. În acord cu tema, viziunea este una pronunțat
moralizatoare, de factură clasicistă, creația lui Slavici avansând teza conform căreia lipsa
măsurii distruge echilibrul interior al omului, îl alienează și îndepărtează de familie,
anulându-i libertatea interioară. Relevant este, în acest context, titlul care are rolul unui
autentic motiv anticipativ, închizând în el o amară ironie. Moara cu noroc este numele
hanului așezat la răscruce de drumuri, un loc fatidic, departe de ordinea satului patriarhal,
norucul dovedindu-se efemer și înșelător.

 Comentarea a două scene semnificative

O primă scenă semnificativă pentru tema și viziunea nuvelei realiste se profilează în

capitolul al III-lea și este reprezentată de apariția lui Lică Sămădăul la hanul luat în arendă de
Ghiță. În punctul în care protagonistul credea că viața i se va schimba departe de satul marcat
de modestia mijiloacelor materiale în care trăia, apariția lui Lică, personaj demonic, care
exercită forță și autoritate asupra celor din jur, constituie punctul de intrigă al nuvelei.
Manifestându-și orgoliul superiorității și comportându-se ca un adevărat stăpân al locurilor,
Lică îi atribuie lui Ghiță, pe un ton autoritar, rolul de informator, în încercarea de a-l intimida.
Dialogul dintre cei doi bărbați este mai curând un duel verbal între două forțe la fel de
puternice: protagonistul răspunde scurt, omițând detaliile, un mod de a sugera că nu dorește
să inițieze o comunicare adevărată și nici un fel de relație cu interlocutorul său. Sămădăul are
o temeritate dusă la extreme, eliberat atât de constrângerile interioare, cât și de reticența
încălcării preceptelor morale, iar personalitatea sa puternică și înclinația maladivă a acestuia
spre rău vor determina dezechilibrul sufletesc al lui Ghiță. Episodul marchează o nouă
ipostază a cârciumarului, cea a omului dilematic, întrucât în sufletul protagonistului iau
naștere primele opțiuni contradictorii: aceea de a rămâne cinstit sau aceea aducătoare de bani,
dar nefavorabilă conștiinței sale, prin împrietenirea cu șeful porcarilor.
 În scurt timp, cârciumarul este atras în afacerile necurate ale porcarului și, dominat de
aviditatea de bani, se implică tot mai mult în acțiuni oneroase, fapt ce va antrena prăbușirea
morală morală și socială a protagonistului. Astfel, pentru prima dată în literatura română, este
urmărit raportul existențial victimă-călău. Pe fondul înstrăinării de familie, Ghiță se
obișnuiește cu înțelegeri tacite, profitabile și necinstite, ajungând să comită sperjur în
favoarea lui Lică, care este acuzat de jaf și omucidere.
A doua scenă semnificativă pentru tema și viziunea nuvelei realiste este reprezentată
de punctul culminant, moment-cheie ce ilustrează deformarea interioară și dezumanizarea
totală a protagonistului, care degenerează în gestul radical de a-și omorî soția. Încercarea lui
Ghiță de a-l da pe sămădău pe mâna lui Pintea nu numai că nu îl salvează pe protagonist de la
prăbușirea inevitabilă, ci și contribuie la distrugerea cuplului, antrenând sfârșitul tragic al
acestuia. În duminica Paștelui, Ghiță pleacă pe furiș pentru a-l aduce pe jandarm și își lasă
propria soție drept momeală pentru Lică, nesesizând inconștiența gestului său, născut nu
dintr-un gest justițiar, ci din dorința de a se răzbuna pe cel cu care se întovărășise. Pe fondul
problemelor care au deterioarat cuplul și fără a o avertiza pe Ana cu privire la planul său,
tânăra soție cade în păcatul adulterului într-un moment de labilitate emoțională. Intrate sub
zodia fatalității, declanșate de vina tragică, personajele au sfârșit nefast: Ghiță își ucide
nevasta și este, la rândul lui, omorât de Răuț. Hanul, simbol al unei lumi fatidice, este
incendiat, fiind purificat prin foc.

 Elemente de structură și compoziție ( simetria nuvelei, perspectiva narativă,

conflictul)

Compoziția nuvelei este clasică, cele 17 capitole urmărind șirul întâmplărilor în

succesiune cronologică. Arhitectura textului este relevantă pentru tema și viziunea despre
lume, un rol semnificativ avându-l simetria incipitului cu finalul. Incipitul are valoarea
simbolică a prologului din tragedia antică prin valoarea sa anticipativă, aducând în prim-plan
vorbelei soacrei, personaj-reflector și alter ego narativ al autorului, care formulează teza
morală a nuvelei. Aflată la vârsta senectuții și cu o bogată experiență de viață, soacra lui
Ghiță afirmă providențial că ,,liniștea colibei” este fundamentul unei vieți armonioase, iar
lipsurile pecuniare nu stau în calea fericirii omului, întrucât familia este matca împlinirii
umane. Finalul reiterează imaginea bătrânei soacre, ca ultim martor al destinelor personajelor,
care pune tragedia pe seama fatalității inexorabile. Astfel, bătrâna soacră este, în mod
simbolic, ,,vocea” sapiențială a lumii patriarhale, iar morala acesteia se întemeiază pe
credința în valorile autentice și în soartă.
Perspectiva narativă se subordonează canonului narativ al prozei realiste. Aceasta
este obiectivă, omniscientă, relatarea fiind făcută la persoana a III-a, de către un narator
detașat și heterodiegetic. În acest sens, stilul nuvelei este unul sobru și auster, iar analiza
protagonistului se face prin notarea obiectivă a schimbărilor comportamentale, armonizată cu
stilul indirect liber și monologul interior, prin intermediul cărora sunt sondate stările
conștiinței. Perspectiva obiectivă a naratorului este dublată de tehnica punctului de vedere în
intervențiile simetrice ale bătrânei, intenția moralizatoare a nuvelei fiind pusă sub masca
obiectivității.
Conflictul nuvelei este complex, manifestat atât la nivel interior, cât și exterior.
Conflictul interior ilustrează natura dilematică a protagonistului și întregul proces al derulării
contradicțiilor sale sufletești. Aceste frământări vor determina alterarea psihică și criza
morală a acestuia, generată de incompatibilitatea opțiunilor de viață: dorința de a se îmbogăți
alături de Lică, dar și de a rămâne un om cinstit. Conflictul exterior este manifest în cazul
cuplului de personaje Ghiță-Lică. Tentativa eșuată a cârciumarului de a se împotrivi
sămădăului e urmată de acceptarea compromisului moral. Acesta din urmă lovește în
demnitatea lui Ghiță, în autoritatea de soț și părinte și ulterior în imaginea de om cinstit.
Dorința cârciumarului de a-l da pe Lică pe mâna autorităților este un reflex al răzbunării față
de cel pe care îl consideră autorul moral al degradării sale. De asemena, se poate vorbi și de
un conflict al mentalităților generat de tensiunea dintre cele două concepții de viață: viziunea
practică, mercantilă, al lui Ghiță și perspectiva conservatoare, moderată, a soacrei sale.

 Concluzie

Nuvelă solidă cu subiect de roman (G.Călinescu), Moara cu noroc ilustrează concepția

etică a lui Slavici cu privire la lume și viață, prin intermediul unor personaje memorabile, cu
o psihologie abisală. Realismul evocării lui Slavici anunță romanele rebreniene și
meticulozitatea investigării psihologice, creând un teren fertil pentru apogeul prozei de
analiză din perioada interbelică.