Leoaică tânără, iubirea- Nichita Stănescu

Neomodernismul este un curent ideologic, o orientare literară care s-a manifestat în

perioada postbelică şi se caracterizează prin redarea temelor grave într-o manieră ludică,
ce ascunde însă tragicul. Scriitorii neomodernişti doresc să se despartă de „spiritul veacului”,
care este cel al războaielor şi doresc să recupereze adevăratele valori şi modele. Literatura
neomodernistă este definită printr-un imaginar poetic inedit, limbaj ambiguu, metafore
subtile şi expresie ermetică. Poezia neomodernistă capătă puternice accente lirice, fiind
caracterizată prin extinderea imaginaţiei până la zona suprarealului, prin luciditate şi
fantezie, sensibilitate şi ironie, confesiune sau reflexivitate puternică. Creaţia
neomodernistă este expresia metaforică a trăirilor profunde ale poetului, a unor emoţii
puternice, o revigorare a lirismului pur, după o perioadă dominată de dogmatism
(obsedantul deceniu).
Adevărata revenire a lirismului se produce odată cu generaţia ’60, reprezentată, mai
ales de Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana. Poezia acestei generaţii pune accent
pe valoarea estetică, aşadar frumosul devine elementul primordial al operei literare, întorcându-se
către marile teme ale lirismului, tratate în tonalitate subiectivă. Apelul la tradiţia lirică autentică,
întoarcerea la poeticitate şi apelul la o motivaţie etică a discursului liric sunt trăsături ale
neomodernismului poetic românesc.
Neomodernismul poetic este curentul literar reprezentat de Generația șaizecistă și se
remarcă prin revenirea poeziei la adevărata ei menire, depășind literatura proletcultistă și
continuând tradiția valorică interbelică. Începând cu 1960 , se produce o revenire a poeziei la
menirea ei firească, prin înnoirea formelor de expresie moderniste, cum ar fi: limbajul ambiguu,
metaforele subtile, imaginile insolite și prin îmbogățirea lor cu noi trăsături: imaginația
debordantă împletită cu luciditatea, promovarea sensibilității și a ironiei, formulele artistice
diversificate, prezentarea universului afectiv al individului contemporan, preferința pentru
discursul liric de tip confesiune, explorarea deplină a forței de expresivitate a limbajului, care
devine scop în sine, promovarea jocului de cuvinte, a asocierii, uneori ilogice, a sensurilor,
înlăturarea oricărui compromis tematic sau stilistic ca expresie a depășirii proletcultismului.
Nichita Stănescu este un poet reprezentativ al Generației șaizeciste, încadrându-se
curentului literar neomodernism. El debutează în 1960 cu volumul „Sensul iubirii”, urmat de o
bogată activitatea creatoare. Se remarcă prin originalitatea limbajului, propunând o nouă abordare
a cuvântului (necuvintele). Universul stănescian are la bază „o metafizică a concretului și o fizică
a emoțiilor” (Nicolae Manolescu), dematerializând astfel concretul și materializând abstractul și
alcătuind „un cosmos al vorbirii”.
[Construcția ideatică a liricii sale este, de multe ori, discontinuă, fiind acuzată de
„ilogism” (Șerban Cioculescu), tocmai pentru că ea reflectă eul poetic, care se dezvăluie, în mod
paradoxal, prin încifrare. Lirica stănesciană se remarcă prin construcția unui univers
imaginar inedit, prin noutatea metaforei și printr-o viziune originală asupra lumii.]
Poezia Leoaică tânără, iubirea face parte din al doilea volum scris de Nichita
Stănescu, O viziune a sentimentelor (1964), în care poetul surprinde iubirea ca sentiment, ca
stare de certitudine sau ca stare extatică, fiind, în egală măsură, o confesiune lirică şi o artă
poetică.!!!
Nichita Stănescu şi-a invidualizat pregnant modul de a gândi lirica, înnoind sau
revigorând direcţiile de meditaţie asupra artei şi asupra limbii. El realizează o poetică a existenţei
şi a cunoaşterii, încercând să redefinească poezia.
 Poezia apaţine neomodernismului prin ineditul abordării temei, fiind caracterizată de
ambiguitatea limbajului poetic, de insolitul imaginilor artistice, de noutatea metaforelor şi de
înnoirile prozodice.

Tema poeziei este întâlnirea neaşteptată cu iubirea ca „întâmplare a fiinţei”. Apariţia

bruscă, surprinzătoare a iubirii, intruziunea ei violentă, agresivă în existenţa umană transformă
definitiv percepţia bărbatului îndrăgostit asupra lumii şi asupra sa. Iubirea este o stare de vibraţie
continuă, o cale spre revelaţie şi o modalitate de integrare în armoniile universale.
Motivul central al textului, care prin repetare devine laitmotiv, este cel al leoaicei, simbol
pentru iubirea ca pasiune şi fascinaţie copleşitoare.
Viziunea despre lume este una inedită (novatoare, surprinzătoare) asupra sentimentului de
iubire, concretizat în imaginea leoaicei. Situat în centrul lumii sale (centrum mundi, dar și axis
mundi), eul trăieşte plenar iubirea, sub semnul certitudinii. Iubirea reprezintă, prin urmare, în
viziunea sa lirică, o stare de vibraţie continuă, o cale spre revelaţie.

O imagine relevantă/ semnificativă pentru tema iubirii prezintă în manieră metaforică

momentul îndrăgostirii propriu- zise, ca o întâlnire neaşteptată a fiinţei umane cu iubirea, cu toate
că sentimentul exista deja în stare latentă în sufletul omului: „Leoaică tânără, iubirea/ mi-a sărit
în faţă/ Mă pândise-n încordare/ mai demult”.
Imaginile „Şi privirea- n sus ţâşni,/ curcubeu tăiat în două,/ şi auzul o- ntâlni/ tocmai lângă
ciocârlii”, relevante/ semnificative pentru tema iubirii, redau prin mişcarea ascensională, starea
extatică provocată de întâlnirea fiinţei cu iubirea şi aspiraţia spre transcendent.
Titlul, reluat în incipit, defineşte iubirea prin intermediul unei metafore surprinzătoare.
Metafora explicită a iubirii imaginate ca o „leoaică tânără” propune o perspectivă atipică pentru
cititorul de poezie clasică, prin ideea de ferocitate. Analogia dintre evocă sensuri latente ale
sentimentului: cruzime, forţă, senzualitate, dar şi stare hipnotică, neputinţa prăzii de a i se
sustrage.
Discursul liric ia forma unei confesiuni despre propria aventură în trăirea sentimentului.
Lirismul subiectiv se evidenţiază prin prezenţa mărcilor lexico- gramaticale specifice
eului liric, pronume, adjective pronominale şi verbe la persoana I singular: „mi (-a sărit)”, „mă
(pândise)”, „am adus”, „meu”.
Cele două imagini ale iubirii - leoaică, plasate la începutul şi la sfârşitul textului poetic.
Metaforele „leoaică tânără” şi „leoaica arămie” se corelează cu două percepţii diferite ale eului
asupra lumii, ce sugerează faptul că transformarea produsă de iubire este ireversibilă.
Structural, textul poetic prezintă trei secvenţe lirice, care corespund celor trei strofe: în
prima strofă este prezentată naşterea sentimentului de iubire ca efect al întâlnirii eului cu
iubirea, secvența a doua surprinde transfigurarea lumii și a eului liric, iar în ultima strofă este
redată constatarea metamorfozei fiinţei ca urmare a întâlnirii cu iubirea şi proiecţia în
eternitate a sentimentului.
Simetria compozițională se realizează prin ocurența celor două imagini ale iubirii-
leoaică, plasate la începutul şi la sfârşitul textului poetic. Metaforele „leoaică tânără” şi
„leoaica arămie” se corelează cu două percepţii diferite ale eului asupra lumii, ce sugerează
faptul că transformarea produsă de iubire este ireversibilă.
Prima secvenţă prezintă în manieră metaforică momentul îndrăgostirii propriu- zise,
ca o întâlnire neaşteptată a fiinţei umane cu iubirea, cu toate că sentimentul exista deja în
stare latentă în sufletul omului: „Leoaică tânără, iubirea/ mi-a sărit în faţă/ Mă pândise-n
încordare/ mai demult”. Scena vânătorii atribuie iubirii însuşiri precum: sălbatică, necruţătoare,
puternică. Violenţa revelaţiei este sugerată de imaginea colţilor albi şi de sugestia rănii: „Colţii
albi mi i-a înfipt în faţă”. Ca element de recurenţă, reiterarea lexemului„faţă” devine un
laitmotiv prin care se reliefează pierderea integrităţii psihice, mutilarea evidentă a sufletului
atacat de sentimentul agresiv. [+ Odă în metru antic (Când deodată tu răsărişi în cale-mi,
/Suferinţă tu, dureros de dulce...)]

Cea de-a doua secvenţă poetică surprinde o dublă transfigurare a fiinţei, invadată de
sentimente şi a lumii, receptată prin prisma noii identităţi a eului poetic. Lumea se recreează,
reinterând metaforic momentul genezei: „În jurul meu natura/ se făcu un cerc, de-a dura/ când
mai larg, când mai aproape/ ca o strângere de ape”. [+ Luceafărul (Și apa unde-au fost căzut /În
cercuri se rotește)]. Viziunea poetică a universului pulsatoriu şi în expansiune, perceput prin
simţuri aparent autonome, ca privirea şi auzul, se completează prin imaginea universului ca un
cerc, simbol al perfecţiunii.
Metaforele insolite „Şi privirea- n sus ţâşni,/ curcubeu tăiat în două,/ şi auzul o- ntâlni/
tocmai lângă ciocârlii”, redau prin mişcarea ascensională, starea extatică provocată de întâlnirea
fiinţei cu iubirea şi aspiraţia spre transcendent.
Ultima secvenţă evidenţiază imaginea eului metamorfozat după trăirea iubirii,
transformarea ireversibilă a ființei: „Mi- am dus mâna la sprânceană,/ la tâmplă şi la bărbie,/
dar mâna nu le mai ştie”. Cele patru detalii fizice (adoculare) sunt metafore ale cunoaşterii
poetice: „sprânceană”, „tâmplă”, „bărbie”, iar „mâna”, metaforă a creaţiei sau a cunoaşterii
concrete, palpabile.
Finalul poeziei evidenţiază ideea potrivit căreia iubirea proiectează omul în eternitate,
accentuată de epitetul cu valoare metaforică „leoaică arămie” şi de repetiţia „într- o vreme/ si-
ncă o vreme...”. Precizia temporală („azi”, „deodată”) este înlocuită cu abolirea timpului, în
starea de graţie a iubirii.
La nivel lexical, expresivitatea provine din asociaţii semantice inedite, alăturând sfera
vânătorii, cu cea a revelaţiei, şi cu aceea foarte comună aparent a corpului: „faţă”, „mână”,
„sprânceană”, „tâmplă”, „bărbie”.
Ambiguitatea este produsă de meteforele insolite: „Leoaică tânără, iubirea”, „un cerc,
de- a dura”, „privirea- n sus tâşni,/ curcubeu tăiat în două”.
La nivel prozodic, se evidenţiază trăsătura neomodernismului prin folosirea versului liber
şi a tehnicii ingambamentului. Creaţia lirică este alcătuită din trei strofe (sextină, octavă,
duodecimă), cu versuri inegale, cu rimă şi măsură variabilă.
În poezia lui Nichita Stănescu, iubirea este un sentiment asociat unor trăiri complexe.
Dragostea aduce posibilitatea depăşirii sinelui prin cunoaşterea lumii. Asociată unui demers
cognitiv, iubirea este un sentiment primordial, care are puterea de a metamorfoza sinele. Între
sine şi lume se stabileşte o legătură, prin iubire. Pustiirea sufletească nu este sinonimă însă cu o
condiţie tragică, ci cu acceptarea sentimentului ca atare, cu trăirea intensă a acestuia. În ultimă
instanţă, iubirea înseamnă, în primul rând, cunoaştere.
În concluzie, poezia neomodernistă Leoaică tânără, iubirea ilustrează inedit momentul în
care omul trăieşte sentimentul iubirii împlinite, sentiment care poate sta la temelia actului creator
şi care îl poate proiecta pe acesta în eternitate.