SCENE SEMNIFICATIVE DIN ROMANUL ”ION” DE L.

REBREANU

1.Scena horei

Scena deschide romanul, avand rolul de a prezenta conflictele (Ion-Vasile Baciu, Ion-George, Ion-Florica) și
oferă un tablou panoramic al satului, fiind considerată de criticul Nicolae Manolescu ”o horă a soartei” . În centrul
adunării este grupul jucătorilor. Descrierea jocului tradițional, someșana, este o pagină etnografică memorabilă, prin
portul popular, prin pașii specifici, prin vigoarea dansului și prin năvala cântecului susținut de figurile pitorești ele
lăutarilor. Cercul horei, centru al lumii satului, reprezintă o descătușare puternică de energii. Așezarea sătenilor
reflectă relațiile sociale. Cele două grupuri ale bărbaților reflectă stratificarea economică. Fruntașii satului, primarul și
chiaburii discută separat de țăranii mijlocași, așezați pe prispă. În satul tradițional, lipsa pământului este echivalentă cu
lipsa demnității umane, fapt redat de atitudinea lui Alexandru Glanetașu, tatăl lui Ion: ”Pe de lături, ca un câine la ușa
bucătăriei, trage cu urechea și Alexandru Glanetașu, dornic să se amestece în vorbă , sfiindu-se totuși să se vâre între
bogătași”. Fetele tinere așteaptă să fie poftite la horă de către flăcăi, mamele și vârstnicele satului, mai retrase, vorbesc
despre gospodărie, iar copiii se amestecă în joacă printre adulți. Intelectualii satului, preotul Belciug și familia
învățătorului Herdelea vin să privească ”petrecerea poporului”, fără a se amesteca în joc.
Rolul horei în viața comunității este acela de a-i asigura coeziunea și de a contribui la întemeierea noilor
familii, cu respectarea principiului economic, de aceea la joc participă doar flăcăi și fete. Hotărârea lui Ion de a o lua
la joc pe Ana cea bogată, făgăduită lui George Bulbuc, deși o place pe Florica cea săracă, marchează începutul
conflictului: "Nu-i fusese dragă Ana si nici acuma nu-și dădea seama bine dacă i-e dragă. Iubise pe Florica. Dar
Florica era mai săracă decât dânsul, iar Ana avea locuri, și case, și vite."

2. Scena nunții

            Este prezentată în capitolul  Nunta. Ritualul surprinde câteva etape obligatorii: căsătoria civilă, cea religioasă,
descrierea alaiului care păstrează ordinea tradițională: în primele căruțe stau mirii, nașii, druștele, lăutarii, părinții
mirilor, alaiul încheindu-se cu ceilalți nuntași. Ospățul durează trei zile, iar primele două se desfășoară în casa socrului
mic; se dansează dansuri populare (Someșana). În a treia zi, nunta se mută în casa socrului mare. Ana este însarcinată
și nu joacă, Ion joacă însă cu Florica. Ion trăiește nunta lui de parcă s-ar însura cu Florica. Se face vinovat de a se fi
mințit pe sine însuși. Conflictul interior reiese din monologul interior al personajului: "ce-ar fi dac-aș lua pe Florica și-
am fugi amândoi în lume? Și să rămân tot calic pentru o muiere?" Semnificativă pentru stilul anticipativ este replica
lui Ion adresată Anei: "Amu ce te mai bocești? Că doar nu mergi la spânzurătoare." Ana se hotărăște să se sinucidă în
clipa în care vede că Ion este un alt Vasile Baciu și conștientizează pentru prima dată faptul că Ion nu o iubește la
nuntă. Un alt moment de luciditate va fi surprins în capitolul Vasile, când Ion o alungă pe Ana de acasa: "În noaptea
aceea își dădu seama intâia oară Ana de prăpastia în care-și zvârcolește ea viața. Și atunci gândul morții i se coborî în
suflet ca o scăpare fericită."

3. Relația om-pământ (sărutarea pământului)

O scena reprezentativă este sărutarea pământului, punctul culminant al romanului, moment al existentei lui Ion
în care cele două "glasuri" se confundă, constituind și o anticipare pentru finalul targic al flăcăului prin ideea
contopirii acestuia cu pământul, care ii este atat de drag.  În sarutarea pământului este o prefigurare a morții. În mod
simbolic, pământul, iubirea și moartea se întâlnesc. Pamantul are un simbol bivalent: al mortii si al vieții. Lutul este
negru, rece și umed, buzele se lipesc de pamant, iar picioarele flăcăului par grele, afundate în noroi. În același timp,
Ion simte în sărutarea pământului energia vitală copleșitoare: ”Îl cuprinse o poftă sălbatecă să îmbrățișeze huma, s-o
crâmpoțească în sărutări. Întinse mâinile spre brazdele drepte, zgrunțuroase și umede. (...) Apoi încet, cucernic, fără
să-și dea seama, se lăsă în genunchi, își coborî fruntea și își lipi buzele cu voluptate de pământul ud. Și-n sărutarea
aceasta grăbită, simți un fior rece, amețitor”. În relație cu omul, elementul primordial este perceput pe trepte de
manifestare distincte: pământul – mamă (”Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil”, ”pământul i-a fost mai drag ca
o mamă”), pământul- ibovnică ("Glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului, ca o chemare, copleșindu-
l"), pământul- stihie.  Ascensiunea socială a flăcăului pornește de la a se simți ”mic și slab, cât un vierme” în fața
grandorii pământului la a se considera asemeni unui zmeu, stăpânind pământurile atât de dragi lui: "Pământul se
închina în fața lui, tot pământul. [.]. Se vedea acum mare și puternic ca un uriaș din basme care a biruit, în lupte grele,
o ceată de balauri îngrozitori.”