RELAȚIA ÎNTRE 2 PERSONAJE –

GHIȚĂ ȘI LICĂ
de Ioan Slavici

CARACTERIZAREA LUI GHIȚĂ

Opera literară „Moara cu Noroc” scrisă de către Ioan Slavici este o nuvelă realistă și
psihologică, publicată în perioada Marilor Clasici în volumul „Nuvele din popor” în anul 1881,
care este o monografie a satului ardelean a secolului XIX.
Tema prezintă efectele nefaste și dezumanizate ale dorinței de înavuțire, sau arghirofilia.
Titlul este unul analitic. Conține toposul acțiunii care este un Han construit pe locul unei
mori părăsite ieșite din uz, despre care se spune că atrage duhurile rele. Acesta se află într-o vale
ce ar putea aduce decăderea protagonistului, dar este și un loc de popas la o răscruce de drumuri
propice îmbogățirii. Totuși, titlul conține o antifrază fiindcă moara nu va aduce decât ghinion
celor care vor locui acolo.
Personajul principal, Ghiță, trăiește un puternic conflict interior, oscilând între dorințe
puternice, dar contradictorii: dorința de a rămâne om cinstit, pe de-o parte, și dorința de a se
îmbogăți alături de Lică, pe de altă parte. Conflictul interior se reflectă în plan exterior, prin
confruntarea dintre cârciumarul Ghiță și Lică Sămădăul.
Simetria incipit-final este una strânsă, primul capitol având rol de prolog, iar ultimul de
epilog. Incipitul conține vorbele bătrânei „omul să fie fericit cu sărăcia sa, căci iară e vorba, nu
bogăția, ci liniștea colinei tale te face fericit”. Soacra simbolizează gândirea înțeleaptă a
vârstnicilor, și este un personaj porta-voce a autorului. În final se regăsește tot o replică de-a
soacrei, realizându-se astfel simetria. După ce hanul arde și personajele principale trec pe lumea
de dincolo, bătrâna pune totul pe seama destinului : „Simțeam eu că nu are să iasă bine; dar așa
le-a fost data!..”. Vorbele ei certifică rolul de personaj raissoneaur, transmițând ideea că
indiferent de ce se întâmplă, viața merge mai departe.
Perspectiva narativă este obiectivă, heterodiegetică, iar naratorul este omniscient.
Cronotopul este precizat în manieră realistă cu ajutorul unor indici spațiali exacți, cum ar
fi : Județul Arad, Fundureni, Arad, Timișoara, Ireu. Timpul este și el precizat clar : a doua
jumătate a secolului 19, timp de un an de la sfântul Gheorghe si pana la Paști.
Personajul literar este o instanță a textului narativ, o prezență fictivă ce ține de universul
cărții, mimând realitatea prin care naratorul transmite în mod indirect un mesaj artistic cititorului.
Ghiță este personajul principal al nuvelei, realist, complex și rotund cu trăsături multiple
de caracter, încadrându-se în tipologia omului capitalist.
Statutul său social inițial este cel de cizmar sărac devenit cârciumar înstărit la moara cu
noroc. Este capul familiei, având o soție și doi copii, fiind un bun meseriaș, hotărât și deschis la
schimbări.
 Din punct de vedere moral se remarcă o evoluție, dar involuție asupra lui Ghiță, la
început fiind un personaj cinstit, pozitiv și grijuliu față de familie, apropiat de soție, dar devine
imoral atunci când se implică tot mai mult în afacerile murdare ale lui Lică. Astfel, el ajunge un
personaj negativ, complice în furturi și tâlhării, și chiar și un criminal.
Pe plan psihologic, protagonistul trece printr-un proces al dezumanizării, începând de la
prima întâlnire cu Lică, și continuând cu momentele în care frământările se accentuează,
ajungând chiar să-și ucidă soția. Este o persoană interiorizată pentru că nu-i împărtășește acesteia
temerile lui, și deși pare a avea o personalitate puternică, slăbiciunea lui este banul.
Ghiță evoluează de la tipicitate, sub determinare socială, la individualizare, sub
determinare psihologică și socială. El parcurge un traseu minuos al dezumanizării, cu frământări
sufletești și ezitări. Ezită între cele două căi simbolizate de Ana: valorile familiei, iubirea, liniștea
colibei, și cea simbolizată de Lică: bogăția, atracția malefică a banului sau în terminologie
romantică: îngerul și demonul. Se arată slab față tentațiilor și sfârșește tragic.
Modalitățile de caracterizare specifice nuvelei psihologice sunt: scenele dialogate,
monologul interior, notația gesticii, a mimicii și a tonului vocii. Prin caracterizare directă, sunt
realizate portrete sugestive în care detaliile fizice relevă trăsături morale. Personajele evoluează
nestingherite prin perspectiva narativă obiectivă, dezvăluind cititorului fapte, intenții și aspirații,
Întâlnirea lui Lică distruge echilibrul exterior, dar și pe cel interior al lui Ghiță. Deși este
fascinat de forța și de voința pe care o emană sămădăul și intuiește impactul distinctiv pe care
acesta îl are, Ghiță își ia câteva măsuri de precauție: își cumpără două pistoale, angajează o slugă
credincioasă și își ia doi câini.
Bun cunoscător al firii umane, Lică descoperă slăbiciunea cârciumarului și îi ațâță
lăcomia cu sume tot mai mari de bani „necurați”. Eroul apare sfâșiat între tendințe contrare:
teamă la vederea sămădăului, jubilație la vederea banilor sau porniri profund omenești ca
dragostea, prietenia, demnitatea și onestitatea. Caracterizarea indirectă prin gesturile, faptele și
gândurile personajului trădează conflictul interior, precum și modul în care Ghiță renunță rând pe
rând la valorile umane ce-l conduseră în viață.
Prin caracterizare directă, naratorul surprinde transformările personajului: Ghiță devine
„tot mai ursuz, se aprinde pentru orice lucru de nimic, nu mai zâmbea ca înainte, ci râdea cu
hohot, încât îți venea să te sperii de el”. În relația cu Ana are loc același proces. Apropierile
devin din ce în ce mai rare, iar Ghiță „își pierdea cumpătul”. Ana îi cere să gândească o soluție
pentru ieșirea din impas, însă Ghiță invocă existența unei voințe superioare care îi coordonează
acțiunile: „Ei! Ce să-mi fac?...Așa m-a lăsat Dumnezeu!...Ce să-mi fac dacă e in mine ceva mai
tare decât voința mea?”.
Patima banului, de care este stăpânit, și fascinația pe care o exercită Lică, îl opresc de la a
opta pentru singura soluție logică – părăsirea morii – și declanșează lungi și dureroase
frământări, redate de narator prin intermediul monologului interior. Împotrivirea sa este una
mocnită și neputincioasă, în ciuda a ceea ce clocotea în el. Oscilația între rușine și auto-
compătimire îl fac să înainteze în vină și compromisuri. Astfel, se trezește implicat fără voie în
jefuirea arendatului și în uciderea unei femei. La proces jură strâmb, devenind astfel complicele
lui Lică. Pierderea axei vieții lui morale îl fac să oscileze între sinceritate și dorința de a avea din
ce în ce mai mulți bani. Momentul de remușcare, când îi cere de iertare Anei și copiilor, este
semnificativ pentru zbuciumul său interior : „Iartă-mă, Ano! îi zise el. Iartă-mă cel puțin tu, căci
eu n-am cum să mă iert cât voi trăi pe fața pământului.”
Deși arendarea cârciumii este motivată de speranța în bunăstarea familiei, acum se simte
legat, iar familia devine o piedică în calea visului său: „Ghiță întâia oară în viața lui ar fi dorit să
n-aibă nevastă și copii pentru ca să poată zice : Prea puțin îmi pasă!”. Se îndepărtează din ce în
ce mai mult de Ana, pe care o aruncă în brațele lui Lică. Dezamăgită de soț, pe care îl judecă cel
puțin în parte greșit, Ana este dispusă să abandoneze totul pentru Lică, pe care, în ciuda
nelegiuirilor comise, îl consideră a fi om, în timp ce Ghiță „nu e decât o muiere îmbrăcată în
haine bărbătești”. În fața morții, cei doi își explică printr-o fatalitate nenorocirea care i-a lovit :
„Ghiță de ce nu mi-ai spus tu asta la vreme?! zise ea înăbușită de plâns și-l cuprinde cu
amândouă brațele...Pentru că Dumnezeu nu mi-a dat gândul bun la vremea potrivită, zise el...”.
Ultima soluție este căutarea unității pierdute în moarte. Ghiță o ucide pe Ana, iar la ordinul lui
Lică, el este ucis de către Răuț.
În concluzie, Ghiță este un personaj slab, fără autoritate, care este condus de propriile
vicii, fiind însă conștient de acest lucru, dar consideră că nu are de ales,
 +RELatIA CU LICĂ
(caracterizare directă/indirectă, statut moral/psihologic/social, relația cu Ghiță, Concluzie nouă)

Relația dintre cele doua personaje poate fi reprezentata ca fiind una intre manipulator
(Lică Sămădăul) si manipulat (Ghiță).
Lică poate fi caracterizat in mod direct de către narator sau de sine însuși, iar in mod
indirect de către celelalte personaje si relația lui cu acestea, acțiune, nume sau faptele sale,
limbajul, gesturile si comportamentul de care da dovada.
Acesta este caracterizat in mod direct de către narator, încă de la prima sa apariție in
opera “vestitul Lică Sămădăul”, naratorul realizând si portretul sau fizic, din care deducem ca
este un om înstărit “Lică, un om ca de treizeci si șase de ani, înalt, uscățiv si subt la fata, cu
mustața lunga, cu ochii mici si verzi si cu sprincenele dese si împreunate la mijloc. Lică este
porcar, însă dintre cei care poarta cămașa subțire si alba ca floricelele, pieptar cu bumbi de argint
si bici de carmajin, cu codistei de os împodobit cu flori tăiate si cu ghintulețe de aur.” Faptul ca
era șef al porcarilor, li face sa se remarce printre slugile lui, porcari de rând, neîngrijiți si
neglijenți in ceea ce privește îmbrăcămintea, pe care naratorul o pune in valoare Sămădăului,
prin cămașa si pieptarul cu bumbi de argint, dar si biciul sau aparte. Tot in mod direct se
caracterizează si el însuși: “Eu sunt Lică Sămădăul…Multe se zic despre mine, si dintre multe,
multe vor fi adevărate si multe scornite.”
Acesta se autocaracterizează într-un mod realist, impunând frica si respect: “Tu vezi un
lucru: ca umblu ziua-n amiaza mare pe drumul de tara si nimeni nu mă oprește in cale, ca mă duc
in oraș si stau de vorba cu domnii.”. Da dovada de un om dur “De la mine nimeni nu cutează sa
fure, ba sa-l ferească Dumnezeu pe acela pe care as crede ca li pot bănui” si curios “Eu voiesc sa
știu totdeauna cine umbla pe dur, cine trece pe aici, cine zice si cine ce face si voiesc ca nimeni
afara de mine sa nu știe”. Fiind conștient de impactul care li are asupra oamenilor, Lică se
asigura încă de la prima discuție cu Ghiță ca își va intimida adversarul, finalizând convorbirea
intra-un mod amenințător “Cred ca ne-am înțeles?!”, fără a lasă loc de vreo contrazicere. Ghiță
ajunge sa se convingă de viclenia lui, mărturisind-i lui Pintea următoarele “E un om viclean si
nu-l pot prinde!”.
Astfel, prin caracterizarea directa, naratorul omniscient li prezinta încă de la început ca pe
un stăpân absolut peste oameni si locuri, autoritar, iar din relațiile lui cu celelalte personaje reies
si alte trăsături ale lui.
Bătrâna își formează o părere buna despre Lică de la prima vedere “Un om prea
cumsecade, grai bătrâna, privind in urma lui”, in comparație cu Ana care nu li agreează încă de
prima data, afirmând ca “e oarecum fioros la fata“. Însă cel mai bine li poate caracteriza Pintea,
fostul lui tovarăș, devenit jandarm doar pentru a se răzbuna “El are o slăbiciune, una singura: sa
facă, sa se laude, sa ție lumea de frica si cu toate aceste sa Iza si de dracul si de muma-sa. Sa
rizat de noi, Ghiță.”
O prima secvența narativa care surprinde aceasta relație poate fi considerata cea in care
Lică își face apariția, pentru prima data, la cârciuma. Pentru ca relațiile capitaliste presupun
obligatoriu subordonarea partenerului de afaceri, Sămădăul își impune in fata noului venit
propriile-i reguli fără a manifesta opoziție, cârciumarul le accepta tacit. Lică intuiește slăbiciunile
lui Ghiță, încercând astfel sa-l supună. Mai întâi, încearcă sa-l îndepărteze de familie, apoi ii
pătează imaginea de om cinstit in fata colectivității rurale, implicând-l, fără voia sa, in jaful de la
arendaș si in uciderea văduvei si a copilului acesteia. Caracter slab, Ghiță își ia, mai întâi masuri
de precauție: aduce doi câini de la Arad, își procura pistoale si-si angajează o sluga noua, pe
Marți, un ungur înalt cat un brad. La toate acestea cârciumarul nu rezista tentației banilor si va
sfârși tragic.
Lică se dovedește bun cunoscător de oameni, mizează pe patima lui Ghiță pentru bani,
exercita asupra celorlalți si mai ales asupra Anei, o fascinație diabolica, deși aceasta li simte “un
om rău si primejdios”. Îndemânatic si experimentat in ceea ce privește banul, reușește sa li fure
pe Ghiță la acest capitol, ducând-l in eroare cu proverbe precum “ce-i in mana nu-i minciuna”.
Astfel, se folosește de slăbiciunile lui Ghiță pentru a-l manipula si a-l atrage in afacerile lui
necurate si simultan cu distrugerea acestuia, Lică încearcă si seducerea Anei pas cu pas,
ajungând sa li înstrăineze tot mai mult de iubita lui soție, Ghiță fiind nevoit sa ii ascundă
conflictele lui cu Lică. Începând de la câteva dansuri, aparent nevinovate, dar bine gândite si cu
un plan înfăptuit, in noaptea de Pasti, când Ghiță plecase sa-l aducă pe Pintea pentru a-l prinde,
Lică rămâne singur cu Ana si o ispitește. Fata de gestul disperat al Anei, in fata dăruirii ei,
puterea lui Lică pare a suferi prima fisura. Deși refuza sa o ia cu el, Lică rămâne in gând cu
imaginea femeii “De femeie m-am ferit întotdeauna, si acuma, la bătrânețe tot n-am scăpat de
ea”.
Influenta lui puternica se observ asupra a tot ce deține Ghiță, chiar si asupra animalelor,
reușind sa implantează pana si câinii lui Ghiță “Cînii se opriră zăpăciți in cale si, mai ales după
ce descălecară si ceilalți doi oameni, începură sa-i mai slăbească”.
Prins in mijlocul unei furtuni cumplite, Lică Sămădăul caută un adăpost. Se refugiază,
spărgând ușa, in biserica. E momentul când simte ca se apropie pedeapsa lui Dumnezeu.
Înspăimântat, Lică încearcă parca sa se convingă de sprijinul divinității, dovedindu-se credincios
“Dumnezeu era acela care-l scăpase de atâtea primejdii, Dumnezeu ii lumina mintea si întuneca
pe a celorlalți cu Dumnezeu n-ar fi voit sa se strice”. Brusc, parca miraculos deposedat de
puterea cu care înfăptuise atâta rău, Lică se simte tot mai înfricoșat. Disperarea care-l cuprinde e
pe măsura raliu pe care-l făcuse atâtor oameni. Puterea omului se năruii in fata puterii lui
Dumnezeu “Afara tuna, si el se cutremura la fiecare trăsnet; afara fulgera si fiecare fulger ii
trecea ca un fior prin inima icoanele sfinților li priveau, si el stătea împietrit sub ele caci oriunde
s-ar fi dus el tot acolo rămânea: el puse mâinile in cap, își rupse in urma baierele cămășii; ii
venea sa scoată inima din piept; ii venea sa se repeadă cu capul in zid, casa remaie la treptele
altarului”. El i se adresează lui Dumnezeu, punând in cuvintele sale parca ultimele rămășite ale
forței malefice “Unul cate unul, striga el ridicând-si mana dreapta in sus, unul după altul, om cu
om, toți trebuie sa moara, toți care mă pot vinde, viată cu viată, trebuie sa se stânga, caci daca
nu-i omor eu pe ei, mă duc ei pe mine la moarte!”. Fuga din biserica este o întâmpinare a morții.
Când calul lui Lică se prăbușește, acesta spune “Acu m-a ajuns mania lui Dumnezeu!”.
Puterea lui Lică sta in nepăsarea cu care acționează in a-si atinge scopurile, el fiind
obișnuit sa domine oamenii, iar aceștia sa i se supună. Umilințele pe care le provoacă i se par
firești, ceea ce este dovada demonismului din sufletul acestuia, care se remarca in propria lui
mărturisire: “Știu numai ca mă aflam la strâmtoare când am ucis cel dintâi om. […] Apoi am ucis
pe cel de-al doilea, ca sa mă mângâi de mustrările ce mi le făceam pentru cel dintâi. acum
sângele cald e un fel de boala ce mă apuca din când in când.” Reprezentând râul, Lică e imun la
suferințe, si de aceea crimele sale nu-i trezesc remușcări.
Lică marchează nefast destinul tutuitor care intra in contact cu el. Astfel, Lică li va aduce
pe Ghiță in situația de a-si ucide soția, Ghiță murind ucis de Răuț tot din ordinul lui Lică, care va
incendia Moara cu Noroc. Sinuciderea lui Lică este semnificativa pentru forța interioara si
nemăsuratul lui orgoliu, care ii dau tăria extraordinara de a-si zdrobi capul de tulpina stejarului,
ca sa nu cada viu in mâinile lui Pintea. In acest mod, moartea lui ii marchiza caracterul răutăcios
si firea lui încăpățâna, având un sfârșit pe măsura faptelor sale.
Finalul nuvelei li aduce in aceeași ipostaza de hot, tâlhar si criminal, demn însă in fata
sortii pe care si-o poate singur călăuzi spre actul final al morții pentru a nu da satisfacție legii.
Format in nelegiuire, va muri cu ea in suflet.
In concluzie, finalul tragic al personajelor Lică si Ghiță amintește de hybrisul tragediei
antice grecești, personajele găsindu-și finalul tragic tocmai pentru ca au încercat sa depășească
limitele unui destin prestabilit.