RELatIA DINTRE PERSONAJE ÎN COMEDIE

„O scrisoare pierdută”
I.L. Caragiale

Nae Cațavencu și Ștefan Tipătescu

Comedia „O scrisoare pierdută”, de I.L. Caragiale, aparține perioadei Marilor Clasici,

arta dramatică și chiar cea nuvelistică aparținând autorului, devenind un model pentru
literatura tuturor timpurilor. Textul menționat este o comedie realistă, de moravuri politice,
văzută ca o ilustrare artistică a contextului social-politic creat în jurul anului 1883, în care au
avut loc alegeri parlamentare.
Tema operei este reprezentată de dorința de parvenire a burgheziei, în timpul
campaniei electorale pentru Camera Deputaților. Titlul este analitic și cumprinde motivul
scrisorii pierdute, recurent în literatura universală, ce devine suprapersonaj, deoarece în jurul
ei se țese intriga. Forma articulată nehotărât induce ideea de generalitate, în text fiind
menționate două scrisori, cea pierdută de Zoe și cea găsită de Dandanache, ambele devenind
obiect al șantajului și al parvenirii politice.
Din punct de vedere compozițional, textul cuprinde patru acte, împărțite în scene, și
cuprinzând replici însoțite de didascalii. La începutul comedie, într-o indicație ambientală, se
prezintă cronotopul: „În capitala unui județ de munte, în zilele noastre”, iar în debutul fiecărui
act menționându-se spațiile interioare: anticamera lui Tipătescu (actele I și II), sala mare a
Primăriei (actul III) și grădina lui Trahanache (actul IV). Sintagma referitoare la timp-„în
zilele noastre”-face aluzie atât la contemporaneitatea lui Caragiale, cât și la realitatea actuală.
Conflictul exterior fundamental este construit prin tehnica „bulgărelui de zăpadă”, ce
presupune amplificarea treptată a tensiunii și se desfășoară între Ștefan Tipătescu, Zoe și
Zaharia Trahanache, pe de-o parte, reprezentanții puterii și Nae Cațavencu, liderul opoziției.
Există și conflicte secundare, între Zoe și Tipătescu, privitor la pierderea scrisorii și la decizia
de a-l vota pe Nae, sau între cuplul comic Farfuridi-Brânzovenescu și conducătorii partidului
lor, pe care îi bănuiesc de trădare.
Nae Cațavencu este personajul principal al comediei, erou realist, complex, angrenat
în conflictul central și încadrat în tipologia politicianului demagog.
Statutul său social este precizat de autor, în „lista persoanelor”: avocat, director-
fondator al ziarului „Răcnetul Carpaților”, prezident-fondator al Societății enciclopedice
„Aurora economică română”. Abrevierea denumirii acesteia din urmă sugerează golul moral,
dar și intelectual, al personajului.
 Psihologia lui Cațavencu presupune un dezechilibru, ce se evidențiază prin trecerea de
la starea de siguranță pe care o are atunci când deține documentul compromițător, la postura
umilă în care ajunge când îl pierde.
Din punct de vedere moral, avocatul se dovedește lipsit de scrupule, alegând ca
modalitate de accedere în funcția dorită șantajul și ghidându-se după dictonul „scopul scuză
mijloacele”.
Ștefan Tipătescu este un alt personaj principal al textului, ce se încadrează în tipologia
realistă a junelui-prim.
Statutul social al acestuia este prezentat tot în indicația
scenică din debutul piesei: prefectul județului.
Din punct de vedere moral, Tipătescu încalcă normele, fiind
amantul soției celui mai bun prieten, chiar dacă nu este un bărbat
însurat și, abuzând de putere, atunci când administrează județul cu
mentalitatea unui moșier.
În ceea ce privește psihologia prefectului, se remarcă un
dezechilibru, acesta trăind o adevărată dramă atunci când se află în
pericolul de a-i fi dezvăluită relația amoroasă, propunându-i femeii
iubite chiar să fugă în lume.
Acțiunea comediei debutează cu intriga, constând în pierderea scrisorii de amor, a lui
Tipătescu pentru Zoe, găsită de Cetățeanul turmentat și sustrasă de la acesta de Nae
Cațavencu, avocatul amenințând cu publicarea ei în ziarul „Răcnetul Carpaților”. Cel căruia i-
o face cunoscută șantajistul este Zaharia Trahanache, dar acesta o consideră „plastografie”.
O scenă reprezentativă pentru relația tensionată dintre Tipătescu și Cațavencu se
regăsește în actul al II-lea și este cea în care prefectul poruncește arestarea și percheziționarea
lui Nae. Astfel, în Scena IX, avocatul este adus în casa prefectului și discuția începe cu
amabilități de tipul „stimablie”, „onorabile domn”. Ștefan îl caracterizează în mod direct pe
Nae ca fiind „om practic”, având interesul de a-l face să-i accepte propunerea și anume de a
primi o serie de funcții în schimbul scrisorii de amor: cea de primar, de avocat al statului, de
epitrop-efor la Sf. Nicolae, membru în Comitetul permanent. Cațavencu refuză totul, chiar și
moșia „Zăvoiul”, și cere doar să fie votat. Răbdarea lui Tipătescu ajunge la o limită, tensiunea
se acumuleazpă pe parcursul scenei, în final cei doi ajungând să dărâme mobilele și să-și
atribuie cuvinte jignitoare. Ștefan, pierzându-și cumpătul, îl numește pe Nae „canalie
nerușinată!”, „Mizerabile!”, „Mișelule!”, iar avocatul strigă la fereastră „Ajutor! Săriți! Mă
omoară vampirul! Prefectul asasin! Ajutor!”
Actul al doilea se încheie cu descoperirea lui Trahanache, ce neutralizează șantajul lui
Cațavencu, o poliță falsifcată prin care acesta din urmă delapidase o sumă de bani de la
societatea „A.E.R”.
În actul al treilea se prezintă discursurile celor doi candidați din ziua alegerilor,
împletindu-se aici comicul de limbaj cu cel de situație și de caracter, în scopul evidențierii și
satirizării unor moravuri precum ipocrizia, demagogia, semidoctismul. Punctul culminant
este cel al sosirii unei depeșe de la Centru, prin care se impune alegerea unui al treilea
candidat, Agamemnon Dandanache, al cărui succes se datorează tot șantajului cu o scrisoare
compromițătoare. Pristana produce o diversiune, în urma căreia Cațavencu își pierde pălăria,
în care ascunsese scrisorica, pe care o găsește din nou Cetățeanul Turmentat și o returnează
destinatarei.
Ultimul act cuprinde deznodământul, în care Dandanache sosește în localitate și se
dovedește a fi „mai prost decât Farfuridi și mai canalie decât Cațavencu”, peltic și ramolit,
„vechi luptător de la 48”, al cărui discurs ininteligibil este urmat de cel al lui Nae, care ajunge
să accepe compromisul de a conduce festivitatea în cinstea noului ales.
Scena XIV a actului al IV-lea prezintă finalul fericit specific oricărei comedii, căci,
într-o atmosferă de veselie și împăcare , petrec cu toții în grădina lui Trahanache, iar avocatul
își dovedește din nou ipocrizia, închinând un pahar „în sănătatea venerabilului și
imparțialului nostru prezident, Trahanache!” și „în sănătatea iubitului nostru prefect! Să
trăiască pentru fericirea județului nostru!”. El proclamă în mod demagogic democrația
sistemului, ce le permite cetățenilor să-și aleagă reprezentanții, considerând acest sistem
politic a fi unul constituțional. Ultima replică îi aparține lui Pristanda-„Curat constituțional!
Muzica!” și este o ironie evidentă a dramaturgului la adresa întregului sistem politic.
Modalitățile de caracterizare ale personajelor Tipătescu și Cațavencu sunt diverse,
începând cu comicul de caracter, ce presupune încadrarea lor în tipologiile menționate și
continuând cu cel de moravuri și cel de limbaj, în special în cazul avocatului. Numele e o
modalitate indirectă de caracterizare, cel al lui Cațavencu derivând de la termenul
„cațaveică”-haină cu două fețe, ce sugerează caracterul duplicitar, iar cel al lui Tipătescu, de
la „tip”- bărbat atrăgător. Alte modalități indirecte sunt faptele, gesturile, atitudinile, limbajul,
Tipătescu dovedind impulsivitate, dar fiind printre puținele personaje care nu sunt inculte, iar
Cațavencu arătând ipocrizie, demagogie, semidoctism. Caracterizarea directă a lui Nae se
realizează atât de către alte personaje: „mișel”-Trahanache, „mizerabil”-Tipătescu, „șarpele”-
Zoe, cât și de el însuși: „Vreau ceea ce merit în orașul ăsta de gogmani, unde eu sunt cel d-
întâi...între fruntașii politici”.
În cazul lui Tipătescu, caracterizarea directă se realizează de către Trahanache, acesta
considerându-l „bun băiat, deștept, cu carte, dar iute”, „nu face pentru un prefect”.
În concluzie, relația dintre Tipătescu și Cațavencu evidențiază conflictul conturat în
lumea politică a trecutului, dar și a prezentului, între cei care încearcă să parvină și ale căror
moravuri sunt aspru sancționate de IL Caragiale, prin mijloacele comicului, autorul
considerând că „nimic nu-i arde mai tare pe ticăloși decât râsul”.