O scrisoare pierdută

de I. L. Caragiale

Ion Luca Caragiale este considerat cel mai mare dramaturg român, comediile
sale: ,,O scrisoare pierdută’’, ,,O noapte furtunoasă’’, ,,D’ale carnavalului’’ și ,,Conu
Leonida față cu reacțiunea’’ oferind o viziune satirică asupra societății contemporane
autorului, care este însă de actualitate și în zilele noastre.
Piesa de teatru ,,O scrisoare pierdută’’ a fost citită pentru prima dată într-o
ședință a societății Junimea și a avut premiera în 13 noiembrie 1884 pe scena
Teatrului Național din București. Textul este o comedie de moravuri, aparținând
genului dramatic.
Genul dramatic cuprinde totalitatea operelor literare destinate reprezentării
scenice. Acestea au o structură specifică fiind organizate în acte, scene și tablouri.
Acțiunea evoluează prin schimbul de replici dintre personaje, modalitățile specifice de
expunere fiind monologul și dialogul dramatic. Sunt prezente notațiile autorului care
sunt singurele intervenții directe ale autorului, având roluri multiple: fixarea cadrului
spațio-temporal, caracterizarea personajelor și oferirea de repere pentru viziunea
regizorală și jocul actoricesc. Comedia este o specie a genului dramatic menită să
stârnească râsul prin prezentarea unor situații, personaje, elemente de limbaj și nume
comice.
Din perspectiva curentelor literare, textul aparține realismului. Realismul este
un curent literar teoretizat în secolul al XIX-lea și existent până în prezent care
promovează reflectarea veridică a realității în operele literare. Două elemente care
certifică apartenența operei la realism sunt tematica socială și încadrarea personajelor
în tipologii.
Titlul este unul analitic, articolul nehotărât ,,o’’ indicând banalitatea și
repetabilitatea întâmplării, substantivul comun ,,scrisoare’’ denumește arma
șantajului, iar adjectivul ,,pierdută’’ sintetizează intriga.
Tema operei este una specifică realismului fiind reprezentată de viața publică
și personală a unor politicieni corupți, preocupați doar de propriile instincte de
parvenire. O secvență semnificativă prin care este conturat orizontul tematic este cea
în care Nae Cațavencu recurge la șantaj pentru a deveni candidat ,,la deputăție’’. O
altă secvență relevantă este cea în care Ștefan Tipătescu folosește abuzul de putere,
intimidările și amenințările pentru a intra în posesia scrisorii compromițătoare care îi
putea distruge cariera și o putea discredita pe Zoe. Motivele care contribuie la
configurarea temei sunt: scrsoarea, șantajul, demagogia, ipocrizia.
Viziunea despre lume este în corelație cu tematica, autorul configurând
imaginea unei societăți în care politica nu este preocupată deloc de binele public, ci
doar de cel personal.
Din punct de vedere structural, piesa este segmentată în patru acte cuprinzând
nouă-paisprezece-șapte și respcetiv paisprezece scene, acțiunea derulându-se pe
momentele subiectului.
Întâmplările relatate se petrec ,,în capitala unui județ de munte, în zilele
noastre’’, fiind vorba despre perioada contemporană autorului. Lipsa de precizie în
ceea ce privește cadru spațial este intenționată, Caragiale urmărind să sugereze că
întâmplări similare celor ilustrate în text pot avea loc oriunde. În expozițiune este
prezentat Ștefan Tipătescu, prefectul județului, care află de la polițistul orașului,
Ghiță Pristanda, că scrisoarea de amor pe care i-o adresase amantei sale, Zoe
Trahanache, a ajuns în posesia rivalului său politic, Nae Cațavencu, care amenință că
o va publica în ziarul pe care îl conduce ,,Răgnetul Carpaților’’. Intriga este
premergătoare expozițiunii, fiind reprezentată de pierderea scrisorii de către Zoe
Trahanache, scrisoarea fiind găsită de cetățeanul turmentat de la care o obține
Cațavencu.
În desfășurarea acțiunii sunt prezentate demersurile întreprinse de Tipătescu,
Zoe și Trahanache pentru a intra în posesia scrisorii compromițătoare: Tipătescu
recurge la abuzul de putere, intimidări și amenințări, dar și la mită oferindu-i lui
Cațavencu ,,Moșia Zăvoiul’’ și o sumă considerabilă de bani; Zoe face apel la tot
arsenalul feminin: plânge, se lamentează, amenință cu sinuciderea și îi manipulează
pe toți bărbații din jurul său; Zaharia Trahanache crează premisele pentru a recurge la
contrașantaj găsind o poliță falsificată de Cațavencu și fiind dispus să o folosească
împotriva acestuia. Totuși, aceste demersuri nu au succesul contat, iar Zoe, ca ultimă
soluție, îl convinge pe Tipătescu să îl susțină pe Cațavencu la alegeri.
Punctul culminant se produce la adunarea electorală când planurile tuturor
sunt distruse de apariția neașteptată a unui nou candidat, Agamemnon Dandanache,
care este trimis de la centru și care a ajuns în postura de candidat tot prin șantaj,
deținând o scrisoare compromițătoare de care dorește să se folosească mereu. Ghiță
Pristanda provoacă o încăierare în timpul căreia Nae Cațavencu își pierde pălăria în
care era ascunsă scrisoarea, aceasta fiind găsită de cetățeanul turmentat care i-o
înapoiează Zoei. În deznodământ toți se împacă, la festivitățile derulate în cinstea
noului candidat remarca lui Tipătescu: ,,Ce lume!...Ce lume!’’ sintetizând ridicolul
acestei situații.
Textul fiind o comedie, conflictele sunt doar exterioare și se subordonează
unui conflict de substrat, regăsibil în multe opere literare de acest tip: discrepanța
dintre aparență și esență, personajele dorind să pară ceea ce nu sunt. Conflictul
exterior principal este reprezentat de lupta pentru putere dintre exponenții unor partide
politice rivale, aceștia folosind orice mijloace pentru a o deține. Conflictele exterioare
secundare sunt numeroase, cel mai bine conturat fiind cel dintre Ștefan Tipătescu și
Nae Cațavencu, care este urmărit pe tot parcursul derulării acțiunii, având rolul de a
evidenția orizontul tematic și tipologiile umane avute în vedere.
Personajele sunt construite în manieră realistă și sunt încadrabile în tipologii.
Acestea sunt reductibile la o trăsătură dominantă ce le esențializează caracterul.
Ștefan Tipătescu repreintă tipul junelui prim, al primului amorez; Zoe Trahanache
înfățișează tipul cochetei, al adulterinei și al femeii voluntare; Zaharia Trahanache
este tipul încornoratului simpatic; Nae Cațavencu reprezintă tipul demangogului și al
ipocritului; Agamemnon Dandanache reprezintă tipul demangogului și al ramolitului;
Farfuridi și Brânzovenescu înfățișează tipul proștilor fuduli; Ghiță Pristanda
reprezintă tipul omului slugainic; Cetățeanul turmentat, tipul omului obișnuit care nu
este atât de naiv precum.
Textul fiind o comedie, se remarcă prin diversitatea tipurilor de comic
valorificate: comicul de intenție, comicul de situație, comicul de caracter, comicul de
moravuri, comicul de limbaj, comicul de nume. Comicul de intenție constă în
precizările autorului regăsibile în didascalii care îi trădează ironia și intenția de a
ridiculiza anumite comportamente, situații și personaje. Comicul de situație constă în
prezentarea unor întâmplări care stârnesc râsul: pierderea și găsirea succesivă a
scrisorii, apariția neașteptată a noului candidat, împăcarea generală din final. Comicul
de caracter își are baza în tipologiile pe care le ilustrează personajele; aceste tipologii
conturează un inventar uman regăsibil și în realitatea vremurilor în care se petrece
acțiunea, dar și în actualitate. Comicul de moravuri constă în prezentarea moravurilor
existente în societatea contemporană autorului cu focalizare asupra unor abateri de la
morală cum ar fi: triunghiul conjugal, corupția, șantajul, etc. Comicul de limbaj are în
text surse diverse: etimologiile greșite: ,,faliți’’ pentru oameni cu fală, ,,capitaliști’’
pentru locuitori ai capitalei; ticuri verbale: ,,aveți puțintică răbdare’’, ,,curat’’;
pronunțări greșite: ,,famelie’’, ,,renumerație’’ și vorbire poetică și sâsâită:
‚,necusanele’’. Comicul de nume este utilizat pentru a evidenția trăsăturile dominante
ale personajelor și pentru a le raporta caracterial la tipologiile în care se încadrează,
astfel, Ștefan Tipătescu: prenumele, redus la apelativul diminutivul ,,Fănică’’, reflectă
ridicolul personajului în anumite situații dar Tipătescu provine atât de la
substantivul ,,tip’’ ridicând banalitatea cât și de la interjecția ,,tipa-tipa’’ ce arată
ascensiunea socială înceată dar sigură; Zoe Trahanache: prenumele vine de
la ,,Zahariseală’’ indicând ramolimentul; numele provine de la Trahanac care este o
cocă moale ilustrând maleabilitatea și predispoziția către compromis; Nae Cațavencu:
numele vine de la ,,Cață’’ care înseamnă mahalangioaică și de la ,,Cațavecă’’,
substantivul ce desemnează o haină cu două fețe făcând trimitere astfel la ipocrizia
personajului; Ghiță Pristanda: numele provine de la substantivul ,,pristanda’’ ce
denumește un joc moldovenesc ce presupune saltul dintr-o parte în alta la ordinul
conducătorului dejoc; rezultă slugărnicia, etc.
În opinia mea,