,,O scrisoare pierdută’’ de I.L.

Caragiale

Comedia este o specie a genului dramatic, cu o acțiune simplă și veselă, realizată prin
situații care stârnesc râsul și având un final fericit. Comedia se realizează în jurul unei
categorii estetice și anume comicul. Acesta se opune tragicului și reprezintă o atitudine în fața
existenței. Sursele comicului sunt multiple, dar cel mai adesea se regăsește disproporția dintre
fond și formă, dintre un efort maxim și un rezultat minim, dintre esență și aparență. Într-o
comedie, intriga este foarte simplă, banală, ceea ce determină ca și acțiunea care urmează să
se mențină în limitele aceleiași simplități. Există însă și răsturnări de situație care amplifică
efectele comice. Personajele întruchipează de cele mai multe ori defecte umane, deoarece
rolul comediei este de a demasca toate imperfecțiunile umane și de a le sancționa prin râs.
Comedia a fost cultivată în literatura română în perioada pașoptistă, reprezentantul de
marcă fiind V. Alecsandri, pentru ca în Epoca Marilor Clasici, Caragiale să revină asupra
speciei, transformând-o într-o adevărată artă prin texte precum: „D-ale carnavalului”, „O
noapte furtunoasă”, „Conu Leonida în față cu reacțiunea” și „O scrisoare pierdută”. Aceasta
din urmă surprinde viciile societății românești de la sfârșitul secolului al XIX-lea și a avut
premiera pe 13 noiembrie 1884, fiind publicată în revista „Convorbiri literare” un an mai
târziu.
Opera aparține realismului prin răsfrângerea critică a evenimentelor din viața politică a
timpului, prin ironizarea (în manieră junimistă) a unor defecte sociale precum beția de
cuvinte a politicienilor, corupția, trucarea votului, ipocrizia etc. De asemenea, sunt ilustrate în
piesă tipologii consacrate, dintre care cele mai semnificative sunt demagogul și arivistul,
precum și impresia de veridicitate pe care o lasă întâmplările și relațiile interumane
prezentate. Caracterul clasei al operei vine din valorificarea unor tehnici dramatice preluate
din clasicismul francez (din secolul al XVII-lea) precum încurcătura, coincidența, qui-pro-
quo. În plus, se remarcă vocația căutării unor tipare eterne în orice manifestare umană și
respectarea principiului gradării acțiunii dramatice către un punct maxim neașteptat.
Prin tematică, „O scrisoare pierdută” se încadrează în categoria comediilor de moravuri,
dezvăluind viața publică și de familie a unor politicieni care sunt ghidați doar de ambiții și
interese personale, cu instincte de parvenire care îi determină să recurgă la șantaj și ipocrizie.
Astfel, temele tratate, în manieră satirică sunt corupția, adulterul, demagogia sau ipocrizia.
Unele scene sunt relevante pentru tema și viziunea despre lume a autorului asupra vieții
sociale și politice. Scena inițială din actul I a discuției dintre Tipătescu și Pristanda dezvăluie
atât rolul prefectului care conduce județul după bunul plac, precum și situația funcționarului
lingușitor care profită de orice circumstanță, deoarece „are famelie mare,

renumerație mică, după buget”. Numărătoarea steagurilor puse în oraș de polițist este
relevantă pentru modul în care își rotunjește veniturile cu aprobarea lui Tipătescu: „lasă,
Ghiță, cu steagurile de alaltăieri ți-a ieșit bine, ai tras frumușel condeiul”.
 Adversitatea politică dintre prefect și Cațavencu este evidențiată în această scenă prin
citirea articolului din ziarul „Răcnetul Carpaților”, în care Tipătescu este numit „un vampir”
care „suge sângele poporului”. Slugărnicia polițistului se observă în repetarea replicilor
prefectului, până la apariția nonsensului „curat murdar”.
Actul al II-lea prezintă în scena I o altă numărătoare, cea a voturilor, cu o zi înaintea
alegerilor. Trahanache, Farfuridi și Brânzovenescu stau la o masă, studiind listele electorale.
Replicile lui Trahanache dezvăluie jocurile politice din culisele alegerilor: „Noi votăm pentru
candidatul pe care-l pune pe tapet partidul întreg...” și relația sa cu Tipătescu, pe care nu îl
crede în stare să trădeze interesele partidului, așa cum lămurește Farfuridi: „Fănică trădător!
Ei bravos!”. Notațiile autorului surprind gradat reacțiile și stările lui Trahanache, pe măsură
ce aduce argumente pentru a-l proteja pe Tipătescu: „încruntat”, „și mai indignat”, „cu ton de
mustrare aspră”. Replica sa de la finalul acestei scene este relevantă pentru viziunea lui
Caragiale asupra moravurilor epocii: „Ce soțietate!(..) unde nu e moral, acolo e corupție...”.
Titlul comediei numește prețiosul obiect care antrenează personajele în conflicte
carnavalești și le prinde în vârtejul unor acțiuni de proporții catastrofale pentru ei, dar tratate
comic de către autor, care surprinde societatea contemporană lui în care evident este
contrastul dintre esență și aparență. Din obiect al unei relații particulare, scrisoarea devine un
instrument de șantaj, „un document de interes public”.
Conflictul principal al piesei este unul exterior și constă în confruntarea pentru puterea
politică, mai exact pentru obținerea funcției de deputat, între cele două tabere adverse: cea
aflată la putere, care îl susține inițial în alegeri pe Tache Farfuridi și opoziția, reprezentată de
intelectualii din redacția ziarului „Răcnetul Carpaților”, care susține candidatura lui Nae
Cațavencu. Acest conflict principal este particularizat prin altele secundare: între Ștefan
Tipătescu și Nae Cațavencu, între Farfuridi-Brânzovenescu și reprezentanții puterii locale,
între Tipătescu și Zoe. Conflictul comic are la bază discrepanța dintre esență și aparență,
dintre ceea ce vor să pară personajele și ceea ce sunt ele, cu adevărat, în realitate. Tehnica
utilizată de dramaturg este cea a amplificării treptate a conflictului, astfel încât tensiunea
inițială generată de pierderea scrisorii de amor nu se rezolvă pe parcurs, ci acumulează treptat
alte conflicte asemeni unui bulgăre de zăpadă în rostogolire. Tensiunea dramatică este
susținută de intrările repetate în scenă ale cetățeanului turmentat, de sosirea depeșei de la
centru cu numele lui Agamemnon Dandanache, totul culminând cu împăcarea, în final, a
celor două tabere politice adverse.
Comicul este foarte bine realizat și devine o modalitate de zugrăvire a epocii. Există în
primul rând un comic de situație, obținut prin prezența unor cupluri și grupuri insolite,
procedeu des regăsit și în comedia clasică franceză (triunghiul conjugal: Zoe-Trahanache-
Tipătescu, cuplul comic Farfuridi-Brânzovenescu). Autorul reia scheme folosite în literatura
comică universală cum ar fi: încurcătura (Dandanache îl ia pe Tipătescu drept soț al lui Zoe),
quiproquo (Cațavencu și Farfuridi sunt înlocuiți în mod neașteptat de Dandanache, care este o
sumă și o exagerare a defectelor celorlalți), acumularea progresivă (simplul fapt al pierderii
scrisorii devine o problemă politică și riscă să degenereze), repetiția (intrarea în scenă a
cetățeanului turmentat are loc în fiecare act, de fiecare dată în momente nepotrivite), evoluția
inversă (Cațavencu pune condiții și este inflexibil atât timp cât este stăpân pe situație, dar
când pierde scrisoarea devine umil și acceptă chiar să organizeze sărbătoarea în cinstea
alesului).
 Comicul de intenție este conținut în atitudinea scriitorului față de evenimentele prezentate.
Astfel, tipologiile umane și acțiunile lor sunt tratate în mod diferit, iar Caragiale surprinde
aspectele negative pe care le sancționează prin râs.
Comicul de caracter evidențiază toate defectele umane prezentate. Se remarcă o inovație
față de teatrul clasic în sensul că fiecare personaj poartă o mască, care până la finalul piesei
va cădea. De exemplu, Tipătescu joacă rolul omului stăpân pe sine, care știe tot ce se
întâmplă în spatele său (dialogul cu Pristanda în actul I) și este foarte bun prieten cu
Trahanache. În realitate, își pierde stăpânirea de sine dacă este încolțit (are starea ilegală a lui
Cațavencu), se lasă dominat de Zoe și este ipocrit, deoarece este amantul acesteia, profitând
de încrederea soțului ei. Trahanache vorbește despre urmările pe care le atrage după sine lipsa
de principii morale din societate, dar se dovedește a fi lipsit de acestea atunci când răspunde
șantajului cu contrașantaj. Pozează foarte bine în rolul încornoratului, pare chiar naiv, dar este
o naivitate mimată, iar legătura dintre Zoe și Tipătescu este știută, dar acceptată, pentru că
Fănică îi face uneori servicii și astfel Trahanache controlează totul. Zoe poartă în schimb
masca femeii respectabile, sufletiste și gingașe, chiar Trahanache o descrie astfel, dar se
dovedește a fi o femeie voluntară, care domină într-o lume a bărbaților, fiind mai puternică
decât aceștia. Cațavencu își alcătuiește masca exclusiv prin discursuri bune elaborate,
deoarece este un demagog care pozează în patriotul care sacrifică totul pentru țara lui, dar de
fapt își urmărește mereu doar propriul interes. Agamemnon Dandanache are o mască pe care
cititorii/spectatorii o descoperă în absența acestuia, pare un om puternic, deoarece este trimis
de la centru, dar, în realitate, este un ticălos ramolit care apelează tot la șantaj, dus la extrem.
Comicul de limbaj este savuros la Caragiale, deoarece autorul are darul de a reține cele
mai fine nuanțe ale limbii vorbite. Acest tip de comic se realizează prin intermediul
numeroaselor greșeli de vocabular. Din lipsă de cultură sau din dorința de a epata, personajele
folosesc numeroase neologisme pe care însă le pronunță greșit („renumerație”, „adrisant”),
etimologie populară (de ex „capitaliști” pentru locuitorii capitalei) sau prin lipsa de
proprietate a termenilor („liber scîmbist” înseamnă pentru Cațavencu maleabil). De
asemenea, multe dintre personaje au ticuri verbale, ca de exemplu „Ai puțintică răbdare”
(Zaharia Trahanache), „curat...” (Pristanda).
Comicul de nume este foarte elaborat, Caragiale anticipând prin nume anumite trăsături,
tipologii, sugerând în același timp și anumite raporturi. De exemplu, Zaharia Trahanache,
prin repetiția grupului „ha” sugerează modul aparent greoi de a fi a personajului. G.
Ibrăileanu, în studiul dedicat numelor proprii din opera lui Caragiale, considera că
Trahanache vine de la „trahana”, care este o cocă moale, anticipând astfel relația cu Zoe, iar
sufixul „ache” îi trădează originea grecească. Tipătescu poate avea etimologia în cuvântul
„tip”, sugerând apartenența la categoria junelui-prim, dar este de remarcat faptul că
prenumele său este foarte elegant, ceea ce corespunde manierei de construcție a personajului,
care e ferit de ridicol. Zoe era un nume la modă în vremea lui Caragiale, nu este ridicol sau
Zița sau Mița, de aceea trasează categoria cochetei și a femeii mondene în care se încadrează.
În concluzie, „O scrisoare pierdută” este o comedie de moravuri prin care Caragiale
demască imperfecțiunile umane pe care le sancționează prin râs.