Comedia

O scrisoare pierdută

Comedia este o specie a genului dramatic, cu o acţiune construită riguros, pe baza unor
situaţii care stârnesc râsul, rezolvate obligatoriu printr-un deznodământ fericit. Categoria
estetică reprezentativă pentru această specie este comicul, care poate fi regăsit la diverse
niveluri: comic de situaţie, de caractere, de nume, de limbaj, de intenţie etc. Dincolo de
trăsăturile sale individuale, comedia respectă caracteristicile oricărei creaţii dramatice: textul
este împărţit în acte şi scene; modul principal de expunere este dialogul; personajele se prezintă
singure, fără intermedierea unui narator; autorul îşi face simţită prezenţa doar prin indicaţiile
scenice.

În istoria comediei româneşti un moment important l-a reprezentat teatrul lui I. L.

Caragiale, văzut şi astăzi drept un adevărat model al genului. Comedia „O scrisoare pierdută” ,
bine primită de critică de la prima reprezentaţie (1884), este considerată capodopera
dramaturgului.
Tema acestei comedii este satirizarea moravurilor clasei politice, prin intermediul căreia
Caragiale realizează tabloul unei întregi societăţi mediocre şi corupte.
Subiectul este reprezentat de încurcăturile politice pe care le provoacă pierderea unei
scrisori de dragoste compromiţătoare trimisă de prefectul Ştefan Tipătescu lui Zoe Trahanache,
soţia prietenului său; căzută în mâinile adversarului lor, Nae Caţavencu, scrisoarea devine obiect
de şantaj.
Spaţiul şi timpul. Acţiunea este plasată în preajma alegerilor, „în zilele noastre, în
capitala unui judeţ de munte”; faptele pot fi aşadar generalizate, subliniind intenţia satirică a
autorului faţă de situaţia de diletantism şi corupţie politică. Mai mult, însă, situarea spaţială a
acţiunii poate avea şi o importanţă simbolică, cu atât mai mult cu cât în opera lui I.L. Caragiale
este evidentă predilecţia pentru spaţiul marginal, fie că e vorba de provincie sau mahala. În opinia
criticului Pompiliu Constantinescu, la Caragiale, provincia – desprinsă de sensul ei strict
geografic – ar trebui văzută ca „o zonă morală care este un compromis între mentalitatea de
mahala şi cea burgheză”; astfel, s-ar putea spune că „satira lui vizează un mahalagism etic şi
intelectual”.
Structura este cea a unei comedii clasice, acţiunea fiind împărţită în patru acte, fiecare
cu o acţiune închegată şi echilibrată din punct de vedere al dinamicii conflictului.
Conflictul principal se construieşte între reprezentanţii celor două partide politice: pe de
o parte Nae Caţavencu, membrul cel mai important al opoziţiei, pe de alta Zaharia Trahanache,
Ştefan Tipătescu şi apropiaţii lor (Farfuridi, Brânzovenescu, Pristanda), oamenii partidului de
guvernământ. Câteva tensiuni secundare alimentează şi amplifică acest conflict.

Interesant este faptul că elementul care declanşează criza, pierderea scrisorii de amor,
aşadar intriga comediei, are loc înaintea intrării personajelor în scenă. În aceste condiţii, rolul
expoziţiunii îl joacă prima scenă a piesei, în care, prin dialogul dintre prefectul Tipătescu şi
poliţistul Pristanda, cititorul este familiarizat cu personajele importante şi cu raporturile dintre ele.
Desfăşurarea acţiunii are la bază şantajul prin care Caţavencu speră să obţină mandatul
de deputat şi încercările celorlalte personaje de a i se opune. Deşi Trahanache nu crede nimic, Zoe,
pentru a evita scandalul, îi promite lui Caţavencu ajutorul soţului şi amantului ei în alegeri.
Orgolios, Tipătescu încearcă să soluţioneze altfel criza; nu rezolvă însă nimic, deşi ordonă abuziv
arestarea avocatului şi percheziţionarea casei lui. După un conflict trecător între cei doi amanţi,
prefectul cedează, dar tocmai atunci le încurcă planurile o notă imperativă de la guvern, care le
cere să-l sprijine pe un oarecare Agamemnon Dandanache.
Discursurile electorale ale lui Farfuridi şi Caţavencu sunt urmate de anunţarea
candidatului oficial. Auzind numele lui Dandanache, Caţavencu ameninţă cu dezvăluirea
 secretelor (neştiind că, între timp, fusese găsită împotriva lui o poliţă falsificată prin care el îşi
însuşise ilegal bani publici). Adunarea electorală se transformă într-o adevărată încăierare
(punctul culminant).
Tensiunea atinge din nou un nivel dramatic la începutul actului al patrulea: dispărut fără
urmă, înainte de a putea fi contraşantajat, Caţavencu este încă periculos pentru cei doi amanţi;
nervozitatea tuturor este amplificată de venirea lui Danadanache, care repetă mereu propria
poveste de şantaj; în fine, revenit în oraş, Caţavencu mărturiseşte că a pierdut, la rândul lui,
scrisoarea. Totul pare să o ia de la început. Rezolvarea situaţie dificile îi revine Cetăţeanului
turmentat care, găsind întâmplător biletul, îl aduce destinatarului său. Deznodământul fericit –
serbarea în cinstea noului ales, Dandanache – capătă un gust amar, căci este, de fapt, un triumf al
compromisului şi al necinstei.

Piesa, complexă în compoziţia ei, suprapune elementele unei comedii de caracter şi de

moravuri peste cele ale unei comedii de intrigă. Echilibrul construcţiei poate fi urmărit la
nivelul fiecărui act, conflictul având în toate o evoluţie simetrică: o creştere treptată, un punct de
climax şi o soluţie care, în cazul primelor trei acte se dovedeşte doar aparentă, deschizând astfel
din nou conflictul. Toate actele se încheie, semnificativ, cu o scenă care evidenţiază dezordinea
simbolică a lumii imaginate: leşinul lui Zoe care încearcă să abată atenţia de la situaţia de
dezordine morală creată prin dezvăluirea adulterului (I), strigătul de luptă contra guvernului a
amanţilor care îşi simt situaţia periclitată (II), transformarea adunării electorale într-o bătaie în
toată regula (III), compromisul final în care toţi foştii rivali se sărută în numele relativităţii tuturor
principiilor (IV).
Construcţia coerentă în jurul scrisorii asigură unitatea de acţiune, tipică pentru comedia
clasică. Printre toate personajele propriu-zise, scrisoarea devine, de altfel, un suprapersonaj: e
anunţată din prima scenă, înainte ca spectatorul să ştie despre ce este vorba, efectul ei este
potenţat de celelalte texte care circulă printre personaje: scrisoarea despre morală a fiului lui
Trahanache, biletele lui Caţavencu către Zoe şi soţul acesteia, scrisoarea lui Dandanache. Criticul
Mircea Zaciu remarca natura complexă a obiectului care capătă o „personalitate” aparte în raport
cu fiecare dintre personaje: pentru Caţavencu este un „document” (sinonim agravant) sau „o
interesantă scrisoare sentimentală” (în varianta insinuantă a jurnalistului de scandal); pentru soţul
încornorat, dar calm, este „plastografie”, „imitaţie de scrisoare”; pentru amantul care îşi ascunde
îngrijorarea este iniţial „biletul” (minimalizator), apoi „scrisoarea” (articulare semnificativă).
Numai pentru Cetăţeanul turmentat e un obiect indiferent, aşa cum o arată articolul nehotărât: „o
scrisoare”. Simetria intenţionată dintre scrisoarea lui Tipătescu şi cea a becherului de la Bucureşti
are consecinţe semnificative atât în planul compoziţiei, cât şi în cel al semnificaţiei. Lucrurile se
pot petrece oriunde, lumea se omogenizează, descoperindu-şi mediocritatea şi viciile structurale.
Evenimentele în sine ale comediei nu constituie elementul cel mai important al acesteia.
Ele sunt mai degrabă o punte către înţelegerea viziunii despre lume pe care dramaturgul o
comunică. Este evidentă mediocritatea căutată a personajelor, a ambiţiilor lor. Relaţia dintre Zoe
şi Tipătescu nu e o înfocată poveste de amor; dimpotrivă, surprinde prin lipsa oricărei pasiuni,
prin sentimentul confortabil şi mediocru sedimentat de-a lungul celor 8 ani de duplicitate
comodă. Niciunul dintre amanţi nu pare interesat să schimbe în vreun fel situaţia; singura lor grijă
este menţinerea aparenţelor onorabile. Nici relaţia dintre Tipătescu şi Trahanache nu e lipsită de o
anumită ambiguitate, nefiind niciodată foarte clar dacă soţul ignoră sau preferă să ignore
adevărul. Cât despre politicieni, despre candidaţii Farfuridi şi Caţavencu, deşi par cei mai
ambiţioşi în a-şi atinge interesul, se resemnează cu destulă uşurinţă în final. În cele din urmă,
lumea caragialiană pare extrem de stabilă şi, la capătul tuturor luptelor, fiecare pare mulţumit să
se reinstaleze în locul fixat iniţial: Farfuridi, Caţavencu şi Dandanache revin la ceea ce avuseseră
înainte (ambiţii parlamentare sau loc în Cameră), triunghiul adulter se reface liniştit şi armonios.
Personajul cel mai aparte al comediei, Cetăţeanul turmentat, cel care găseşte de două ori,
din greşeală şi fără să-i pese, scrisoarea pe care toţi o caută cu îndârjire, pare un reprezentant al
Hazardului care în lumea caragialiană ţine loc de destin, de sens. El este simbolul acestei lumi
dezordonate, lipsite de legi coerente, pe dos. Statutul lui, de „turmentat”, sugerează tocmai lipsa
reperelor, confuzia, plutirea în derivă.
Finalul comediei încununează ideea compromisului moral. Desigur, deloc întâmplător,
Caragiale a ales să rezolve rivalitatea dintre Farfuridi şi Caţavencu în favoarea unui nou personaj,
Dandanache, care în opinia autorului său, trebuia să fie „mai prost decât Farfuridi şi mai canalie
decât Caţavencu”. Semnificativă este şi ironia îngroşată a scriitorului care îşi încheie comedia sub
semnul iubirii universale – în fond o altă faţă a compromisului moral: „Să mă ierţi şi să mă
iubeşti! (expansiv) pentru că toţi ne iubim ţara, toţi suntem români!... mai mult sau mai puţin
oneşti!” (Caţavencu).

Sursele comicului

Comicul de situaţie este evidenţiat prin intermediul unor structuri tipice comediei:
repetiţia, coincidenţa, quiproquo-ul, triunghiul adulter, dezvăluirea, confruntarea etc.

Personajele se încadrează şi ele unor tipuri comice: Trahanache este naivul încornorat,
Zoe este soţia adulteră, Tipătescu junele prim, Farfuridi este prostul fudul, iar Pristanda – omul
slugarnic. Caţavencu îl ilustrează pe politicianul demagog, lipsit de orice ideal politic, urmărind
exclusiv propriul interes, pe care îl camuflează însă în discursuri fals patriotice, înflăcărate. Este
extrem de teatral în manifestări, simulând emoţia, solemnitatea, entuziasmul. Este imoral,
recurgând la orice mijloace pentru a-şi atinge scopurile: şantaj, hoţie. Comice sunt mai ales
discursurile sale lăudăroase şi inculte, dar şi trecerile lui ridicole de la agresivitate, când e stăpân
pe situaţie, la umilinţă şi linguşire, când se ştie învins.

În funcţie de subiectul primit, poate fi dezvoltat prin scurte caracterizări ale personajelor
semnificative

Comicul de nume este folosit de Caragiale cu discreţie şi rafinament. Agamemnon,

numele celebrului erou grec, devine ridicol în diminutivul Agamiţă, pronunţat chiar, batjocoritor,
Gagamiţă. Prenumele Zaharia, sugerând ramolismentul, zahariseala, este intensificat de numele
Trahanache, derivat de la „trahana”, aluat moale etc.

Comicul de limbaj este o importantă sursă de expresivitate a textului, dar şi un mijloc de

caracterizare a personajelor. Incultura, mediocritatea intelectuală şi chiar incoerenţa acestora sunt
redate prin: stâlcirea cuvintelor („bampir”, „famelie”), etimologiile populare („renumeraţie”),
sensurile deviate („capitalist” cu sensul de locuitor al capitalei, „falit” cu înţeles pozitiv).
Construcţiile oximoronice („curat murdar”, „11 trecute fix”) sau nonsensurile evidenţiază
absurditatea acestei lumi: „Să se revizuiască, primesc! dar să nu se schimbe nimica...”;
„Industria română e admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire”. Ticurile
verbale („Daţi-mi voie...”, „Aveţi puţintică răbdare”), ca şi truismele („Istoria ne învaţă ca un
popor care nu merge înainte stă pe loc...ba chiar dă înapoi...”) pot fi semne ale inconsistenţei
gândirii personajelor etc.

Concluzie