O scrisoare pierdută

comedie
Ion Luca Caragiale

Comediile lui I. L. Caragiale, inspirate din realitatea contemporană scriitorului,

aduc în faţa cititorului un univers comic în care se ascunde tragicul, deoarece personajele,
dominate de o unică trăsătură de caracter, par a fi marionete lipsite de valori ale existenţei
şi chiar de viaţă sufletească, ele reprezentând, în spiritul junimismului, concretizarea
ironică a formelor fără fond ale societăţii timpului său. Viziunea scriitorului este cea a
unui realist şi a unui moralist.

Alături de tragedie, dramă şi forme moderne ale teatrului, comedia este o specie a
genului dramatic care stârneşte râsul prin surprinderea unor moravuri, a unor tipuri
umane sau a unor situaţii neaşteptate, cu un final fericit. Apartenenţa la genul dramatic
este determinată şi de structurarea subiectului în acte şi scene, de existenţa conflictului
dramatic şi a didascaliilor, de utilizarea dialogului şi a monologului ca moduri de expunere
prin care se dezvoltă conflictul şi se caracterizează personajele. În comedie apare
contrastul dintre aparenţă şi esenţă, conflictul este slab datorită deznodământului fericit,
iar limbajul apelează la termeni familiari, la pleonasme, la truisme, la nonsensuri şi la
ticuri verbale, care subliniază incultura personajelor ce aparţin burgheziei în ascensiune,
nu destul de cizelată. Ele sunt supuse astfel ridiculizării, pentru că râsul a fost întotdeauna
considerat un mijloc de ameliorare a moravurilor.

Structurată în patru acte cu un număr variabil de scene, „O scrisoare pierdută” se

încadrează în categoria comediilor de moravuri, prin satirizarea unor defecte omeneşti.
Piesa prezintă aspecte din viaţa politică (lupta pentru putere în contextul alegerilor pentru
Cameră) şi de familie (relaţia dintre Tipătescu, Zaharia şi Zoe Trahanache) a unor
reprezentanţi corupţi ai politicianismului românesc.

Titlul pune în evidenţă contrastul comic dintre aparenţă şi esenţă. Pretinsa luptă
pentru puterea politică se realizează, de fapt, prin lupta de culise, având ca obiect al
şantajului politic ,,o scrisoare pierdută’’- pretextul dramatic al comediei, rol pe care i-l
conferă pierderile şi găsirile succesive, dar şi alegerea candidatului impus de ,,centru’’
(situaţie determinată tot de ,,o scrisoare pierdută’’).

Acţiunea comediei este plasată ,,în capitala unui judeţ de munte, în zilele noastre’’,
adică la sfârşitul secolului al XIX-lea, în perioada campaniei electorale, într-un interval de
trei zile. Sintagma ,,în zilele noastre’’ are însă şi rolul de generalizare a unei situaţii care
se actualizează mereu.
 Conflictul dramatic principal constă în confruntarea pentru puterea politică a
două forţe opuse: reprezentanţii partidului aflat la putere (prefectul Ştefan Tipătescu,
Zaharia Trahanache – preşedintele grupării locale a partidului- şi Zoe, soţia acestuia) şi
gruparea independentă constituită în jurul lui Caţavencu, ambiţios avocat şi proprietar al
ziarului „Răcnetul Carpaţilor”. În conflictul secundar, un rol important are grupul
Farfuridi-Brânzovenescu, obsedat de trădare din partea fruntaşilor partidului şi, implicit,
de pierderea nominalizării de deputăţie a celui dintâi. În afara conflictelor rămân practic
două personaje, dar din raţiuni diferite. Cetăţeanul turmentat are o singură preocupare: cu
cine să voteze. Ironia autorului face însă ca ,,scrisoarea pierdută’’ (ce declanşează întreaga
acţiune) să revină periodic în posesia lui şi să îl oblige să intre în contact cu forţele
opozante. Ghiţă Pristanda, poliţaiul, este implicat involuntar în conflict, prin natura
meseriei şi a relaţiilor cu personajele. El este ,,urechea’’ prefectului la fereastra lui
Caţavencu, ,,instrumentul’’ de forţă al lui Trahanache în agresarea adversarului politic şi
mesagerul devotat al coanei Joiţica.

Ca mijloace artistice, subiectul piesei este construit prin comicul de situaţii în

care sunt puse personajele, conturate la rândul lor, prin comicul de caracter şi de limbaj.

Expoziţiunea îl prezintă pe Ghiţă Pristanda care îi raportează servil lui Tipătescu

îndeplinirea misiunii pe care o avusese. El aflase că Nae Caţavencu este în posesia unui
document important, care va face posibilă alegerea acestuia în Camera Deputaţilor. Acest
fapt declanşează intriga comediei, deoarece documentul era o scrisoare de amor a
prefectului către Zoe. Nae Caţavencu, vrând să obţină cu orice preţ candidatura, îl
şantajează pe prefect cu scrisoarea furată de la Cetăţeanul turmentat, care o găsise pe stradă.
El ameninţă că va publica documentul în ziarul său, dar promite să-l înapoieze dacă va
obţine deputăţia. Ştefan Tipătescu, după ce ordonă percheziţionarea şi arestarea abuzivă a
lui Caţavencu, încearcă să-i ofere diverse funcţii în stat, dar acesta refuză cu îndârjire. În
cele din urmă, Caţavencu reuşeşte să obţină promisiunea Zoei Trahanache pentru
candidatura râvnită, deoarece aceasta era îngrozită că va fi compromisă moral în societate.
Farfuridi şi Brânzovenescu, doi membri marcanţi ai partidului, se tem de trădare şi trimit
,,la centru’’ o anonimă, pe care prefectul reuşeşte să o oprească la timp. Zaharia
Trahanache răspunde la şantaj cu şantaj, pentru că descoperise o poliţă falsificată de
Caţavencu, prin care îşi însuşea ilegal bani de la fundaţia „Aurora Economică Română”,
al cărei preşedinte era. Punctul culminant este reprezentat de dispoziţia fermă de la
,,centru’’ de a fi trecut pe lista candidaţilor un oarecare Agamemnon Dandanache. Fiecare
politician în parte devine agitat, atmosfera este tensionată atât între membrii partidului, cât
şi în opoziţie. Din ordinul lui Trahanache, Pristanda pune la cale o bătaie în urma căreia
Caţavencu pierde pălăria, în căptuşeala căreia era şi scrisoarea de amor. Deznodământul
este construit printr-o succesiune rapidă de situaţii comice inedite. Noul candidat, Agamiţă
Dandanache, se dovedeşte a fi mai ticălos decât Caţavencu, deoarece ajunsese pe listă
şantajând un politician important tot cu o scrisoare de amor, pe care o găsise întâmplător.
Mişelia personajului reiese din faptul că el nu înapoiază scrisoarea pentru că ,,mai trebuie
ş-altă dată’’. Cetăţeanul turmentat găseşte din nou scrisoarea pe care o înmânează
,,adrisantului’’, adică Zoei. Caţavencu, lipsit de obiectul şantajului, devine umil şi conduce
festivitatea organizată în cinstea rivalului său. Atmosfera de după alegeri e veselă, deşi
votarea în sine fusese ,,o mascaradă’’ dirijată de interesele personale ale oamenilor politici.

Principala modalitate artistică de construire a subiectului şi a personajelor o

constituie comicul, care la Caragiale îmbracă cele mai variate forme de manifestare.

Încurcăturile cauzate de drumul circular al scrisorii care în final se întoarce la

destinatar dau naştere unor situaţii comice în care protagonist este Cetăţeanul turmentat.
De asemenea, de un generos comic de situaţie este şi reflectarea triunghiului conjugal Zoe-
Tipătescu-Trahanache. După ce vede scrisoarea de amor la Caţavencu, Trahanache, soţul
înşelat, este calm, echilibrat, considerând-o un fals, în vreme ce amantul este tulburat,
emoţionat, agitat, înfuriat.

Comicul de caracter conturează personaje ridicole, creează tipologii umane.

Astfel, Zaharia Trahanache este tipul încornoratului simpatic; Nae Caţavencu - tipul
demagogului şi al parvenitului; cuplul Farfuridi-Brânzovenescu – tipul politicianului
incult şi prost; Ghiţă Pristanda - tipul slugarnicului, dar şi al confidentului; Ştefan
Tipătescu – tipul amorezului; Zoe Trahanache - tipul femeii cochete şi voluntare.

Comicul de moravuri ilustrează în mod special rolul educativ, formator pe care

scriitorii îl atribuie artei, în general. Râsul pe care îl provoacă spectacolul lumii este
primul pas spre vindecarea moravurilor. Astfel, în „O scrisoare pierdută”, sunt
satirizate: adulterul, servilismul, prostia, incultura, infatuarea, demagogia, parvenitismul,
corupţia.

Comicul de limbaj este un mijloc important de caracterizare a personajelor.

Agramatismul caracterizează majoritatea personajelor (excepţie fac Zoe şi Tipătescu),
denotând incultură, parvenitism, incapacitate de înţelegere, deci ,,forme fără fond’’(cum
ar fi spus Titu Maiorescu). Ticurile verbale sugerează răbdarea şi diplomaţia lui
Trahanache (,,Aveţi puţintică răbdare’’), servilismul lui Pristanda (,,curat mişel’’, ,,curat
murdar’’), deruta Cetăţeanului (,,Eu cu cine votez?”). Se pronunţă greşit unele
neologisme (,,dipotat’’- Trahanache; ,,bampir’’- Pristanda), apar nonsensuri în discurs
(,,Din două una, ori să se revizuiască, primesc, dar să nu se schimbe nimica, ori să nu se
revizuiască, primesc, dar atunci să se schimbe pe ici, pe colo, şi anume prin părţile
esenţiale. Am zis!’’), truismele (adevărurile evidente) (,,O soţietate fără principuri, va să
zică că nu le are.’’).

Caragiale conturează personalitatea unui erou şi prin semnificaţia numelui său.

Comicul de nume este, astfel, şi el, un mijloc de a ilustra, în mod indirect, trăsături
definitorii ale personajelor. Zaharia Trahanache denotă ramolismentul (zahariseala) şi
uşoara modelare a eroului de către superiorii ,,de la centru’’ ori de ,,enteres’’ („trahana”
- ,,cocă moale’’). Ştefan Tipătescu este june-prim, tip abil, cuceritor de inimi; Ghiţă
Pristanda este servil şi umil faţă de şefi, fără personalitate („pristanda” – joc popular ce
se dansează după reguli prestabilite); Nae Caţavencu este ipocrit, demagog („caţaveica”
- haină cu două feţe; „caţă – mahalagioacă”); Farfuridi şi Brânzovenescu - cuplu de
imbecilitate, dependenţi unul de celălalt şi completându-se perfect precum farfuria cu
brânza; Agamemnon Dandanache (Agamemnon- viteazul războinic, strateg şi conducător
de oşti; „dandana” - încurcătură) construieşte o adevărată strategie a şantajului, urmărindu-
şi interesul cu orice preţ şi provocând numeroase încurcături.

În concluzie, într-o capodoperă cum este „O scrisoare pierdută”, Caragiale

surprinde ,,comedia umană’’ în general, oferind cititorilor imaginea unei lumi de
carnaval, ridicolă, dominată de ambiţii şi orgolii nejustificate. Alegerile nu mai sunt
alegeri, ci lupte ale forţelor de culise, politicienii sunt oameni fără scrupule, inculţi,
imorali, care vor să parvină sau să-şi păstreze un statut social câştigat anterior şi care
acţionează conform principiului: „Scopul scuză mijloacele”.