Luceafărul

comentariu literar
Mihai Eminescu

Poemul Luceafărul a apărut în 1883, în Almanahul Societăţii Academice

Social –Literare România Jună, din Viena, fiind apoi reprodus în revista Convorbiri
literare. Este un poem romantic, o alegorie pe tema geniului, dar şi o meditaţie
asupra condiţiei umane duale (omul supus unui destin pe care tinde să îl depăşească).

Poemul este romantic prin: amestecul genurilor şi al speciilor, prin imaginarul

poetic, motive romantice, prin temă şi compoziţie.

Luceafărul se încadrează în specia literară a poemului, specie de interferenţă a

epicului cu liricul, de întindere relativ mare (98 de strife a câte patru versuri), cu un bogat
conţinut filozofic şi caracter alegoric. Astfel, poemul romantic se realizează prin
amestecul genurilor (epic, liric şi dramatic) şi al speciilor. Lirismul este susţinut de
meditaţia filozofică şi de expresivitatea limbajului; structura este cea a basmului, la care
se adaugă elemente dramatice (secvenţe realizate prin dialog şi dramatismul
sentimentelor). Elementele fantastice se regăsesc în prima şi a treia parte (metamorfozele
Luceafărului şi călătoria lui Hyperion), partea a doua combină specii aparent
incompatibile – idila (ce vizează povestea de dragoste Cătălin-Cătălina) şi elegia
(sentiment elegiac-sentiment de tristeţe, fata are încă nostalgia Luceafărului de sus), iar
partea a patra a poemului conţine elemente de meditaţie, idilă şi pastel.

În esenţă, poemul este un monolog liric, dialogul accentuând înălţimea ideilor

care îi conferă caracterul filozofic.

Viziunea romantică despre lume este dată de temă, de relaţia geniu-societate,

de structură, de alternanţa planului terestru cu cel cosmic, de motivele romantice
(luceafărul, noaptea, visul etc.).

Elementele clasice sunt echilibrul compoziţional, simetria, armonia şi caracterul

gnomic.

Tema poemului este romantică: problematica geniului în raport cu lumea,

iubirea şi cunoaşterea. Pentru ilustrarea temei iubirii, poemul împleteşte împlinirea prin
eros cu meditaţia filozofică asupra condiţiei omului de geniu, adăugând elemente
fantastice ale naturii terestre cu cele cosmice.

Motivele romantice de la începutul poemului - luceafărul, marea, castelul,

fereastra, oglinda - susţin atmosfera de contemplaţie şi de visare în care se naşte iubirea
dintre Luceafăr şi fata de împărat. Alte motive, al îngerului şi al demonului, sunt chipuri
sub care se arată Luceafărul. În antiteză cu imaginea angelică a primei întrupări, a doua
este circumscrisă demonicului, după cum o percepe fata: „O, eşti frumos, cum numa-n
vis / Un demon se arată.”

Zborul cosmic, motiv literar ce relevă setea de iubire ca act al cunoaşterii

absolute, interferează cu nuanţate motive ale timpului. Zburând spre Demiurg, Hyperion
ajunge într-un spaţiu atemporal, care coincide cu momentul dinaintea naşterii lumilor:
„Căci unde-ajunge nu-i hotar / Nici ochi spre a cunoaşte, / Şi vremea-ncearcă în zadar /
Din goluri a se naşte.”

Titlul poemului se referă la motivul central al textului, Luceafărul, şi susţine

alegoria pe tema romantică a locului geniului în lume, văzut ca o fiinţă solitară şi
nefericită, opusă omului comun. Alegoria înseamnă că povestea, personajele, relaţiile
dintre ele sunt transpuse printr-o suită de metafore, personificări şi simboluri. Titlul
uneşte, de fapt, două mituri: unul românesc, al stelei căzătoare, şi altul grecesc, al lui
Hyperion (gr. hyper-eon - ,,cel care merge pe deasupra’’), sugerând prin aceasta natura
duală a personajului de tip romantic.

Incipitul poemului se află sub semnul basmului. Timpul este mitic (illo tempore):
„A fost odată ca-n poveşti / A fost ca niciodată”. Portretul fetei de împărat, realizat prin
superlativul absolut de factură populară („o prea frumoasă fată”) scoate în evidenţă
unicitatea terestră a acesteia. Ea reprezintă pământul însuşi, iar comparaţiile: „Cum e
Fecioara între sfinţi / Şi luna între stele” propun o posibilă dualitate: puritate şi
predispoziţie spre înălţimile astrale.

Compoziţia romantică se realizează prin opoziţia planurilor cosmic şi terestru şi

existenţa a două ipostaze ale cunoaşterii: geniul şi omul comun.

Simetria compoziţională se realizează în poem astfel: cele două planuri

interferează în prima şi ultima parte, pe când partea a doua reflectă numai planul terestru
(iubirea dintre Cătălin şi Cătăllina), iar partea a treia este consacrată planului cosmic
(călătoria lui Hyperion la Demiurg, ruga şi răspunsul).

Având ca sursă filozofia lui Arthur Schopenhauer, opoziţia tipic romantică între
geniu şi omul comun se regăseşte, în poem, şi în opoziţia planurilor.

În finalul poemului, Luceafărul exprimă dramatismul propriei condiţii, care se

naşte din constatarea că relaţia om-geniu este imposibilă. Atitudinea geniului este una de
interiorizare a sinelui, de asumare a eternităţii şi, odată cu ea, a indiferenţei, a ataraxiei
(seninătate, detaşare) stoice. Omul comun este incapabil de a-şi depăşi condiţia, iar
geniul manifestă un profund dispreţ faţă de această incapacitate: „Ce-ţi pasă ţie, chip
de lut /Dacă-oi fi eu sau altul?” Geniul constată cu durere că viaţa cotidiană a omului
urmează o mişcare circulară, orientată spre accidental, spre întâmplător: „Trăind în cercul
vostru strâmt / Norocul vă petrece, / Ci eu în lumea mea mă simt / Nemuritor şi rece.”

Partea I a poemului este o splendidă poveste de iubire. Atmosfera se află în

concordanţă cu mitologia română, iar imaginarul poetic este de factură romantică.
Iubirea se naşte lent din starea de contemplaţie şi de visare, în cadru nocturn, prin
utilizarea motivelor romantice. Semnificaţia alegoriei este că fata pământeană aspiră spre
absolut, iar spiritul superior simte nevoia compensatorie a materialităţii, a concretului.

La chemarea-descântec rostită de fată, „Cobori în jos, Luceafăr blând, /Alunecând

pe-o rază”, Luceafărul se smulge din sfera sa, spre a se întrupa prima oară din cer şi
mare, asemenea lui Neptun, „ca un tânăr voievod, un mort frumos cu ochii vii”. În
această ipostază angelică, Luceafărul are o frumuseţe construită după canoanele
romantice: „păr de aur moale, umerele goale, umbra feţei străvezii / E albă ca de
ceară”.

Cea de-a doua întrupare, din soare şi din noapte, redă ipostaza demonică. Luceafărul
vrea să eternizeze iubirea lor, oferindu-i fetei mai întâi împărăţia oceanelor, apoi pe cea a
cerului: „O, vin în părul tău bălai / S-anin cununi de stele / Pe-a mele ceruri să răsai /
Mai mândră decât ele”. Însă paloarea feţei şi strălucirea ochilor, semne ale dorinţei de
absolut, sunt înţelese de fată ca atribute ale morţii: „Privirea ta mă arde”. Ea îi cere să
devină nemuritor, iar Luceafărul acceptă sacrificiul: „Tu-mi ceri chiar nemurirea mea/ În
schimb pe-o sărutare /Dar voi să ştii asemenea / Cât te iubesc de tare”.

În partea a II-a, iubirea/idila dintre fata de împărat, numită acum Cătălina, şi

pajul Cătălin, înfăţişează repeziciunea cu care se stabileşte legătura sentimentală între
exponenţii lumii terestre şi se desfăşoară sub forma unui joc. Este o altă ipostază a iubirii,
opusă celei ideale. Omonimia numelor sugerează apartenenţa la aceeaşi categorie, cea a
omului comun. Portretul lui Cătălin este realizat în registru popular, în antiteză cu
portretul Luceafărului. El devine, astfel, întruparea mediocrităţii pământene: „viclean
copil de casă, Băiat din flori şi din pripas, / Dar îndrăzneţ cu ochii, cu obrăjei ca doi
bujori”.

Zborul spre Demiurg este prezentat în partea a III-a, care poate fi structurată în
mai multe secvenţe poetice: zborul cosmic, ruga pentru Demiurg, convorbirea cu acesta
şi eliberarea.

În dialogul cu Demiurgul, Luceafărul, însetat de ,,repaos’’, de viaţă finită, de

stingere („Mi-e sete de repaos”) este numit Hyperion. După Hesiod, acest nume
sugerează o divinitate simbolică, fiind fiul Cerului, tatăl Soarelui şi al Lunii, iar după
Homer, Hyperion este Soarele însuşi. Demiurgul este cel care rosteşte pentru prima dată
numele lui, pentru că el este Creatorul şi cunoaşte esenţa Luceafărului.
 Hyperion îi cere Demiurgului să-l dezlege de nemurire pentru a descifra taina
iubirii absolute: „Reia-mi al nemuririi nimb şi focul din privire, / Şi pentru toate dă-mi în
schimb / O oră de iubire”. Demiurgul refuză cererea lui Hyperion, pentru că el face parte
din ordinea primordială a cosmosului, iar desprinderea sa de la locul din cer ar duce din
nou la haos. De asemenea, pune în antiteză lumea muritorilor cu cea a nemuritorilor: „Ei
au doar stele cu noroc / Şi prigoniri de soartă / Noi nu avem nici timp, nici loc / Şi nu
cunoaştem moarte”. Păstrează pentru final argumentul suprem, acela al infidelităţii fetei:
„Şi pentru cine vrei să mori / Întoarce-te, te-ndreaptă / Spre-acel pământ rătăcitor / Şi
vezi ce te aşteaptă.”

În ultima parte, a IV-a, imaginarul poetic se nuaţează printr-un peisaj umanizat,

tipic eminescian, în care scenele de iubire se petrec departe de lume, sub crengile de tei
înflorite, în singurătate şi linişte, în pacea codrului, sub lumina blândă a lunii.

Declaraţia de dragoste a lui Cătălin, „iubirea mea dintâi, visul meu din urmă”, îl
proiectează pe acesta într-o altă lumină decât în partea a doua.

În final, poemul se clasicizează, versurile căpătând un pronunţat caracter gnomic

(de sentinţă): „Ce-ţi pasă ţie, chip de lut........” (vezi interpretarea de la început)

La nivel stilistic, poemul este construit pe baza alegoriei, dar şi a antitezei între
omul comun şi omul de geniu. Sunt prezente frecvente metafore: „palate de mărgean,
cununi de stele”.

La nivel prozodic, se remarcă tonalitatea elegiacă (tristă), meditativă a celor 98

de strofe, dată şi de măsura versurilor de 7-8 silabe, ritm iambic şi rimă încrucişată.

La nivel lexico-semantic şi morfosintactic, remarcăm prezenţa formelor arhaice

ale unor verbe („au fost căzut”), prezenţa interjecţiilor, a dativului etic şi posesiv.

Pentru ilustrarea condiţiei geniului, poemul Luceafărul, sinteză a operei

eminesciene, armonizează elemente diverse, care încadrează textul romantismului.

Sursele poemului

Poemul este inspirat din basmul Fata în grădina de aur, cules de germanul
Richard Kunisch. Basmul cuprinde povestea unei frumoase fete de împărat izolată de
tatăl ei într-un castel, de care se îndrăgosteşte un zmeu. Fata însă se sperie de nemurirea
acestuia şi-l respinge. Zmeul merge la Demiurg, doreşte să fie dezlegat de nemurire, dar
este refuzat. Întors pe pământ, zmeul o vede pe fată, care între timp se îndrăgostise de un
pământean, un fecior de împărat alături de care fugise în lume. Furios, se răzbună pe ei şi
îi desparte prin vicleşug. Peste fată prăvăleşte o stâncă, iar pe fecior îl lasă să moară în
Valea Amintirii.
 Alături de sursele folclorice, poetul valorofică şi surse mitologice şi izvoare
filozofice (antinomiile dintre geniu şi omul comun din filozofia lui Arthur
Schopenhauer).

Posibile interpretări ale poemului

Prima interpretare îi aparţine lui Eminescu însuşi, care nota pe marginea unui
manuscris: ,,Aceasta este povestea. Iar înţelesul alegoric ce i-am dat este că, dacă geniul
nu cunoaşte nici moarte şi numele lui scapă de noaptea uitării, aici pe pământ, nici e
capabil a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici
noroc.’’

Criticul Tudor Vianu vorbeşte despre lirismul de măşti sau lirismul de roluri. El
socoteşte ,,personajele’’ poemului drept ,,voci’’ sau măşti ale poetului, în sensul că eul
poetic se proiectează în diverse ipostaze lirice: sub chipul lui Hyperion – Luceafăr –
geniul, sub chipul lui Cătălin, reprezentând aspectul teluric al bărbatului sau al
Demiurgului, exprimând aspiraţia spre impersonalitatea universală, şi chiar sub chipul
Cătălinei, muritoarea care tânjeşte spre absolut.

Aşadar, poemul Luceafărul este o alegorie pe tema geniului, dar şi o meditaţie

asupra condiţiei umane duale (omul supus unui destin pe care tinde să îl depăşească).