Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
de Mihai Eminescu
INTRODUCERE
Mihai Eminescu, poet și prozator din Epoca Marilor Clasici, membru al Societății
Junimea, este considerat un romantic întârziat, ultimul cronologic. Deși opera sa conține și
elemente clasice, poetul își susține apartenența la Romantism ("Eu rămân ce am fost-
romantic"), iar T. Maiorescu îi intuiește genialitatea și îl numește "poet, poet în toată puterea
cuvântului".
I. TRĂSĂTURI CURENT
În ceea ce privește sursele de inspirație, acestea sunt diverse, cea mai importantă fiind
basmul românesc "Fata în grădina de aur", pe care poetul îl versifică schimbând doar
finalul, ca ulterior să-l treacă prin mai multe variante până la formă finală a "Luceafărului",
ce păstrează în linii mari firul narativ. Mitul zburătorului se reflectă prin întâlnirea celor
doi în visul feței de împărat: "Căci o urma adânc în vis/ De suflet să se prindă". Din filosofia
germană, poetul preia chipul geniului în antiteză cu omul comun, iar din mitologia indiană
se inspiră pentru construirea tabloului cosmogonic. Lirismul măștilor presupune evidențierea
unor ipostaze ale eului, căci o sursă de inspirație este și viața poetului, ca simbol.
Antiteza este figură de stil preferată a romanticilor, iar poemul este construit în
întregime cu ajutorul acestui procedeu: cele patru tablouri reflectă antiteză terestru-cosmic,
dar și pe cea angelic-demonic la nivelul secvențelor poetice. În tabloul I fata de împărat se
îndrăgostește de Luceafăr și îi cere să devină muritor, dar în tabloul al doilea, ea se lasă
vrăjită de Cătălin, un paj de la curte ce îi propune să fugă în lume. În tabloul III este descris
drumul lui Hyperion către Demiurg, călătoria în timp și spațiu spre originile universului, iar
tabloul final îi înfățișează pe cei doi îndrăgostiți în codru surprinși de Luceafărul care își
înțelege și își acceptă condiția, detașându-se de planul teluric: "Ci eu în lumea mea
rămân/Nemuritor și rece".
1
Poemul este o alegorie pe tema condiției geniului în lume, căci însuși poetul oferă
această cheie a interpretării notând pe marginea manuscrisului: ”Aceasta este povestea
Luceafărului, iar înțelesul alegoric ce i-am dat este că dacă geniul n-are moarte, el n-are
nici noroc”. În timp ce Luceafărul este omul superior cu o capacitate de cunoaștere
nelimitată, un spirit obiectiv, rațional, contemplativ și solitar, fata de împărat întruchipează
imaginea omului comun ce posedă o capacitate limitată de cunoaștere, un spirit subiectiv,
instinctual, activ și sociabil.
Cea de-a doua idee poetică reflectă tema iubirii cu două dimensiuni: cea ideală
absolută, dar imposibil de realizat dintre fată și Luceafăr și cea umană, terestră, dintre
Cătălin și Cătălina. În timp de Luceafărul îi oferă într-un limbaj solemn împărăția
cerurilor și a mărilor, dorind să-i fie mireasă eternă, Cătălin își propune să-și încerce
norocul și oferă fetei o inițiere în tainele amorului: "Ți-oi arăta din bob în bob amorul".
Relația lor este supusă ironiei romantice în prima etapă, ca apoi să fie reabilitată prin
includerea cuplului în codru. Cătălin, îndrăgostit, îi vorbește fetei în final cu tandrețe:
"Căci ești iubirea mea dintâi și visul meu din urmă".
Un prim element de compoziție este limbajul simplu, popular, dar sugestiv. Eul
folosește verbe la viitor popular ("Ți-oi arata"), expresii ("arz-o focul"), locuțiuni ("din
bob în bob"), diminutive( obrăjei, copilaș), superlativul popular, ,,o preafrumoasă fată,,. De
asemenea, în text apar comparația dezvoltată ("Cum este fecioara între sfinți și luna între
stele"), metafore ("mișcătoarele cărări") și inovații lexicale ("marmoreele brațe").