Apostolul

De Octavian Goga

Octavian Goga este un reprezentant de seamă a literaturii române de la începutul

secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, a cărui operă literară se află la confluența
curentelor clasicism și romantism. Lirica sa se remarcă prin prezentarea problemelor sociale ale
Ardealului, sintetizate în „cântarea pătimirii” românilor din Transilvania, al căror vis este unirea
cu țara-mamă. Într-o epocă în care predomină continuitatea trăsăturilor unor curente literare deja
abordate în coexistență cu elemente moderniste, opera literară a lui Octavian Goga ste expresia
vie a poporanismului (curent literar). Printr-o atitudine critică, dublată de o reliefare a vieții
țărănești, prin prisma dorinței de a pătrunde în sursele culturii, cu scopul luminării maselor.

Poezia „Apostolul” a fost publicată în revista „Luceafărul”, în 1904, și inclusă în volumul

de debut intitulat „Poezii”, în 1905.

Principalele teme ale creației lui Goga sunt: natura și poezia socială, poezia programatică.
În cadrul poeziei sociale, care se axează pe prezentarea țăranului, rob al pământului, dar și
înfăptuitor al dreptății, se remarcă portretizarea intelectualilor de la sate, considerați adevărații
lideri ai românilor: apostolul și dascălul.

Titlul poeziei este un substantiv comun, articulat, având rezonanțe biblice și desemnează
o persoană foarte importantă din viața satului, ridicată la rangul de simbol, adică preotul.

Poezia este compusă din 6 strofe, a câte 8 versuri: ritmul este iambic, măsura este de 9
silabe, iar rima este încrucișată. Ea poate fi structurată în 3 secvențe lirice: pastelul înserării,
prezentarea comunității sătești din cadrul căreia se remarcă figura emblematică a bătrânului
preot, iar în ultima secvență se revine simetric la descrierea naturii.

Prima parte are drept incipit o comparație sugestivă: „Ca o vecernie domoală/ Se stinge
zvonul din dumbravă”. La revenirea serii, când soarele personificat „pleoapa inchide”, zgomotele
naturii se estompează treptat, sunetul lor fiind comparat cu sunetul slujbei religioase de seară.
Natura suplinește astfel nevoia spirituală a sătenilor, căci ei când trăiesc vremuri grele și
anticipează „jalnica poveste” pe care o va rost „apostolul” în fața comunității.