„Moara cu Noroc”

~ de Ioan Slavici ~
~ analiză completă ~

Opera literară „Moara cu Noroc” scrisă de Ioan Slavici (publicată în 1881 în

volumul „Nuvele din popor”) este o nuvelă care are particularități din mai multe
curente literare. Ea este o nuvelă realistă, clasică și puțin romantică. Pe lângă
acestea se pot observa și caracteristici a unei opere psihologice.
Autorul operei, Ioan Slavici, scriitor (prozator, nuvelist, romancier), jurnalist
și pedagog român. El s-a născut pe 18 ianuarie 1848 în Arad, Imperiul Austriac (pe
timpul acela). A avut 6 copii Titu Liviu, Lavinia, Ioana Josefina, Marcel, Livia. A
studiat dreptul în Pesta (prin unificare a devenit Budapesta) și la Viena. El făcea
parte din curentul literar „naturalism”. Printre cele mai populare opere ale lui se
numără: „Pădureanca”; „Budulea Taichii”; „Mara” și nuvela noastră. Ioan Slavici a
murit pe 17 august 1925 la 77 de ani în Panciu, România.
Titlul textului este un topos literar. El descrie un han aflat la răscruce de
drumuri. Un loc care ar trebui să fie pentru odihnă, distracție și festine. Dar,
deoarece hanul a fost o moară el, contrar numelui, aduce ghinion. Acest lucru
este evident în operă dar mitul că moara este locul necuratului reiese dintr-o
superstiție veche care spune că morarii sunt oameni răi ce comunică cu diavolul.
Adevărul este că înainte morarii erau implicați în furturi, ucideri și altele acesta
fiind motivul pentru reputația proastă.
Firul narativ urmărește povestea lui Ghiță - un cizmar - și familia lui – soția
Ana, copilul lor și mama Anei, soacra – cum cumpără un han care poarte numele
textului și încep o noua viață. La început treaba merge bine până când Ghiță
intră-n contact cu antagonistul principal, Lică Sămădăul. Acest Lică este un om
fărădelege cu o carismă mare (a reușit să-l manipuleze pe Ghiță cu ușurință). Din
acest moment începe degradarea psihică a lui Ghiță. Acest fapt face această
nuvelă una psihologică, adică urmărește schimbarea – înainte era un om familist
și iubitor - către rău a lui Ghiță – a ajuns să fie ursuz, rece și crud cu familia lui,
fapt care o determină pe Ana să-și ia „revanșa” pe Ghiță aruncându-se în brațele
lui Lică. În final, personajele principale vinovate (Ghiță, Ana, Lică) toate mor cu
Ana omorâtă de Ghiță, Ghiță de un subordonat a lui Lică pe nume Răuț iar Lică se
sinucide ca să nu fie prins de jandarmul Pintea. Morala subiectului este că banii
aduc la suprafață tot ce e mai rău, uneori chiar determinându-ne să fim criminali
doar pentru a avea mai mulți.
Partea psihologică a operei, cum a fost prezentată și mai sus, se observă prin
degradarea psihică a lui Ghiță în timpul subiectului. Din cauza lăcomiei de care dă
dovadă el se dezumanizează, ajungând în punctul culminant când atinge punctul
maxim de dezumanizare unde-și ucide soția din gelozie. Pe parcursul textului autorul
ne prezintă analiza psihologică a lui Ghiță, adică prin ce trece el și efectele pe care le
ale asupra psihicului lui Ghiță și comportamentului lui. Aceste întâmplări care-l
afectează pe Ghiță sunt furturile și a uciderii unei mame și copilului ei.
 Realismul din text este surprins prin cuvintele simple, bazate pe autenticitate –
acest lucru amplificând sentimentul de originalitate și nu numai. Printre alte trăsături
ale realismului prezente în text se mai numără și: perspectiva narativă caracterizată
prin obiectivitatea naratorului (verbe și pronume la persoana a III-a: „grăi soacra
așezată”, „Dar ea pleca totdeauna cu inima grea”), prezentarea individului în relațiile
cu mediul social în care trăiește (personajul nu se află în situații excepționale, ci are o
condiție mediocră, dramatică și complexă), stilul sobru și dur care nu înfrumusețează
situația ci o prezintă așa cum este.
Anticipările acţiunii susţin realismul operei: fragmentul incipit Omul să fie
mulţumit cu sărăcia sa căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face
fericit anticipează prin conţinutul său ideatic, ideea unui conflict social şi psihologic
care se va desfăşura între două norme etice, reliefând un destin tragic previzibil
determinat posibil chiar de datele fundamentale ale sufletului uman; la nivel
conotativ, fragmentul anunţă tema nuvele –procesul de dezumanizare ca rezultat
al dorinţei de îmbogăţire; repercusiunile pe care setea de înavuţire le are asupra
omului, determinându-i destinul –iar la nivel naratologic, vocea bătrânei este “din
off”, aceasta fiind un personaj simbolic, având funcţie de raisonneur, un alter ego al
autorului, îndeplinind rolul pe care îl avea corul în tragedia antică –mesager,purtător
al mesajului. Viziunea despre lume a naratorului este cea a unui moralist, el
îndemnând la cumpătare şi protestează împotriva unei ordini sociale care anulează
atributele umane. În capitolul II, din descrierea cadrului natural se observă
alternativa la dreapta şi la stânga cu o ocurenţă deosebită, ce Semnificant –forma
cuvântului, corpul fizic al acestuia, tot ce ţine de literă, semne de ortografie (aspectul
tipografic)Semnificat–sensul cuvântului anticipează caracterul oscilant al personajului
principal între bine (la stânga...pădure verde) şi rău (la dreapta...pădure arsă).
Detaliul un trunchi înalt, pe jumătate ars [...] loc de popas pentru corbii care se
lasă croncănind anticipează exitus-ul tragic al personajelor.
Pe lângă ce este scris mai sus, nuvela este o operă realistă deoarece este inspirată
din fapte reale, expune acțiune care nu s-au petrecut cu adevărat, ci evenimente
fictive, dar prezentate astfel încât s-ar produce într-un mod credibil, accentuând
caracterul veridic al textului, veridicitatea fiind o altă trăsătură foarte importantă a
realismului care se demonstrează prin, cum s-a zis și mai sus, acțiunea fictivă dar
credibilă și complet posibilă în lumea noastră.
În afară de acestea, prin motivarea estetică, culoarea locală (tot ceea ce face
naratorul la nivelul limbajului pentru a da impresia cititorului că se află în epoca
respectivă)fiind realizată prin folosirea arhaismelor (rump, să deie, arândaş etc.)
Clasicismul. Curentul literar cultivă trăsături precum vitejia, curajul, lașitatea,
generozitatea, naivitatea sau avariția, în timp ce personajele sunt caractere adevărate
precum demagogul, parvenitul sau avarul și reprezintă tipologii ale societății
reproduse.
Scriitorii clasici se remarcă prin claritatea stilului, puritatea, gustul dreptei măsuri,
rigoare compozițională. Orice scriitor clasic era dominat de rațional și întotdeauna
rămânea lucid, prudent și lipsit de orice fantezie.
 El este surprins în text surprins în text prin punerea accentului pe rațiune, nu
sentimente (comparație cu romantismul), ca element definitoriu al omului. În ciuda
acestui fapt, se observă în text că rațiunea lui Ghiță este dată peste cap în momentul
în care Ana se aruncă în brațele lui Lică, trimițându-l într-o stare de furie intensă care îl
determină să o ucidă pe cea pe care trebuia să-i fie soție.
Pe lângă acestea, nuvela aparţine secolului XIX, motiv pentru care este construită
pe un fundament clasic, cu vagi elemente romantice, în manieră realistă (Slavici se
considera creatorul realismului poporal).
În consecinţă, perspectiva obiectivă se întăreşte, dar analiza
psihologică se face în mod preponderent tradiţional, prin observaţie exterioară.
Nuvela „Moara cu noroc” este un astfel de model epic care pregăteşte terenul
pentru proza de amploare – romanul secolului XX. Slavici se dovedeşte preocupat
de o posibilă monografie a satului ardelenesc din secolul XIX, dar se dovedeşte
preocupat mai ales de modificările de mentalitate care se produc la trecerea spre
capitalism a societăţii tradiţionale.
Conflictul este clasic şi are loc între valorile morale şi cele materiale. Pornind
de la această bază solidă, Slavici antrenează vieţi şi destine pe care le observă ÎN
SCHIMBARE, până la distrugere (pedeapsa prin Hybris – readuce clasicismul în
prim-plan). Acest conflict clasic se înscrie în tema mai amplă a arivismului şi are la
bază concepţia despre destinul tragic al individului (dorinţa de autodepăşire).
Nuvela are o structură clasică şi prin introducerea unor personaje simbolice
cu atribute speciale: bătrâna soacră este un astfel de personaj, reprezentând
înţelepciunea, iar copiii sunt simbol pentru inocenţă.
Ca în tragediile antice, bătrâna îndeplineşte funcţia de rezonator. Ea atrage
atenţia asupra adevăratelor valori, asupra necesităţii păstrării familiei. Tot ea este
cea care trage concluzia ca martor la tragedia finală: „aşa le-a fost dată”. Aceste
cuvinte pot fi considerate începutul şi respectiv epilogul/finalul nuvelei, asigurând
structura „rotundă” a operei.
Stilul didactic – moralizator este o altă caracteristică a clasicismului. Vocea
auctorială lipsește dar atitudinea justițiară ( marcată prin pedepsirea oricărui „delict”
în final) o suplinește pe deplin. Necesitatea existenței „binelui suprem” e subînțeleasă
și demonstrată de Slavici fără vreo urmă de îndoială, chiar cu maiestate, se poate
spune, prilejuind autorului volute romantice în descrierea răului și, prin comparație cu
asprimea punitivă, exorcizarea definitivă, deși amară, a acestuia.
Personajul de nuvelă reprezintă centrul de greutate în organizarea materialului
epic. Toate elementele conflictului epic sunt orientate în funcţie de modalităţile de
caracterizare şi au drept scop realizarea unui model comportamental firesc în
condiţiile date.
Acest tip de nuvelă surprinde un personaj dintr-o situaţie de criză şi îl menţine în
centrul atenţiei pe tot parcursul derulării subiectului. Deşi criza poate fi declanşată din
exterior de confruntarea personajului cu societatea (conflict între interesele
comunităţii şi aspiraţiile personale) personajul este urmărit la nivelul conștiinței prin
conflictul dintre raţional şi afectiv.
În nuvela Moara cu noroc personajul porneşte de la tipare clasice cu reflexe
moraliste şi accente tragice. Împărţirea maniheistă funcţionează foarte puţin, căci
personajele nu sunt pozitive şi negative decât aparent la începutul nuvelei. Conflictul
se mută la nivel interior imediat după apariţia lui Lică care devine principalul
ordonator al materialului epic.
Nu se poate vorbi în trioul Lică-Ghiţă-Ana de un singur personaj puternic sau slab.
Victima totală este Ana, iar cei doi bărbaţi se află într-un permanent schimb al
raporturilor de forţe, în funcţie de moment şi de aspiraţiile fiecăruia. Evident
admiraţia merge către centrul generator de putere, chiar dacă este negativ.
Ghiţă admiră tăria de caracter şi îndrăzneala lui Lică în lupta cu destinul,
capacitatea acestuia de a-şi construi propria lume. Lică – la rândul său – e sedus de
armonia familială şi, deşi se teme de „femeie”, nu poate rezista atracţiei pe care o
exercită Ana ca element de coeziune al acestei familii.
Ana este prima care nu mai opune rezistenţă şi se lasă împinsă în braţele lui Lică,
chiar de Ghiţă. Finalul unei asemenea involuţii nu poate fi concretizat decât prin
complicitate la crimă şi adulter. Ghiţă atinge ultima treaptă a dezumanizării, salvându-l
pe Lică de condamnarea pentru o crimă pe care o comisese cu siguranţă (omorâse o
femeie şi un copil – familia unui fost tovarăş de afaceri).
Conflictul declanşat de setea de înavuţire rămâne acum un pretext în faţa dramei
pe care o suferă cele trei personaje care îşi conştientizează decăderea. Ei sfârşesc în
mod dramatic – Hybris – Ghiţă, ajuns nebun, o omoară pe Ana, pedepsindu-se de fapt
pe sine pentru propria slăbiciune. Înainte de a fi omorât, Lică, cel care păruse cel mai
puternic, cade în faţa destinului pe care l-a produs şi se sinucide, după ce pângărise
propriul ideal – familia.
Nuvela se încheie cu un foc pacificator care mistuie Moara cu noroc – împlinind
destinul. Naratorul nu părăseşte atitudinea imparţială şi încheie moralizator prin
cuvintele bătrânei. Echilibrul perfect dintre cele două planuri – arhitectura riguroasă,
dar mai ales modalităţile subtile de caracterizare care susţin evoluţia personajelor fac
din această nuvelă psihologică un model pentru romanul psihologic din secolul
următor.