Enigma Otiliei de G.

Călinescu

Enigma Otiliei, a doua creație romanescă a lui G. Călinescu, publicată în 1938,

ilustrează concepția estetică a lui a scriitorului privind romanul românesc
R1: Deşi realismul este un curent literar ce se manifestă în spațiul european în a doua
jumătate a secolului al XIX-lea, desincronizarea literaturii române de cea europeană permite
totuşi considerarea romanului Enigma Otiliei ca fiind unul realist. O primă trăsătură a realismului
regăsită în creaţia lui Călinescu este este aceea că scriitorul construiește un univers
ficțional ce reușește să creeze iluzia vieții și surprinde în mod veridic societatea burgheză
din Bucureștiul începutului de secol XX. Romanul prezintă nu doar viața burgheziei autentice,
reprezentate de pascalopol, ci mai ales cea a parveniților, a noii burghezii caracterizate prin
mimetism, așa cum sunt membrii familiei Tulea și mai ales familia lui Stănică Rațiu. Personajele
sunt reprezentative pentru societatea evocată, individul fiind reliefat ca produs al mediului căruia
îi aparţine. Se remarcă astfel preferinţa pentru tipologii umane, o altă trăsătură realistă ce se
reflectă în romanul Enigma Otiliei. Sunt conturate personaje tipice, reprezentative pentru o
categorie morală sau socială: Costache Giurgiuveanu întruchipează tipul avarului umanizat de
sentimentele lui pentru Otilia, Aglae Tulea tipul babei absolute, Stănică Raţiu este arivistul, Titi
şi Simion Tulea sunt tipul debilului mintal, Aurica Tulea tipul fetei bătrâne, iar Leonida
Pascalopol tipul moşierului de viţă nobilă.
R2: Realismul de factură balzaciană se reflectă în Enigma Otiliei prin temele romanului.
În primul rând este abordată tema moştenirii, centrând acţiunea în jurul luptei pentru averea
bătrânului Costache Giurgiuveanu, tatăl vitreg al Otiliei Mărculescu. În al doilea rând, romanul
tematizează şi iubirea, ilustrată prin povestea de dragoste dintre Felix şi Otilia. Dubla temă a
romanului este completată de viziunea realistă a autorului despre lume. O secvenţă narativă
relevantă pentru tema moştenirii şi viziunea despre lume a lui Călinescu este marcată de reacţia
Aglaei Tulea la apariţia lui Felix în casa lui Costache: N-am ştiut: faci azil de orfani. Replica
exprimă teama femeii de a pierde averea bătrânului în favoarea celor toi tineri, Felix şi Otilia.
Tema moștenirii se reflectă și secvența care surprinde atitudinea clanului Tulea imediat după
atacului suferit de Costache. Toți membrii clanului asediază casa bătrânului, Aglae fiind
preocupata exclusiv de bunurile fratelui ei: Treceți dincolo, să nu fure vreunul ceva!, Nimic nu
se mișcă aici în casă și nimeni nu se atinge de nimic. Paradoxal, cei care atentează la bunurile
lui Costache sunt tocmai membrii clanului Tulea: Stănică verifică dulapurile, mănâncă din
delicatesele găsite și desface vinurile bătrânului, gesturile sale anticipând într-un fel
deznodământul. Semnificativă pentru tema iubirii de data aceasta este cea în care atunci când,
după moartea lui Costache, Otilia vine în camera lui Felix pentru a-i dovedi că-l iubeşte: Ca să-
ţi dau o dovadă că te iubesc, am venit la tine. Otilia îi propune acestuia să fie bărbat şi soţie şi
fără binecuvântarea lui popa Ţuică. Gestului ei de curaj care denotă în acelaşi timp maturitate,
el îi răspunde cu un idealism puritan, declarând cu ostentaţie că e dispus să aştepte oricât, fără
a şti dacă e capabil de o asemenea jertfă. A doua zi, descoperind că a fata a plecat, trăieşte
adolescentin propria sa dramă, alergând pe străzi şi, mai apoi, aflând de căsătoria ei cu
Pascalopol, urându-l pe moşier. Deşi îl iubeşte pe Felix, ea gândeşte în mod altruist în ceea ce-
l priveşte, concluzionând că ea reprezintă o piedică în împlinirea idealurilor tânărului bărbat, o
dragoste nepotrivită pentru marele lui viitor.
R3. Incipitul este un prim element de structură relevant pentru temele romanului şi pentru
viziunea autorului despre lume Naraţiunea se deschide în manieră balzaciană prin fixarea
cadrului temporal şi a spaţiului desfăşurării acţiunii: Într-o seară de la începutul lui iulie 1909,
cu puţin înainte de orele zece, un tânăr de vreo 18 ani, (…) intra pe strada Antim din Bucureşti,
descrisă minuţios, detaliind aspectul caselor care fac din strada bucureşteană o caricatură în
moloz a unei străzi italice. Exteriorul casei lui Costache Giurgiuveanu e prezentat în detalii
semnificative, sugerând lipsa calităţii materialelor şi a gustului estetic. Aspectul neîngrijit şi
degradat al clădirii, amestecul de stiluri, trădează snobismul şi zgârcenia proprietarului,
caracterul mimetic al acestuia, specific parveniților, dorinţa sa de a imita forme arhitecturale
clasice, fară a avea însă nivelul cultural necesar. Finalul este la rândul său semnificativ
pentru cele două teme ale romanului şi pentru viziunea realistă asupra lumii, fiind reprezentat
de epilogul naratorului, ce rezumă destinul personajelor care au avut un rol important în
economia romanului: Felix, Otilia, Pascalopol şi Stănică Raţiu. Întâlnirea lui Felix cu
Pascalopol şi dezvăluirile făcute de moşier, inclusiv fotografia Otiliei pe care acesta i-o arată
tânărului, constituie un pretext pentru conturarea unei idei dezvoltate de-a lungul romanului:
timpul acţionează necruţător asupra oamenilor, dar nu şi asupra lumii obiectuale. Finalul
romanului este în strânsă legătură cu incipitul, cu care este simetric. După trecerea anilor,
Felix revine la locurile străbătute ca licean, pe strada Antim, care însă se schimbase şi ea, şi-
şi aminteşte nostalgic de cuvintele cu care îl întâmpinase Costache: Aici nu stă nimeni!.
Acestea reflectă teama avarului de necunoscut, iar în cele din urmă destrămarea familiei şi
condiţia tragică şi fragilă a fiinţei umane. Viziunea realista despre lume se reflectă și în
acțiunea romanului. Acesta este construit pe două planuri narative: unul care urmărește
destinul lui Felix Sima și altul ce se centrează pe lupta pentru moștenirea averii lui Costache
Giurgiuveanu. Bătrânul avar, fratele Aglaei Tulea, și-a sporit averea investind zestrea mamei
Otiliei. Aglae vede însă în fată o posibilă rivală în lupta pentru obținerea averii fratelui ei și,
pentru că fata nu fusese trecută pe numele lui Giurgiuveanu, caută din tot dinadinsul să o
îndepărteze, strecurându-i adesea câte o aluzie bătrânului. În momentul în care Costache
suferă atacul, clanul Tulea pune stăpânire pe casă, ca nu cumva Otilia să înstrăineze din
lucruri sau să îi subtilizeze banii. Profitând de slăbiciunea Otiliei față de Pascalopol, Stanică
Rațiu își pune în aplicare planul de a rămâne singur cu bătrânul după ce, cu câteva zile
înainte, îl spionase să vadă unde își ascunde banii. În acest context, Stănică reușește să ia
banii acestuia și să îi provoace moartea. Celălalt plan urmărește destinul lui Felix Sima, mai
ales iubirea acestuia față de Otilia. Văzând în aceasta feminitatea absolută, Felix își dorește
să fie alături de ea. Fire capricioasă, fata pare a fi atrasă atât de tânărul student, cât și de
maturul Pascalopol. Comportamentul fetei îl intrigă pe Felix încă din prima clipă și tânărul va
fi surprins ori de câte ori fata îl va prefera pe moșierul, în defavoarea sa. Felix se va dedica
studiului, va deveni un medic celebru și va intra prin intermediul soției sale într-un cerc
influent. Reacția acestuia la vederea fotografiei Otiliei, pe care nu o recunoaște inițial,
demonstrează conștientizarea de către Felix a faptului ca aceasta a avut dreptate spunându-
i noi nu trăim decât 5-6 ani. Un alt element structural important pentru tema iubirii şi a
moştenirii şi pentru viziunea realistă asupra lumii este perspectiva narativă. Aceasta este
obiectivă, naraţiunea făcându-se la persoana a III-a. Ca element de modernitate poate fi
remarcată prezenţa a două categorii de naratori: naratorul omniscient a cărui voce se
regăseşte în incipitul romanului, cel care oferă detaliile arhitecturale, fiind un estet şi naratorul
martor identificabil cu personajul Felix Sima, din perspectiva căruia povestitorul omniscient
prezintă unele evenimente.
R4: Consider că temele romanului, dar şi viziunea realistă asupra lumii se reflectă în
mod original în Enigma Otiliei de G. Călinescu în maniera în care scriitorul reușește să
depășească modelul balzacian, Nicolae Manolescu afirmând de altfel că în cazul acestui
scriitor se poate vorbi de un balzacianism fără Balzac. Călinescu apelează la situaţii sau
personaje comice, caricaturale în prezentarea lumii descrise, așa cum este bătrânul
Giurgiuveanu, parodiind canoanele romanului balzacian
Enigma Otiliei este un roman fundamental al literaturii române, situat între tradiţie şi
inovaţie, o veritabilă sinteză estetică, o izbândă a prozei românești interbelice.