PORTOFOLIU

la
Limba si Literatura Romana

Popescu Cristina
Clasa a XI-a C
 Cuprins

1. Romantismul
2. Erotica eminesciana
3. Ion Luca Caragiale – prezentare
4. Simbolismul bacovian
5. ,,Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi”
6. ,,Enigma Otiliei”
7. Figuri de stil
8. Repere critice
 Romantismul
Pentru prima dată romantismul a apărut în Germania şi în Anglia, ţări în
care tradiţia clasică era mai puţin puternică, şi s-a extins apoi treptat în Franţa şi
în restul Europei, precum şi dincolo de ocean.
Privind în ansamblu, romantismul se constituie ca o reacţie împotriva
excesului de încredere în raţiune, promovat de clasicism, acţionând în numele
creaţiei şi a imaginaţiei. Dacă scriitorii clasici tindeau spre obiectivitate,
ignorând particularul în favoarea generalului, prin conturarea unor tipuri umane
precum avarul, mincinosul, ipocritul etc., romanticii nu acceptau decât
individualitatea.
În literatura română, romantismul se face simțit prin intermediul
scriitorilor pașoptiști (Ion Heliade Rădulescu Costache Negruzzi, Vasile
Alecsandri, Alecu Russo ș.a.). Influențele curentului persistă mult timp după
declinul său în culturile vest-europene, atingând punctul culminant în opera lui
Mihai Eminescu, considerat ultimul mare romantic european.
Romantismul s-a manifestat în literatura română în trei etape:
• preromantismul (cunoscut și ca romantism al scriitorilor pașoptiști sau
de tip Bidermaier)
• romantismul propriu-zis (eminescian sau romantism înalt)
• romantismul posteminescian.
LITERATURA UNIVERSALĂ: Novalis, Victor Hugo, E.T.A.
Hoffmann, Alphonse de Lamartine.
LITERATURA ROMÂNĂ:
• În perioada paşoptistă: - I.H. Rădulescu - Costache Negruzzi - Alecu
Russo - VasileAlecsandri - Gh. Asachi
• În perioada romantismului înalt: Mihai Eminescu
TRASATURILE ROMANTISMULUI:
• introduce noi categorii estetice: sublimul, grotescul, macabrul,
fantasticul, feericul;
• cultivă sensibilitatea, imaginaţia, originalitatea, fantezia creatoare,
misterul;
• evadarea din realitate se face prin vis sau somn (mitul oniric) într-un
cadru nocturn sau exotic (spre deosebire de perioada anterioară marcată de
clasicism care maximiza încrederea în raţiune şi luciditate);
• promovează inspiraţia din tradiţie, folclor, trecutul istoric al neamului,
ceea ce imprimă curentului un caracter naţional-patriotic;
 • acordă o deosebită importanţă sentimentelor omeneşti, cu predilecţie
iubirii, trăirile interioare fiind armonizate cu peisajul naturii ocrotitoare şi
participative;
• afirmă personajul ca individualitate excepţională, construieşte eroi
excepţionali în situaţii excepţionale, dar portretizează şi omul de geniu şi
condiţia nefericită a acestuia în lume. Personajele romantice nu sunt dominate de
raţiune, ci de imaginaţie şi trăiri intense;
• defineşte timpul şi spaţiul ca fiind nemărginite, ca proiectare subiectivă a
spiritului uman; • utilizează procedee artistice variate, dintre care se remarcă
antiteza.
PRINCIPII ESTETICE
- Se remarcă aspiraţia spre originalitatea şi libertatea formelor; spargerea
barierelor tematice şi formale.
- Subiectivitatea este accentuată, determinată de primatul sentimentului, al
trăirii, de exacerbarea eului poetic.
- Antiteza este procedeul artistic fundamental, atât în construcţia
personajelor, a destinelor, cât şi în ilustrarea stărilor sufleteşti contradictorii.
- Condiţia geniului este abordată şi din perspectiva filosofică.
- Mediile sociale relevate sunt diverse şi contrastante, fiind înfaţişate
inclusiv periferia sordidă şi lumea celor umili.
- Natura evocată devine cadru sugestiv (peisaj nocturn, crepuscul
misterios, mediu întunecat, brutal sau idealizat, depărtaăi fascinante, vagul
exotic, ţinuturi stranii sau sublim).
- Limba literară se îmbogaţeşte prin valorificarea tuturor registrelor -
popular, regional, arhaic sau limbaj oral.
- Se observă libertatea genurilor şi a speciilor, care interferează în
structuri hibride : liric şi epic, eseu, critică, poem filosofic, teatru poetic etc.
- Romantismul promovează în special poezia lirică, dar şi dramaturgia sau
proza, iar speciile noi sunt: meditaţia, elegia, poemul filosofic, drama, nuvela
istorică.
- Stilul romantic este retoric, exaltat şi pitoresc, susţinut de antiteză,
hiperbolă, tiradă, în acord cu pasiunile şi trăirile interioare ale eului poetic sau
cu intensitatea conflictului dintre personaje.
PERSONAJUL ROMANTIC:
- erou excepţional în imprejurări excepţionale
- antiteza (înger-demon); titanul, geniul
- provine din toate mediile sociale
 - exprimă victoria pasiunii asupra raţiunii
- defineşte particularul, unicul, individualul
STILUL:
- stilul metaforic
- fuziunea genurilor şi a speciilor
- îmbogăţirea limbii literare: limbaj popular, arhaic etc. (valoarea
stilistică).
TEMELE ABORDATE:
-dragostea
- nelinistea infinitului spatial si temporal
- atractia transcendentului
- obsesia idelului si raporturile acestuia cu realul, cu imediatul
- nostalgia originilor
- cultivarea misterului, sondarea sufletului si a psihicului
- aspiratia spre absolute, spre desavarsire;
- meditatia filosofica.
MOTIVE ASOCIATE TEMEI IUBIRII IN LIRICA EMINESCIANA:
* Motivul omului de geniu: în „Scrisoarea I”, „bătrânul dascăl” trăieşte
într-o izolare aproape totală: „ Fericească-l scriitorii, toată lumea recunoască-l.../
Ce-o să aibă din acestea pentru el bătrânul dascăl?/ Nemurire, se va zice.”
Singura atitudine într-o lume incapabilă să înţeleagă eforturile de a depăşi
limitele înţelegerii obişnuite este izolarea, contemplarea sinelui: „Nu spera când
vezi mişeii/ Ce e val ca valul trece...” (Glossă)
* Motivul iubitei pierdute/moarte , favorizat de fondul melancolic al
poetului, a intrat adânc în imaginarul eminescian menţinându-se aproape în toată
opera acestuia. Acest motiv se regăseşte în prima operă majoră pe tema iubirii a
lui Eminescu „Mortua est!”: “Şatunci de-a fi astfel... atunci în vecie / Suflarea
ta caldă ea n-o să învie,/ Atunci graiu-ţi dulce în veci este mut... / Atunci acest
înger na fost decât lut.[...]
* Idealizarea iubirii sau a ritualului erotic înaintează până la sacrificiu,
întrucât moartea poate fi considerată cauză a despărţirii cuplului sau din contră,
treapta către iubirea veşnică: „şi dacă ochii ce-am iubit/ N-or fi de raze plini,/ Tu
mă priveşte liniştit/ Cu stinsele lumini/ Şi dacă glasul adorat/ N-o spune un
cuvânt/ Tot înţeleg că m-ai chemat/ Dincolo de mormânt.”
* Ipostaza femeii înger, himeră care are rolul de a alina îndrăgostitului
moartea sau de a oferi liniştea şi pacea veşnică prin moarte. La Eminescu,
moartea nu este văzută ca o tenebră macabră, ci este tot o prezenţa angelică:
„Voi vă imaginaţi scheletul unui om şi-i ziceţi moarte. Pentru mine e un înger
drag, cu o cunună de spini, cu faţa palidă şi cu aripi negre”.
Motive asociate temei naturii: luna, izvorul, codrul, lacul etc. În toate
creaţiile poetului, codrul nu reprezintă doar un loc unde se desfăşoară povestea
de dragoste, ci şi un spaţiu protector al îndrăgostiţilor. De exemplu, în poezia
“Lacul”, poetul îşi cheamă iubita: „Vino-n codru, la izvorul...”
Motivul fantasmei, al iubitei ca proiecţie a dorinţei se regăseşte în
poezia „Din ocean de vise”: „Din ocean de vise ferice, strălucitoare/Ai apărut în
viaţa-mi,femeie răpitoare,/Cum luna argintoasă, albă zâmbind răsare/Din
înstelata mare!//In ocean de vise din ce în ce pierite/Te-ai dus şi-ai stins cu tine
iluzii fericite,/Cum luna melancolică şi palidă dispare/În înstelata mare!”
Motivul despărţirii, al rememorării, al chemării, al deziluziei este
prezent în poeziile: “Departe sunt de tine…”, “Singurătate”, “De câte ori,
iubito…”, “Intre păsări”, în care poetul sugerează faptul că, odată cu firul iubirii
s-a rupt şi legătura sa cu lumea.
 Erotica eminesciana

Iubirea este o mare copleşită de neputinţa de a-şi presimţii hotarele… Un

acoperământ al indefinitului. Dacă în lumea pe care ne-o deschidem un poem al
iubirii păşim dincolo de chinurile iubirii, dincolo de singurătate şi de
neînţelegere, fără a înlătura totuşi unicitatea fiecărui sentiment în parte, discretul
omagiu adus poeziei va fi curmarea oricăror margini, atât ale gândului, cât şi
alte timpului. Astfel, vom căuta să privim lirica erotica eminesciană într-un chip
care să nu poarte vina secătuirii acesteia de semnificaţii şi prin prisma mai
multor epoci, în felul în care ne propune criticul Ion Negoiţescu: “Adevărul este
că, până azi, Eminescu nu a intrat încă în sensibilitatea noastră cea mai modernă,
gustarea lui a presupus mereu un transport în modul vetust, nu fără farmec şi
plăceri speciale, dar interzicând în fond actualizarea valorilor absolute. Or, în
cazul poeziei împlinite, un spirit îndrăgostit de lirismul lui Arghezi, al lui Barbu
sau al lui Blaga, nu trebuie să-şi impună contorsiuni de gust spre a sorbi din
dulcea otravă a versului lui Eminescu.”
Critica literară a dedicat operei lui Eminescu impresionante şi nenumărate
pagini, fapt pentru care, în prezent, menirea sa se rezumă la a valorifica
sugestiile ce se dovedesc a fi fertile, punând în lumină, mai ales, o nouă imagine
a poetului, necunoscută pentru mult timp, eclipsată fiind de cea făurită sub
îndrumările lui Titu Maiorescu. “Încercările de a sparge această mască de
marmură, ori de a citi în trăsăturile ei şi zarea ascunsă, sau produs foarte târziu.”
Printre primele încercări de acest fel se numără cele iniţiate de Nicolae
Davidescu şi I.M. Raşcu, care au semnalat afinităţile eminesciene cu poezia lui
Baudelaire şi a simbolismului, în general. Având în vedere că cei doi poeţii au
fost contemporani, putem înţelege împrejurările în care la începutul veacului
anumiţi teoreticieni şi-au etalat convingerea, şocantă pentru acea perioadă,
conform căreia Eminescu este un precursor al simbolismului. Întrucât
modernismul poetic românesc se dezvoltă din simbolism, preluând sau
respingând diferite elemente, îmbrăţişarea temelor, motivelor, ori a imaginilor
de sorginte eminesciană de către lirica românească a posterităţii se ridică la
treapta unei certitudini.
Asemenea afinităţi sunt remarcabile în special în poezia erotică, ce se
înalţă pe fundamentul atitudinilor antinomice, coexistente, observate de Ion
Negoiţescu: “În planetariul romantismului, singularitatea lui Eminescu prinde
figură din această faţă, cu două profiluri; unul neptunic, născut din spuma amară
şi din ape tânjind spre orizonturile lumii, celălalt plutonic, învăpăiat de focul
originar.” Universului neptunic îi corespunde apolinicul, iar celui plutonic,
dionisiacul, care nu este decât schopenhaueriana “voinţă de a trăi”, primind la F.
Nietzsche un sens pozitiv.
Prin urmare poezia iubirii poartă însemnul unei dileme romantice. Prin
mijlocirea ideii de iubirea trupească tinzând inconştient către procreaţie,
opunându-se celei care izbăveşte aducând linişte lăuntrică, o percepem, la un
nivel mai înalt pe aceea a căderii şi a salvării prin femeie. Soluţia dilemei este
aflată în contaminarea erosului de thanatos, într-un chip uşor sesizabil sau
folosind sugestia. Împletirea amorului cu moartea conduce la depăşirea
suferinţei pricinuite de intensitatea trăirii, într-o primă etapă, apoi la depăşirea
suferinţei pe o întindere mai largă. O înfăţişare lămurită a acestei întrepătrunderi
ne este oferită de Baudelaire: “Acel ce-şi strânge lacom iubita-n braţe pare / Un
muribund ce-n taină mormântul şi-l dezmiardă.”(Imn frumuseţii); “Şi racla şi
alcovul, adânc blestemătore / Ne dau pe rând […] / Plăceri îngrozitoare şi
gingaşe orori.”(Cele două surori).
Dacă însă mântuirea într-un somn nesfârşit – concretizare a uitării
absolute, a pierderii sinelui în Nirvana – corespunzând spiritului budhist care
încearcă o eliberare din braţele tristeţii metafizice, caută să se producă individual
la Baudelaire (“Îmi doresc un repaus absolut şi o moarte continuă. […] Să nu
ştiu nimic, să nu învăţ nimic, să nu vreau nimic, să dorm şi iar să dorm, aceasta
este astăzi unica mea dorinţă. Dorinţă infamă şi dezgustătoare, dar sinceră.”),
Eminescu îşi imaginează întoarcerea către absenţa primordială, alături de iubită:
“Să murim amândoi… La ce trăiesc eu, / La trăieşti tu pe lumii spume ? /
Sărmane inimi închegate-n vreme, / Sărmane patimi aruncate-n lume.” (Ah,
mierea buzei tale); “Şi dacă glasul adorat / No spune un cuvânt, / Tot înţeleg că
m-ai chemat dincolo de mormânt.”(Din noaptea)
Cuplul îndrăgostit pătrunde într-un univers static unde iubirea, fără a se
consuma în viaţă, nu este supusă eternei deveniri şi devine astfel o valoare
imuabilă şi supremă, cum va spune mai târziu Lucian Blaga: “Prin veacul lung,
ah, lung, de altădat’ / de-abia iubire m-a întemeiat.”(Anii vieţii) şi îşi va sprijini
credinţa privind-o indisolubil legată cu opera de artă: “Creaţia este singurul
surâs al tragediei noastre. Iubirea este al doilea surâs al tragediei noastre. Sau
poate că totuşi întâiul.” Spre a evidenţia raportul existent între iubire şi creaţie,
Eminescu împrumută din romantismul francez motivul lirei: “O, vino iar !
Cuvinte dulci inspiră-mi, / Privirea ta asupra mea se plece. / Sub raza ei mă lasă
a petrece / Şi cânturi nouă smulge tu din liră-mi.”(Sonete, II).
 În cadrul Sonetelor distingem şi un alt element preluat, de asemenea, din
literatura franceză, de această dată din simbolism, şi anume spaţiul interior. Îl
aflăm pe poet în aşteptarea iubitei, visând împrejmuit de tristeţi nedefinite, în
singurătate: “Şi eu astfel mă uit din jeţ pe gânduri, / Visez la basmul vechi al
zânei Dochii; / În juru-mi ceaţa creşte rânduri-rânduri.” (Sonete, I) Ne închipuim
vraja aşteptării şi a întâlnirii, dragostea netulburată încă de infiltrarea deosebirii
în aspiraţiile celor doi, dragostea în care apropierea fiinţei iubite, izvor nesecat al
cânturilor sale, înlesneşte cunoaşterea laturii tăinuite a artistului, a demonului
din sine, după cum arată Tudor Vianu: "Acest fond obscur al fiinţei omeneşti a
poetului nu poate ajunge la cunoaşterea de sine decât în reflectarea lui într-o altă
făptură omenească, cu care împreună, în actul iubirii, ajunge să constituie o
unitate.": "S-au pricepe pe el însuşi acel demon… s-ar renaşte / Mistuit de focul
propriu, al atunci s-ar recunoaşte." (Scrisoarea V).
Considerând aceasta, incompatibilitatea spirituală care îşi face simţită
prezenţa este cu atât mai dăunătoare pentru creatorul de artă, accentuându-se
simultan cu suferinţa ce o cauzează în împrejurarea fiecărei noi apropieri: "În loc
de-a fi un soare al astei lumi întregi, / Tu îmi ucizi gândirea, căci nu mă
înţelegi." (Nu mă înţelegi) Poetul îndurerat adânc de absenţa comunicării, de
neînţelegerea ce îl întâmpină, îşi dizolvă mâhnirea în universul de uitări şi
inocenţe oferit de iubită, prin abandonarea voită a eului, ajungând chiar în
punctul de a pune sub semnul scepticismului aspiraţiile sale precedente, precum
Arghezi: "Şi nu-ţi şoptesc sonete, nici mituri nu-ţi îngân, / Pe unde trecu umbra
acestui hoit păgân. / Aplec eternitatea spre tine şi rămân  / Cu ochii-nchişi  în
zâmbet, copil abia-nflorit; / Cu fruntea răsturnată, cu visul risipit, / Ca o dantelă
scumpă, pe trupu-ţi adormit. / Dar spune-mi, la crepuscul, încet, sunt fericit ?
…"(Tu  nu eşti frumuseţea…) sau Baudelaire, însetat de "otrava binecuvântată /
Adormitoare"(Uitarea): "Tu eşti un cer de toamnă frumos, trandafiriu ! /
Tristeţea însă-n mine se-nalţă ca o mare / Şi lasă, în refluxu-i, pe buza mea, mai
viu / Tot mâlul suferinţei şi-al undelor amare."(În intimitate) Spiritul meditativ,
filozofic, cu un vast orizont al experienţei se lasă pradă somnului izbăvitor,
luciditatea este ucisă de vitalitatea dragostei: "Adormind de armonia / Codrului
bătu de gânduri, / Flori de tei deasupra noastră / Or să cadă rânduri-
rânduri."(Dorinţa).
   Motivul adormirii îndrăgostiţilor îşi dezvoltă treptat înţelesul latent, până la
acapararea în întregime a erosului de către thanatos: "Încet, încet… să ne culcăm
în raclă, / Încet de pe pământ ne-om furişa./…/ O rază încă, încă o scânteie, / Ş-
apoi dispare tot… ş-apoi, ş-apoi / Simt încă gândul tău iubit, femeie, / Ş-apoi nu
vom mai fi nimic… noi doi."(Ah, mierea buzei tale) Erotica se lasă străbătută de
o discretă nuanţă macabră, care se întăreşte în actul contemplării trupului
neînsufleţit al iubitei: "Privesc apoi lutul rămas… alb şi rece, / Cu haina lui
lungă culcat în sicriu, / Privesc la surâsu-ţi rămas încă viu."(Mortua est!), "Pe
pieptul moartei luce de pietre scumpă salbă / Şi păru-i de-aur curge din raclă la
pământ, / Căzuţi în cap sunt ochii. C-un zâmbet trist şi sfânt / Pe buzele-i lipite,
ce vinete îi sunt, / Iar faţa ei frumoasă ca vanul este albă."(Strigoii) Imaginile
îndrumă gândul către lirismul sumbru emanat de Litaniile lui Argehizi: " Pe-
această masă arsă-n vise / voesc să doarmă fruntea ta / cu pleoape-nchise pentru
veci;"; "Atunci ai fi a mea, Iubită ! / Ai fi o glastră funerară, / cu părul plantă de
infern; / atunci ai fi a mea etern !" Acest colorit al eroticii eminesciene se
întemeiază şi pe acele întruchipări ale iubitei de o frumuseţe aproape maladivă,
purtând "amprenta aceleiaşi morbide suavităţi, asocieri de angelitate şi moarte":
"Atât de fragedă, te-asemeni / Cu floarea albă de cireş."; "Pluteşti ca visul de
uşor."; "Cu-mbrăţişări de braţe reci."(Atât de fragedă); "Un sân curat ca ceara,
obrazul zâmbitor, / […] un aer timid , suferitor, plăpând, / Nemărginit de gingaş,
nemărginit de blând."(Icoană şi privaz) Delicateţea, fragilitatea, paloarea,
sugerează o estetică tipic simbolistă, amintind de Psalmul bacovian: "Iubito, cu
faţa de mort, / Mireasă pe tron, / Cu grai monoton / În visul meu te port."
Thanatosul parcurge în poezia iubirii un drum pornind de la vagul somnului,
trecând printr-o inefabilă tentă de morbideţe şi atingând o culme în intuirea
morţii sub înfăţişarea iubitei: "Dar în curând şi nici o umbră / Din frumuseţea ta
n-a fi - / Trei zile numai vei fi astfel / Apoi…, apoi vei putrezi. / Pământ
nesimţitor şi rece / De ce iluziile sfermi ? / De ce ne-arăţi că adorarăm / Un vas
de lut, un sac de viermi ?"(Iar faţa ta e străvezie) Direcţia macabră, reprezentată
de motivul decadent, este întâlnită, cu precădere, în simbolism, la poeţi cum ar fi
George Bacovia: "Cei vii se mişcă şi ei descompuşi, / Cu lutul de căldură asudat;
/  E miros de cadavre iubito, / Şi azi, chiar sânul tău e mai lăsat."(Cuptor) sau
Nicolae Davidescu: "Iubesc femeia-n care să ador / Sclipirea putrezitelor
organe / Şi să respir prin vine diafane / Miresmele dorinţelor ce mor."(Pază) şi
îşi are incontestabila obârşie în opera poetică baudelaiereiană: "Eu te slăvesc
totuna cu bolta înuoptării, / O doamnă a tăcerii, o , vas al întristării, /…/ Vreau
să m-agăţ de tine, spre cer năvală dând, / Cum viermii de-un cadavru s-agaţă
mişunând."(Eu te slăvesc…)
Suferinţa învăluită într-o aură de voluptate, acel "vas al întristării" din care
poetul soarbe otrava iubirii, este sentimentul insuflat de lectura versurilor
eminesciene: "Venin şi farmec port în suflet, / Cu al tău zâmbet trist mă pierzi, /
Căci fermecat sunt de zâmbirea-ţi / Şi-nveninat de ochii verzi."(Venin şi farmec)
Între amănuntele pricinuind dulcele chin, criticul G.I. Tohăneanu remarcă locul
aparte care îl ocupă ochii: "[…] îndeosebi, simboliştii intuiesc, în ochi şi în
privire, expresia vie şi profundă a vieţii interioare, zonă a unei sugestivităţi
difuze şi a unor posibilităţi de asocieri poetice surprinzătoare şi nelimitate."
Motivul ochilor va fi negăsit la Baudelaire, împrejurarea fiind a aceleiaşi
împletiri dintre încântare şi durere: "[…] veninul / Din ochii tăi, din ochii verzi, /
Lac unde-n tremur chipu-mi stând răsturnat, îl pierzi… / Când visul meu,
seninul, / Amar şi-adapă turma în apele lor verzi."(Otrava) Această trăire
antinomică este captată la Eminescu în metafora de o deosebită forţă sugestivă a
ochilor-noapte, înălţată pe piedestalul a trei însuşiri comune – taina, culoare şi
adâncimea –: "Şi ochiul tău adânc e şi-n adâncime  tristu-i, / Ca umeda-I privire
tu sufletul îmi mistui ! /  O, dă-mi-i numai mie şi nu-I întoarce-n laturi, / De
noaptea lor cea dulce în veci nu mă mai saturi…"(Sarmis) Imaginea este reluată
de Lucian Blaga, elementul întunecat risipindu-se sub descântecul arderii
dionisiace: "Frumoaso, / ţi-s ochii-aşa de negri încât seara, / când stau culcat cu
capu-n poala ta / îmi pare / că ochii tăi, adâncii, sunt izvorul / din care tainic
curge noaptea peste văi, /şi peste munţi şi peste şesuri, / acoperind pământul / c-
o mare de-ntuneric. / Aşa-s de negri ochii tăi, / lumina mea."(Izvorul nopţii)
Astfel cunoaştem spiritul poetului profund romantic în natura sa, fericit în
inima unei clipe ce este prea curând inundată de apa constelaţiilor noastre a
filozofiei lui Schopenhauer", apoi pornit într-o nesfârşită peregrinare pe undele
aceleiaşi ape, spre a afla din nan clipa, călăuzit poate de dezamăgire dăruindu-i
putinţa de a renaşte mereu în chip mitologic – întotdeauna absorbind miresmele
de speranţă purtate de adierea deziluziei, cum ar fi spus Emil Cioran: "Încă
iubim… totuşi; iar acest << totuşi >> acoperă un infinit."
 Ion Luca Caragiale – prezentare
Ion Luca Caragiale este cel mai mare dramaturg roman. Critica literara a
remarcat exceptionala inzestrare a lui Caragiale pentru comic in comedii, si
pentru analitic (analiza sufleteasca, psihologica) in nuvele si in drama Napasta.
Deci se vorbeste de bivalenta spiritului caragian. in acest sens criticul literar
Maria Vada Capesan considera ca dimensiunea operei lui Caragiale se intinde de
la masca la hau (simbol al rasului – profunsime, adancime sufleteasca, zona
ascunsa a constientei).
Viata si activitatea literara:
S-a nascut la 30 ianuarie 1852 in localitatea Haimanale de langa Ploiesti.
Parintii: Luca si Ecaterina Caragiale. Caragiale s-a nascut intr-o familie cu
traditii in domeniul dramaturgiei si al actoriei, astfel tatal sau a fost actor, apoi
administrator de mosie. Unchii lui Costache si Iorgu au fost si ei actori, autori
dramatici, si conducatori de trupe teatrale.
Studiile l-a urmat in scoala primara (1860-64) la Ploiesti; gimnaziul
(1864-67) la Ploiesti; urmeaza apoi cursuri de arta dramatica la conservatorul
din Bucuresti.
Debutul are loc in revista Ghimpele (1863).
Ocupa o serie de functii marunte. Este copist, corector, mai tarziu gazetar.
Colaboreaza la mai multe ziare si reviste (Creatorul,Claponul,Alegatorul
liber,Unirea democratica). In 1978 Titu Maiorescu il cheama la redactia ziarului
Timpul. Eminescu il introduce la Junimea, unde isi citeste prima comedie O
noapte furtunoasa.
Perioada marilor creatii dramatice: O noapte furtunoasa (1879), Conul
Leonida fata cu reactiunea (1879), O scrisoare pierduta (1884), D-ale
carnavalului (1885), Napasta (1890)
Perioda prozei scurte: volumul Momente (1901), volumul Nuvele si
povestiri (1908)
Urmeaza un moment greu in viata lui Caragiale: procesul Caion. Acuzat
pe nedrept plagiat (copiat), aparat la proces de Barbu-Stefanescu de la Vrancea.
Caragiale si-a inaintat operele academiei spre a fi premiate, dar ei au fost
respinse. Nemultumit din 1905 se stabileste la Berlin. Stabilirea la Berlin n-a
insemnat insa o rupere totala de cei de acasa, asfel in anul 1907 in timpul
rascoalelor taranesti Caragiale a scris un pampflet 1907. Din primavara pana in
toamna. Scriitorul se stinge din viata in Berlin la 9 iunie 1912. Este adus in tara
si ingropat in Bucuresti la cimitirul Belu.
Momente si schite:
George Ronetti la aparitia volumului Momente afirma (1901): Nu
momente maiestre, monumente! Momentele si schitele sunt mici instantanee de
viata, prin care ne ofera o imagine complexa, a societatii timpului. Critica
literara a remarcat talentul exceptional a lui Caragiale, in surprinderea unor
aspecte semnificative ale vietii intime si publice, in realizarea unei tipologii
variate si reprezentative. Marea performanta a lui Caragiale este ca realizeaza
aceste lucruri pe un spatiu mic, doua-trei-patru pagini. Deci prima caracteristica
esentiala a acestor proze este conciziunea. in aceste proze scurte se observa
talentul dramaturgului prin stiinta dialogului foarte scurt, dar care
individualizeaza spihologii. O replica demonstreaza de multe ori nivelul de
cultura, interesul dominant, psihologia personajului. Din doua trei trasaturi
Caragiale sugereaza un caracter. inscenarea este prezenta si aici prin pretioase
observatii, comentarii ale autorului. Caragiale are o viziune critica, satirica
asupra realitatii. Aceste proze scurte alcatuiesc un adevarat mozaic realist, satiric
al societatii contenporane autorului. Foarte variate din punctul de vedere a
continutului, momentele si schitele ne ofera o imagine cuprinzatoare a
institutiilor, moravurilor epocii: scoala: Un pedagog de scoala noua, Dascal
prost, Bacaloriat; demagogia politicienilor: Amicul X, Triumful talentului;
justitia: Petitiune, Articolul 214, Arendasul roman, Tempora; inmoralitatea vietii
de familie: Tren de placere, Mici cadouri; educatia gresita din unele familii
burgheze: Vizita, D-l Goe; presa: Triumful talentului, Telegrame.
Comicul:
Si in prozele scurte comicul este bine realizat, ascuzand pe fiecare data
satira. Caragiale valorifica si in proza scurta o serie de procedee noi, ca de
exemplu oratoria, rupturile la nivelul limbajului (La caldura), libajul bombastic
din presa. Efectul este comic si satira in acelasi timp vizand incultura,
demagogia, suficienta. O alta trasatura este caracterul dramatic in sensul ca
prozatorul se bazeaza pe dialog, pot fi oricand dramaturizate.
 Simbolismul bacovian

Curent literar aparut In Franta, simbolismul promoveaza necesitatea unei

Innoiri a poeziei fata de retorica romantica si fata de impersonalitatea poeziei
parnasiene. Este exprimata astfel dorinta de a impune In poezie sensibilitatea si
visul, muzicalitatea ce se evidentiaza nu numai prin repetitiile cuvintelor, ci si
prin accentuarea unor sunete.
Poezia simbolista este dominata de ambiguitate, de nostalgie, de melancolie,
Incearca sa exprime inefabilul, asa cum propunea poetul francez Arthur
Rimbaud. Se urmareste stabilirea unor corespondente intime Intre eul liric si
lumea exterioara, precum si posibilitatea de a da versurilor mai multe
interpretari.
Simbolistii considera ca nimic nu trebuie explicat In poezie, ci doar
sugerat. De asemenea, ei pledeaza pentru introducerea culorilor In poezie, dar
sub forma nuantelor, pentru a pastra ideea de impresie. Elementul cheie al
acestei poezii devine simbolul, cu rolul de a sugera, iar el trebuie sa fie autentic,
o asociere spontana Intre senzatie, emotie si imagine sensibila.
Poetul simbolist gandeste In simboluri si traduce In imagini, In mod
direct, o anumita stare lirica, fara a implica ratiunea. Se pune accentul pe
imaginatie, pe idealism si pe orientarea asupra lumii interioare, care devine mult
mai interesanta decat exteriorul. Sunt preferate anumite teme si motive, precum
iubirea, reveria, natura, moartea, singuratatea, melancolia, culoarea, muzica.
In literatura romana, simbolismul cunoaste patru momente importante.
Prima etapa este cea a experintelor, cand Alexandru Macedonski teoretizeaza In
revista Literatorul principiile acestui curent literar: “Poezia viitorului va fi numai
muzica si imagine”. Cel de-al doilea moment Ii are In prim-plan pe poetii Iuliu
Cezar Savescu, Dimitrie Anghel, stefan Petica, care Inclina catre latura plastica
a culorilor si scriu un tip de poezie melancolico-muzicala. O alta etapa este
reprezentata de Ion Minulescu, cu poeziile sale exotice, pline de vitalitate si de
melancolie, ce propun sentimente vagi, iar pentru ultimul moment al
simbolismului romanesc este reprezentativ George Bacovia.
Volumele sale de versuri (Plumb, Scantei galbene, Cu voi, Comedii In
fond, Stante burgheze) ilustreaza propria conceptie despre poezie, preferinta
pentru simbolurile cromatice, pentru motivele muzicale, pentru singuratate,
melancolie, spleen.
Motivarea apartenentei la simbolism a poeziei alese (elemente de structura
si compozitie)
Dintre poeziile primului volum, Plumb ilustreaza caracteristicile
simbolismului prin utilizarea simbolurilor, prin tehnica repetitiilor, prin culorile
decadente si prin dramatismul trairilor eului liric.
 In primul rand, tema textului este conditia poetului care nu se poate adapta
unei societati meschine, artificiale, limitate, lipsite de aspiratii. De fapt, el Isi
proiecteaza asupra universului exterior trairile, foloseste cadrul ca pretext pentru
comunicarea angoaselor. Din aceasta perspectiva, titlul este sugestiv: Plumb
trimite la spatiul Inchis, apasator, la existenta mohorata, lipsita de posibilitatea
Inaltarii, a idealului.
In ceea ce priveste structura, poezia este alcatuita din doua catrene, care se
remarca prin simetrie, prin posibilitatea delimitarii unor secvente poetice. Astfel,
textul este construit pe baza termenului “plumb”, repetat In sase din cele opt
versuri, In pozitii simetrice, iar cele doua strofe corespund celor doua planuri ale
realitatii: prima strofa reprezinta realitatea exterioara, recuzita artificiala si
mortuara tipic simbolista (“flori de plumb”, “coroane de plumb”, “mormant”),
iar strofa a doua are In vedere realitatea interioara, prin trei elemente:
imposibilitatea gasirii unei solutii In dragoste (“Dormea Intors amorul meu de
plumb”), singuratatea (“Stam singur langa mort”), Infranarea aspiratiilor spre
Inalt (metafora “aripi de plumb”). Astfel, starea de criza nu mai este pasagera ca
la romantici, nu mai admite remedii, ci devine structurala, poetul simbolist
ilustrand ipostaza artistului blestemat.
In al treilea rand, mesajul poeziei se organizeaza In jurul unor simboluri:
“cavoul” si “plumbul”, ce surprind asadar cadrul spatial apasator, In care eul
poetic se simte claustrat, izolat. Elementul temporal nu apare, dar descrierile
transmit sugestia nocturnului: “Dormeau adanc sicriele de plumb”.
Laitmotivul plumb se regaseste fie In seria “sicrie/flori/coroane” de plumb,
desemnand astfel realitatea apasatoare, raceala sufleteasca si starea de spleen
prin asocierea cu greutatea, raceala si culoarea metalului, fie In sintagme ce
desemneaza realitatile abstracte, interioare: “amor de plumb”, “aripi de plumb”,
ambele metafore.
Elementele decorului din Plumb (sicriele, florile, coroanele) sunt toate
accesorii funerare ieftine, tipice pentru societatea mediocra, asa cum sugereaza
si metaforele “flori de plumb”, “coroane de plumb”. De asemenea, sentimentul
de angoasa este accentuat si de imaginile vizuale structurate In jurul culorii gri,
care transmite sugestia unui univers cenusiu. Se stie ca poetul are o perceptie
deosebita a culorilor In poezie: “Fiecarui sentiment Ii corespunde o culoare”.
Simbolul culorilor devine asadar un mijloc sugestiv pentru realizarea
corespondentelor dintre trairile sufletesti si decorul exterior. Culorile nu mai
alcatuiesc In poeziile bacoviene un miraj optic, ci functioneaza ca niste semnale
psihologice ale sufletului eului liric, traumatizat de o realitate brutala.
Astfel, intre motivele tipic simboliste, In poezie apar somnul si
singuratatea. Somnul, prin ruperea de lumea reala, diurna atrage din nou sugestia
mortii: “Dormea Intors amorul meu de plumb”. Este o moarte simbolica,
afectiva, iar epitetul “Intors” exprima misterul, facand In acelasi timp referinta
la o credinta populara autohtona conform careia mortii se Intorc cu fata catre
apus. Folosirea acestui participiu cu valoare adjectivala ilustreaza ambiguitatea
ca trasatura a limbajului modernist, caci el poate admite sinonimele:
contorsionat, cu fata spre apus, mort, dar si nelinistit, daca se are In vedere
expresia “a dormi neIntors” sau sintagma corespunzatoare din prima strofa
“Dormeau adanc sicriele de plumb”.
Expresivitatea limbajului poetic, relatia dintre fondul de idei si mijloacele
artistice. In plus, eul liric se dedubleaza, Isi priveste trairile ca un spectator, asa
cum se deduce din versul al treilea al strofei a doua (“Stam singur langa mort”),
dar solitudinea transmite senzatia de golire interioara prin motivul singuratatii.
Claustrat, sufletul poetului devine trist, nelinistit, stare agravata si de realitatile
deprimante ale existentei (noaptea, ploaia, melancolia), ceea ce genereaza acea
stare de angoasa, neImplinire si plictis numita de simbolisti spleen. Poetul
apeleaza la sinestezie, deci la transferul Intre simturi: el Isi vede amorul
“dormind Intors”, vers ce trimite si la ideea dedublarii eului liric, ce devine si
subiect, si obiect al starilor decadente sugerate.
O posibila salvare a sufletului este sugerata prin metafora “aripi de
plumb”, care transmite ideea unei posibile Inaltari, a unui zbor, dar sugestia
plumbului face ca acest zbor sa esueze.
La nivel morfologic, frecventa verbelor la imperfect are rolul de a
accentua idea unei prelungiri la infinit a starii de angoasa, de a sugera
temporalitatea halucinanta, iar perfectul compus “am Inceput” si conjunctivul
“sa-l strig” sugereaza Incercarea zadarnica a eului liric de a se sustrage
monotoniei. De asemenea, substantivele si a adjectiele contureaza recuzita
simbolista.
Apartenenta textelor la simbolism se releva si la nivel fonetic prin
frecventa vocalelor inchise “o” si “u”, ce sugereaza depresia, Inchiderea si chiar
la nivelul punctuatiei prin folosirea simetrica a punctelor de suspensie.
Muzicalitatea poeziei se reliefeaza prin ritmul interior, prin repetitia
cuvantului “plumb”, al carui corp fonetic este format din patru consoane
sprijinite pe o vocala Inchisa, prin simetria dintre cele doua strofe si prin
imperfectul ca timp verbal predominant.
In ceea ce priveste prozodia, rima Imbratisata, masura de 10 silabe si
ritmul iambic sporesc muzicalitatea exterioara a versurilor.
Exprimarea unui punct de vedere despre mesajul textului ales
Poezia poate fi considerata, asadar, reprezentativa pentru curentul simbolist, nu
numai prin evidentierea unor teme si motive, ci si prin folosirea unor tehnici
specifice.
 ,,Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi”

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război (1930) este un roman

modern ce se încadrează în noile direcţii pentru dezvoltarea literaturii române
trasate în perioada interbelică de E. Lovinescu.
1.Încadrare
Creația lui Camil Petrescu se încadrează în romanul de tip modern prin
faptul că trece de la tema rurală abordată până atunci de ceilalți scriitori
(Rebreanu, Sadoveanu, Creangă, etc.) la o literatură citadină. Acțiunea
romanului se desfășoară cu precădere în atmosfera Bucureștiului din preajma
Primului Război Mondial dar și în Câmpulung. Tot aici spre deosebire de eroii
tradiționali  de pînă atunci (oieri, țărani etc.), Camil Petrescu creează eroi
intelectuali cărora le realizează o sondare interioară utilizând procedeul de
analiză psihologică. Pe lângă aceasta, autorul utilizează și tehnici existente în
literatura europeană de atunci (urmărind sincronizarea cu literatura europeană),
adoptând în mod special de la Marcel Proust fluxul conştiinţei (literatura
înseamnă consemnarea propriilor gânduri). Naratorii omniscienţi creau universe
ireale, lipsite de originalitate aşa că singurul mod real de a cunoaşte este propria
conştiinţă.
Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război este şi un roman
subiectiv prin naraţiunea este la persoana I, naratorul fiind şi personaj al
acţiunii, literatura propusă de Camil Petrescu fiind una autentică, bazată pe
sondarea propriei conştiinţe, a propriului eu: „ nu scriu decât ceea ce văd, ceea
ce aud, ceea ce înregistrează simţurile mele…. (…) Eu nu pot vorbi onest decât
la persoana I.”
Sondarea propriei conștiințe se realizează prin tehnici moderne precum
monologul interior, introspecția sau fluxul conștiinței și conferă romanului o
importantă dimensiune psihologică.
2. Tema
Textul narativ este structurat în două părți precizate în titlu, care indică
temele romanului, și în aceelași timp, cele două experiențe fundamentale de
cunoaștere trăite de protagonist: dragostea și războiul. Dacă prima parte
reprezintă rememorarea iubirii dintre Ștefan și Ela, a doua urmărește experiența
de pe front a lui Ștefan din timpul Primului Război Mondial. Un episod
reprezentativ ar fi cel din primăvara lui 1916, când în timpul unei concentrări pe
Valea Prahovei, Gheorghidiu asistă la o discuție despre dragoste și fidelitate.
Povestea unui bărbat care își ucisese nevasta pe motiv de infidelitate și fusese
achitat stârnește în mintea lui amintirea ultimilor doi ani din viață- căsătoria cu
Ela. Un alt episod este acela al excursiei de la Odobești, ce surprinde trăirile
interioare ale lui Ștefan, măcinat de gelozie datorită flirtului soției cu
carismaticul domn G.
 Viziunea despre lume a scriitorului este una modernă, corelată cu
ideologia lui Eugen Lovinescu. Literatura sa este o expresie a spațiului urban și
o imagine a intelectualului modern,  spirit reflexiv cu preocupări filosofice și
literare, accentul fiind pus pe factorul psihologic și nu pe acțiune. Precum la
romancierul francez Marcel Proust, pentru Camil Petrescu creația se conturează
prin descrierea propriei conștiințe, autenticitatea realizându-se prin exprimarea
cu sinceritate a propriilor experiențe de viață și prin refuzul scrisului frumos
(stilul anticalofil).
3. Elemente de structură
Titlul face referire la natura interioară misterioasă, tainică și dramatică a
personajului prin folosirea termenului de „ noapte” iar dragostea şi războiul
constituie temele și domeniile de experienţă ce-l marchează adânc şi copleşitor
pe acesta.
Perspectiva narativă. Naraţiunea este la persoana I. Ştefan este naratorul
personaj care prezintă acţiunea prin propriii săi ochi, având o cunoaştere
limitată, incertă, aceasta conferind relativitate romanului. Prezentarea faptelor se
realizează prin declanşarea memoriei involuntare după o discuţie de la popota
ofiţerească. Astfel, autorul începe să prezinte coordonatele vieţii sale familiale
din urmă cu doi ani de când aceasta începe. Prin prezenţa naratorului
intradiegetic romanul capătă un caracter subiectiv.
Acțiune. Construcţia discursului epic. Incipitul este unul modern
conţinând mai multe intrări: Ştefan Gheorghidiu, proaspăt sublocotenent
contribuie la fortificarea văii Prahovei iar finalul este deschis, surprinzând
despărţirea eroului de tot trecutul său. Secvenţele narative conturează două
planuri narative diferite ca timp de acţiune dar care la un moment dat se
interferează. Romanul începe cu momentul cantonamentului de pe valea
Prahovei, unul al timpului prezent, înainte de începutul războiului, urmat de
începutul poveştii de dragoste proiectat undeva cu doi ani în trecut („Eram
însurat de doi ani și jumătate cu o colegă de la universitate și bănuiam că mă
înșală.”Planul iubirii surprinde secvenţa prezentării familiei ( soţie tânără, tată
mort, mama văduvă, relaţia problematică cu unchii, moştenirea). Apar apoi
frumoasele momente ale iubirii domestice, secvenţa excursiei la Odobeşti unde
flirtul soției cu dansatorul și avocatul G. (Grigoriade) aprinde jocul geloziei.
Episodul este urmat de o succesiune de despărţiri, doruri  și  împăcări. În partea
a doua a romanului  planul iubirii este pus în umbră de încordarea  şi disperarea
fiinţei umane în apropierea morţii. Aceasta se descrie în  episodul primului asalt,
apoi în momentul trecerii Oltului urmat de momentul obsesiv al îmbolnăvirii de
frig.  Secvenţa ultimului atac provoacă rănirea lui Ștefan care  în ultima întâlnire
cu Ela se desparte definitiv și irevocabil lăsând în seama soției casele, obiectele,
tot trecutul. 
4. Statut personaj Ștefan Gheorghidiu
Ștefan este personajul principal al romanului, un narator- personaj
implicat în acţiune, tipul intelectualului modern, lucid, analitic, inadaptat social.
 Este student, căsătorit cu Ela, o frumoasă colegă de la Universitate, în
mare parte reflectând personalitatea autorului. Sărac, orfan de tată, locuieşte la o
mătuşă a Elei înainte să capete moştenirea unchiului Tache. Mai are două surori,
iar relaţia cu mama văduvă se degradează pe parcursul romanului din cauza
moştenirii. Odată cu începerea războiului este concentrat şi primeşte gradul de
sublocotenent în armata română.
5. Trăsături personaj
O trăsătură evidentă a personajului masculin este orgoliul. Ilustrativă în
acest sens este scena cinei din familie în casa unchiului Tache, bătrân avar,
bolnav. Aici este pomenit în discuție tatăl lui Ștefan și stilul boem în care acesta
a trăit, preocupat de jurnalism și artă, murind plin de datorii și nereușind a lăsa
copiilor nicio moștenire. Ștefan răbufnește în fața rudelor, criticând obrazul gros
și șira spinării flexibilă a celor bogați. Această izbucnire de sinceritate îi aduce o
însemnată parte de avere din partea unchiului său, moment care va schimba
destinul său și al familiei sale. Tot din orgoliu nu dorește să intre în rândul lumii
mondene, să adopte comportamentul meschin al acesteia, nici chiar să-și
schimbe garderoba ci preferă stilul de viață simplu și plin de bucuria și
entuziasmul vieții de la început.
Personaj foarte lucid, analizează cu atenţie toate  stările interioare pe care
le trăieşte. Ne sunt redate cu sinceritate părerile sale despre Ela ( sentimente de
iubire duioasă faţă de frumuseţea şi sensibilitatea femeii, bănuieli amare,
sentimente de dispreţ şi respingere) sau stări din război ( frica, disperarea
etc.). Astfel toate gesturile, faptele, privirile şi cuvintele soției capătă o
semnificaţie anume, ele însumate conducând la o dramă erotică trăită de către
Ştefan.
Ștefan este un inadaptat societăţii în care trăieşte, ca de altfel toate
personajele lui Camil Petrescu. El are lumea lui, cea a cărţilor, a ideilor şi nu se
poate adapta în nici un fel lumii afacerilor reprezentată de unchiul Tache, Nae
Gheorghidiu. El este conştient de superioritatea sa intelectuală în raport cu
lumea mediocră din jur și nici măcar nu dovedește voință de integrare.
Stările lui sunt autoanalizate lucid prin monolog, introspecție și fluxul
conștiinței, portretul său fiind realizat mai ales prin caracterizare indirectă
desprinsă din fapte, gesturi, gânduri, atitudini, limbaj dar și prin
autocaracterizare: „Eram alb, ca un om fără globule roșii” sau „niciodată nu m-
am simțit mai descheiat de mine însumi, mai nenorocit.”
 ,,Enigma Otiliei”
George Calinescu apartine perioadei interbelice si isi contureaza opera de
tip roman in opozitie cu cele apartinand lui Camil Petrescu. In aceeasi perioada
se remarca alti scriitori precum Mihail Sadoveanu sau Mircea Eliade. Latura de
romancier se regaseste in romanele “Cartea nuntii”, “Enigma Otiliei”, “Bietul
Ioanide”, “Scrinul negru”, reflectand un persoanj complet si complex.
Varianta finala a romnului contine un singur volum cu titlul “Enigma
Otiliei” publicat in anul 1938. Varianta de odinioara promova ca titlu “Parintii
Otiliei”, fiind conceputa in doua volume. Momentul in care titlul se schimba este
decisiv. Scriitorul trece de la motivul paternitatii Otiliei la eternul familiei gasit
in substantivul “enigma”. In scrierea romanului, George Calinescu se bazeaza pe
unele elemente de geneza. personajul Felix Sima este inspirat din ipostaza
scriitorului, regasim aici profilul de medalie, nasul acvilin, tenul masliniu,
aspecte fizionomice care apar si-n “Portret” de George Calinescu. Dintr-o
marturie a scriitorului “Otilua sunt eu” vedem reflectarea sa si-n conturarea
personajului feminin, cu toate ca el marturiseste ca la baza Otiliei Marculescu
sta “fata cu parul de fum”, o verisoara mai mare dea sa. Intamplarea despre
moartea lui Costache este preluata din propria biografie cand o ruda indepartata
moare si celelalte neamuri patrund in casa acesteia ducand peste gradina, in
spate, mare parte a obiectelor.
Opera literara “Enigma Otiliei, este un roman social realist de tip
balzacian, avand toate caracteristicile acestuia.
Romanul este specia literara a gneului epic in proza de mare intindere cu
personaje numeroase, complexe si amplu caracterizate cu o intriga complicata si
actiune ampla.
Romanul social este roman ce dezbate viata citadina a unei comunitati.
Balzacianismul se refera la tipul de proza realista in care regasim
urmatoarele caracteristici: tipuri umane bine conturate (avarul, orfana, tatal
suferind, fata batrana) portretul personajelor este urmarit dinspre exterior spre
interior, impreuna cu descrierea amanuntita a locurilor in care traiesc. Incipitul
romanelor contine ample descrieri care fixeaza cu exactitate timpul si locul
actiunii. Naratorul este omniscient, este un demiurg al universului fictiv, fiind
prezent in acelasi timp in mai multe locuri, stiind totul despre desfasurarea
actiunii.
Clasicismul este un curent literar si artistic din secolul al XVII – lea si
inceputul celui de-al XVIII – lea (aparut in Franta).
Romantismul este orientarea ideologica, artistica si literara din prima
jumatate a secolului al XIX-lea aparuta in spatiul european.
Modernismul reprezinta o orientare culturala manifestata la inceputul
secolului 20, in care noul si inovatia formelor se opuneau valorilor de tip
traditional.
 Opera data are un titlu foarte sugestiv, aflandu-se in stransa legatura cu
intreg continutul textului, fiind alcatuit din doua substantive, unul comun
(“enigma”) si unul propriu (“Otiliei”). In sens denotativ, enigma semnifica un
lucru greu de inteles, nelamurit, ascuns sau o taina, un mister, iar substantivul
propriu semnifica un nume oarecare. In sens conotativ, titlul duce cu gandul la
misterul personajului Otilia, care este ca o ghicitoare sau un joc distractiv greu
de descifrat de catre ceilalti. Astfel, legatura dintre titlu si ideea textului devina
stransa cand incercarea lui Felix de a o intelege pe Otilia este in zadar, dar si a
lui Pascalopol in final.
Tema textului este fresca din viata burgheziei bucurestene, familia,
societatea, iar motivul este mostenirea si paternitatea.
Romanul este alcatuit din douazeci de capitole si construit pe mai multe
planuri narative care urmaresc destinul unor personaje prin acumularea
detaliilor: destinul Otiliei, al lui Felix, al membrilor clanului Tulea, al lui
Stanica, etc.
Incipitul romanului realist fixeaza veridic cadrul temporal (“intr-o seara
de la inceputul lui iulie 1909”) si spatial (descrierea strazi Antim, a arhitecturii
casei lui Mos Costache, a interioarelor) prezinta principalele personaje,
sugereaza conflictul si traseaza principalele planuri epice. In cadrul spatial, are
loc descrierera strazii Antim, de unde reiese ca strada era pustie si intunecata, si
in ciuda verii, in urma unor ploi generale, racoroasa si fosnitoare ca o padure, iar
lumina slaba a felinarelor, ingaduia numerele caselor. Acesta era pustie fiindca
luminile de prin case erau stinse. In aceasta obscuritate, strada avea un aspect
bizar. Nicio caza nu era prea inalta si aproape niciuna nu avea cat superior. insa
varietatea cea mai neprevazuta a arhitecturii, marimea neobisnuita a ferestrelor,
in rapor cu forma scurta a cladirilor faceau din strada bucuresteana o caricatura
in moloz a unei strazi italice. Strada este descrisa prin epitetele “pustie”,
“intunecata”, de unde reiese tristetea care controla casele locuite pe ea, astfel
destinul unor personaje era prescris inca din incipit.
Romanul este alcatuit din doua fire narative. Primul este lupta dusa de
clanul Tulea pentru obtinerea mostenirii lui Costache Giurgiuveanu si
inlaturarea Otiliei Marculescu. Al doilea prezinta destinul tanarului Felix Sima
care, ramas orfan, vine la Bucuresti pentru a studia medicina, locuieste la
tutorele lui si traieste iubirea adolescentina pentru Otilia.
Conflictul romanului se bazeaza pe relatiile dintre doua familii inrudinte,
care sugereaza universul social prin tipurile umane realizate. O familie este a lui
Costache Giurgiuveanu, posesorul averii si Otilia Marculescu, adolescenta
orfana, fiica celei dea doua sotii decedate. Aici patrunde Felix Sima, fiul surorii
batranului care vine la Bucuresti pentru a studia medicina si locuieste la tutorele
sau lega, mos Costache. Un alt intrus este Leonida Pascalopol, prieten al
bastranului, pe care il aduce in familia Giurgiuveanu afectiunea pentru Otilia, pe
care o cunoaste de mica si dorinta de a avea o familie care sa-i umple
singuratatea. A doua familie, inrudita si vecina, care aspira la mostenirea averii
batranului, este familia surorii acestuia, Aglae. Clanul Tulea este alcatuit din
sotul Siminon Tulea, cei trei copii ai lor: Olimpia, Aurica si Titi. In aceasta
familie patrunde Stanica Ratiu pentru a obtine zestrea ca sot al Olimpiei. Istoria
unei mosteniri include doua conflicte succesorale: primul iscat in jurul averii lui
Costache Giurgiuveanu (adversitatea manifestata de Aglae impotriva orfanei
Otilia), al doilea destrama familia Tulea (interesul lui Stanica pentru averea
batranului). Conflictul erotic priveste rivalitatea adolescentului Felix si a
maturului Pascalopol pentru mana Otiliei.
Subiectul operei incepe cu Felix Sima, care se indrepta spre unchiul sau
Costache Giurgiuveanu pentru a locui la el si a urma facultatea de medicina.
Ajuns acasa la el ii intalneste pe ceilalti membrii ai familiei, in special pe fiica
vitrega a acestuia, Otilia. A doua zi, ea ii arata locuinta, el remarcand felul ei
jucaus. Afla povestea ei de viata si despre prietenul familiei Pascalopol. Rugat
de Aglae, il mediteaza pe Titi care a ramas corigent. La inceputul lunii august,
Olimpia il prezinta familiei pe Stanica, dar nu primeste zestrea, astfel Stanica
este tot mai hotarat sa puna mana pe averea lui Costache. La invitatia lui
Pascalopol, Felix si Otilia se duc la mosia acestuia, unde Felix incepe sa fie
gelos pe Pascalopol. Intre Felix si Otilia se cladeste o relatie profunda de
prietenie, dar Felix se indragosteste de ea, marturisindu-i sentimentele. Otilia il
considera mai mult ca pe un frate, considerand totul un joc copilaresc. Intre
timp, discutiile despre adoptarea Otiliei pornesc noi scandaluri, dar fata ii cere
mosului sa nu completeze actele de adoptie. Otilia pleaca cu Pascalopol, iar
Felix, spre surprinderea sa, se arunca in bratele unei curtezane Georgeta, pentru
a se razbuna pe cea care i-a frant inima. Acest proces duce la maturizarea
tanarului. Mos Costache are planurile sale cu cei doi tineri, incepand sa adune
materiale de constructii. Din cauza unei insolatii, el face un atac de cord in urma
caruia toata familia Tulea isi petrece doua zile in casa batranului, ignorand boala
acestuia. Stanica profita de aceasta ocazie in care ii baga in cap tot felu de idei si
incearca sa afle unde isi tine ascunsa averea. Mos Costache se insanatoseste si ii
alunga din casa pe cei din familia Tulea, fiind de acord cu propunerea lui
Pascalopol de a-i deschide un cont Otilei, dar nu-i da banii inca. Stanica isi
continua planul incercand sa-l sperie tot mai tare, angajeaza doctori care sa-i dea
diagnostice false, dar afla unde sunt ascunsi banii si il jefuieste. Mosul mai are
un atac de cord si moare, Stanica divortand de Olimpia si se casatoreste cu
Georgeta, intrand in politica. Intre timp, Otilia se casatoreste cu Pascalopol, iar
Felix devine doctor, apoi profesor universitar si se casatoreste. Se intalneste
intamplator cu Pascalopol, care divortase de Otilia, ea fiind casatorita cu un om
bogat din Buenos Aires. Astfel, toata povestea de dragoste ramane un mister
pentru Felix.
Finalul este inchis prin rezolvarea conflictului si este urmat de un epilog.
Simetria incipitului cu finalul se realizeaza prin descrierea strazii si a casei lui
mos Costache, din perspectiva lui Felix, intrusul/strainul din familia
Giurgiuveanu, in momente diferite ale existentei sale (adolescenta, aproximativ
zece ani mai tarziu “dupa razboi”).
Elementele romantice desprinse din roman se refera la descrierea campiei
Baraganului transpuse in fantastic si la povestea de iubire dintre Felix si Otilia.
Elementele moderne ce asigura un caracter de modernitate romanului sunt
reflectarea poliedrica a personajelor, utilizarea personajului reflector si
comportamentismul ca tehnica de lucru. Reflectarea poliedrica presupune mai
multe puncte de vedere ale diferitelor personaje asupra unuia dintre ele. Astfel,
se ajunge ca exemplu la viziuni diferite asupra Otiliei sau asupra lui Felix,
personaje conturate complex si independent. Comportamentismul reflecta
amibuitatea personajului, personaje ambigue in evidentierea destinului fiind
Otilia si Leonida. Felix nu este ambitios, lipsit de scrupule, ci un adolescend
orfan capabil de a iubi dezinteresat. Hotarat sa-si faca o cariera, se bazeaza pe
luciditatea si profunzimea intelectuala. Contradictiile Otiliei il contrariaza pe
Felix. Intiail, tanarul ezita intre a crede barfele clanului Tulea si a-i pastra o
dragoste pura Otiliei, iar mai apoi, cand Otilia pleaca pe neasteptate la Paris cu
Pascalopol, Felix are o scurta aventura cu Georgeta “fata faina”, “pupila” unui
general, pe care i-o prezinta Stanica. De altfel, cele doua femei, Otilia si
Georgeta contribuie in egala masura la maturizarea lui Felix, pe Otilia o vroia ca
pe viitoare sotie, iar Georgeta ii era trebuitoare fiziologeste.
Elementele clasice se refera la crearea unei umanitati canonice si la
simetria perfecta a textului precum si la rigurozitatea compoziotiei. Umanitatea
canonica impune dopua tipuri de personaje precum avarul si arivistul
(parvenitul). Avarul apare in dubla ipostaza, cel umanizat prin sentimente si cel
total. Romanul realist traditional devine o adevarata comedie umana, plasand in
context social personaje tipice.
Tendinta de generalizare conduce la realizarea unei tipologii. Mos
Costache – avarul, iubitor de copii, Aglae – “baba absoluta fara cusur in rau”,
Aurica – “fata batrana”, Simion – “dementul senil”, Titu – “debilul mintal”,
“infantil si apatic”, Stanica Ratiu – “arivistul”, Otilia – fata cocheta, Felix –
ambitiosul, Pascalopol – aristocrat rafinat.
Modurile de expunere au un rol important in text. Dialogul confera
veridicitatea si concentrarea epica. In proza realista, descrierea spatiilor (strada,
arhitectura, decorul interior – camera) si a vestimentatiei sustine impresia de
univers autentic, iar prin observarea si notarea detaliului semnificativ devine
mijloc de carecterizare indirecta.
Desi adopta un ton obiectiv, naratorul se ascunde in spatele mastilor sale,
care sunt personajele, fapt dovedit de limbajul uniformizat. In limbajul
personajelor se utilizeaza aceleasi mijlaoce lingvistice, indiferent de situatia
sociala sau de cultura lor.
In concluzie, Enigma Otiliei de George Calinescu este un roman realist de
tip balzacian prin prezenta tuturor caracteristicilor.
 Figuri de stil

Figuri de stil fonetice:

1. Aliteratia este figura de stil care consta in repetitia unei consoane sau a
unui grup de consoane, cu scopul obtinerii unui efect imitativ, armonic.
Ex: „Vajaind ca vijelia si ca plesnetul de ploaie”
2. Asonanta este figura de stil care consta in repetitia aceleiasi/acelorasi
vocale accentuatein interiorul unui vers sau in mai multe versuri,  pentru a se
obtine un efect muzical, eufonic.
Ex: „Iata craiul, socru mare”
Figuri de stil semantice
1. Epitetul este figura de stil care consta in evidentierea insusirilor
deosebite ale obiectelor, fiintelor sau fenomenelor in stare de a emotiona pe
cititor.
a) epitet cromatic (evidentiaza culori)
Ex: „flori albastre tremur ude”
b) epitete ornante (au grad mic de expresivitate)
Ex: „soarele rotund”
c) epitet cu rol personificator (atribuie o trasatura specifica fiintelor vii
obiectelor sau fenomenelor)
Ex: „codrii se zvarcoleau neputinciosi”
d) epitet cu rol hiperbolizator (sugereaza o exagerare)
Ex: „gigantica poart-o cupola pe frunte”
e) epitet cu rol metaforic
Ex: „feti frumosi cu par de aur”
Obs: Epitetele pot fi exprimate prin adjective, substantive insotite de prepozitii,
adverbe de mod si rareori verbe la moduri nepersonale.
2. Comparatia este figura de stil care consta in evidentierea trasaturilor a
doi termeni, in scop expresiv.
Ex: „ca un glob de aur luna stralucea”
Obs: Comparatia are intotdeauna doi termeni (comparat si comparant), uniti cu
ajutorul prepozitiilor „ca”, „precum”, „cat”, „asemenea”, sau cu ajutorul
verbelor „a parea”, „a semana” sau „a se asemana”.
3. Personificarea este figura de stil care consta in atribuirea de trasaturi
specifice fiintelor vii obiectelor, fenomenelor, sau in atribuirea de trasaturi
specific umane  animalelor, pasarilor, insectelor etc.
Ex: „Doar izvoarele suspina
Pe cand codrul negru tace”
Obs: Personificarea, spre deosebire de epitetul personificator, are obligatoriu in
componenta un verb, de regula la mod personal.
4. Metafora este figura de stil care consta in inlocuirea unui termen cu
sens propriu cu unul cu sens figurat, mai expresiv, cei doi termeni avand insusiri
comune.
Obs: Metafora mai este numita o comparatie subinteleasa, o comparatie
prescurtata sau o comparatie din care lipseste primul termen.
a) metafora explicita (sunt prezenti ambii termeni, atat cel cu sens propriu, cat si
cel cu sens figurat)
Ez: „Luna, tu, stapana marii, pe a lumii bolta luneci.”
b) metafora implicita (este prezent numai termenul cu sens figurat)
Ex: „Parea ca printre nouri s-a fost deschis o poarta
Prin care trece alba regina noptii moarta”
5. Hiperbola este figura de stil care consta in exagerarea dimensiunilor
unui obiect, ale unei fiinte sau ale unui fenomen, cu scopul obtinerii unui efect
expresiv.
Ex: „In turbarea ei caniculara, arsita miezului inflacarat al zilelor de Iuliu musca
cu dinti de foc de pretutindeni”
6. Alegoria
Figuri de stil sintactice
1. Enumeratia este figura de stil care consta in insusirea mai multor
termeni, cel putin doi.
Ex: „Aici stejarii, brazii si fagii trufasi inalta capul lor spre cer.”
2. Repetitia este figura de stil care consta in repetarea unir cuvinte sau
constructii pentru a se obtine un efect expresiv.
Ex: „Ziua ninge, noaptea ninge; dimineata ninge iar”
3. Inversiunea este figura de stil care consta in topica inversata a
cuvintelor; de obicei, inversiunea are in componenta un adjectiv asezat in fata
substantivului pentru a se accentua trasatura evidentiata de adjectiv.
Ex: „Vesela verde campie acu-i trista, vestejita”
4. Antiteza este figura de stil care consta in folosirea alaturata a doi
termeni cu inteles opus, pentru a se sublinia o anumita idee.
Ex: „Viata ori moarte, striga toti”
5. Interogatia retorica este figura de stil care consta in adresarea unei
intrebari unei persoane de la care nu se asteapta raspuns.
Ex: „Cine-o sa vie, trupul tau de-afara,
Sa-l caute si in jur sa sufle cald?”
6. Exclamatia retorica este figura de stil care consta in exprimarea unor
sentimente de admiratie, pretuire etc.  in cadrul unor structuri exclamative.
Ex: „Cat te iubesc, frumoasa mea albina,
Ca sarcina chemarii te-a ucis!”
7. Invocatia retorica este figura de stil care consta in adresarea unei
chemari unor persoane de la care nu se asteapta raspuns.
Ex: „Priviti, marete umbre, Mihai, Stefan, Corvine”
 Repere critice
„Negruzzi era un burghez cu legaturi in lumea feudala prin mosie, relatii
de familie si raporturi sociale, situat ca inalt slujbas intr-o pozitie de
dependenta fata de autoritate; in ordinea spiritului, el incearca sa se elibereze,
insa, de ingerintele puterii si de lestul inertiei conservatoare; voia sa mearga cu
veacul si intelegea ca inaintarea spre o oranduire noua e inevitabila; avea idei
mai limpezi sau mai tenebroase, cateodata nimerea adevarul si alteori bajbaia
sa-l descopere, dar prin intreaga structura a mintii si prin telul cautarilor lui,
participa deplin la universul valorilor burgheze.” Paul Cornea
„Impotriva celor care au cautat sa afirme impersonalitatea in creatie,
calitate care ar constitui inalta valoare artistica a nuvelei in discutie –, sa
aratam ca contradictiile sociale intra in insusi procesul de creatie si astfel,
impersonalitatea apare ca o diversiune tendentioasa a esteticii idealiste,
menita sa falsifice pozitia scriitorului discutat fata de framantarile sociale pe
care le oglindeste.” Gr. Scorpan
,,Era o frumusete! O figura clasica incadrata de niste plete mari negre; o
frunte inalta si senina; niste ochi mari - la aceste ferestre ale sufletului se vedea
ca cineva este inauntru; un zambet bland si adanc melancolic. Avea aerul unui
sfant tanar coborat dintr-o veche icoana, un copil predestinat durerii, pe chipul
caruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare.” Ion Luca Caragiale
,,Recitindu-l pe Eminescu ne reintoarcem, ca intr-un dulce somn, la noi
acasa.” Mircea Eliade
,,A iubit nemarginit valorile vietii, a cautat in ele granitul absolutului si,
negasindu-l, din amaraciune fata de faza istorica in care i-a fost dat sa
traiasca, si din durere, sfasiere si revolta fata de marginirea fiintei omenesti, a
tagaduit ... Aici sta marea taina a atitudinii eminesciene.” D. Caracostea
,,Eminescu e intruparea literara a constiintei romanesti, una si
nedespartita.” Nicolae Iorga
,,Cantaret al elanurilor omenesti indreptate spre scrutarea universului si
al umanitatii ancorate in viata sociala ... Eminescu s-a aplecat cu aceeasi
cuprinzatoare intelegere si asupra vietii intime a omului. A cantat sperantele,
dorintele, modurile bucuriei omenesti de a se afirma prin dragoste si comuniune
cu viata naturii, dar si modurile - mult mai numeroase in vremea sa - ale
insatisfactiei sufletesti a omului, exprimate prin sentimentul singuratatii, al
durerii de a nu fi inteles sau de a fi tradat in dragoste, afirmand … idealul unei
vieti de onestitate si plinatate sufleteasca, de traire sincera si pasionata a
sentimentelor.” G. Munteanu
,,Imi pare ca-l vad inca palid, slab, cu plete lungi lasate pe umar si cu
privirea sa adanca si melancolica. O impreunare de asa mare talent si de atata
modestie este ceva extraordinar. Lipsit cu totul de ambitie, el nu avea nici o
aspiratie pentru imbunatatirea situatiei sale sociale si chiar materiale ...
Moartea, de altminteri, era pentru Eminescu stingerea eterna, fericita nirvana a
indienilor, a caror metafizica era obiectul studiilor sale neobosite si a
meditatiilor sale adanci.” Iacob Negruzzi
,,Prin Eminescu si mostenirea miraculos ramasa de la el, ni s-a facut un
dar de care n-au avut parte alte culturi, fie si cele mari. La scara culturii
noastre, functia lui Eminescu poate fi mai vie decat cea a lui Shakespeare in
Anglia, sau a lui Goethe in Germania, caci el nu e un simplu poet, nici un
simplu suflet nenorocit, ci o constiinta de cultura completa, de la deschiderea
catre matematici, pe care abia le cunostea, pana la aceea catre istorie.”
Constantin Noica
,,Eminescu incepe cu haosul de contraste, spre a se sfarsi cu cel de
nediferentiere totala.” Constantin Noica
,,Dar ca si folclorul nostru, Eminescu este un fenomen originar.”
Constantin Noica
“Caragiale n-a gasit , nu l-a lasat inima sa vada ridicolul in viata taranimii
- cum n-a gasit , n-a vazut , nu l-a lasat inima sa vada ceva omenesc in viata
claselor noua.” G.Ibraileanu
“Geniul lui era unul din punctele nediscutate ale crezului national . Si tot
dispretul pe care-l arunca el admiratorilor si invitatilor sai n-ajungea ca sa-i
stirbeasca - lucru rar pe lume - dreptul de a zice si de a face oricui orice , de a
jigni sentimentul public in orice forma , de a sta impotriva vremii sale , si cand
gresea ea , si cand era el gresitul . ” Nicolae Iorga
“Noi care am avut norocul sa-l vedem si sa-l auzim vom ramane toata
viata stapaniti de senzatia ca prin moartea lui Caragiale s-a deschis o prapastie
, s-a facut un gol in natura , ca o perturbatie cosmica . Cu cat va trece vremea
va creste tot mai mult silueta si vom ramane vrajiti de farmecul celui mai
luminat creier romanesc . (…) Se vor crea legende si personalitatea lui va lua
proportii mitice . Generatiile viitoare nici nu vor putea intelege daca din
stralucirea unei minti s-au intruchipat vreodata astfel de raze orbitoare .”
Octavian Goga
,,Poete scump, pe frunte
Porţi frunzele de laur,
Că singur, până astăzi,
Din plumb făcut-ai aur.” Alexandru Macedonski
„poezia lui Bacovia e expresia celei mai elementare stari sufletesti, e
poezia cinesteziei imobile, incropite, care nu se intelectualizeaza, nu se
rationeaza, nu se spiritualizeaza; cinestezie profund animalica; secretiunea
unui organism bolnav, dupa cum igrasia e lacrima zidurilor umede; cinestezie
care nu se diferentiaza de natura putreda de toamna, de ploi si de zapada, cu
care se contopeste” E. Lovinescu
,,Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi e romanul unei
clarificari interioare: eroul, Stefan Gheorghidiu, depaseste marginile inguste,
anihilante ale dramei erotice care-i macina existenta, odata ce ia contact cu
drama infernala a celui dintai razboi mondial. In sufletul personajului are loc o
rasturnare de planuri, care-l obliga sa priveasca, dintr-o perspectiva limpede si
resemnata, avatariile vietii lui conjugale.” I. Sarbu
„Autorul a procedat clasic, cu metoda balzaciană a faptelor concrete, a
experienţei comune, fixând în nişte cadre sociale bine precizate o frescă din
viaţa burgheziei bucureştene. Nimic livresc, nimic inventat în atmosfera în care
personajele evoluează: impresia de realism este covârşitoare.”Pompiliu
Constantin
,,Mircea Eliade este cea mai integrala (si servila) intrupare agidismului
in literatura noastra. Dupa Andre Gide, sensul artei fiind cunoasterea (intelege
instruirea de esente pe cale mitologica), un artist e cu atat mai adanc, cu cat
traieste mai intens, cu cat pune mai multe probleme, care, insa nu sunt
propozitii inteligibile, ci trairi, `experiente`. Si cum eticul e aspectul
fundamental ai destinului uman, problema trebuie pusa ca experienta morala”
George Calinescu
,,O podibilitate de renastere printr-o mitologie noua ofera literatura
fantastica. Mircea Eliade noteaza de mai multe ori aceasta idee, dand si cateva
surse ale fantasticului modern. O nunta trebuie retinuta: fantasticul este o
experienta intr-o realitate vazuta istoric. Nu o evaziune in atemporal, ci o
implicare totala in istorie. Viata este o suma de mituri, arhetipuri ce nu se vad”
Eugen Simion