Otilia

Personajul este elementul structural esențial al operei literare, o ficțiune prin intermediul
căreia autorul îşi proiectează gânduri, trăiri, sentimente. Este instanţă narativă cea mai
importantă a textului epic, elementul care ajuta la derularea acţiunii şi la sublinierea conflictelor
mai mult sau mai puţin puternice între personaje.
Cu toate acestea, personajul în romanul realist capătă o veridicitate aparte, pentru că
el poartă ca sine nu doar trăsături de caracter eterne ale fiinţei umane, care îl transformă într-un
personaj tipologic, ci ilustrează şi elemente definitorii ale mentalităţii unei epoci în care omul se
afirmă mai ales în măsura în care poate urca pe scara socială prin avere sau prin statutul pe care
l-a câştigat. Aceasta viziune specifică scriitorilor realişti, implică o perspectivă critică asupra
realităţii pentru că idealiştii sunt marginalizaţi iar sensibilităţile sunt ridiculizate.
Adevărat centru luminos al romanului și personaj tridimensional, eponim, Otilia
Mărculescu este protagonista operei, asimilând în ființa sa ingenuitatea și maturitatea,
pragmatismul și naivitatea, frivolitatea și înțelepciunea.
Calitatea de protagonistă este confirmată de participarea Otiliei la toate momentele
acțiunii, fiind purtătoare de semnificații. Astfel, din punct de vedere social, Otilia Mărculescu
este fiica vitregă a lui Costache Giurgiuveanu cu cea de-a doua soție a sa, fiind studentă la
Conservator. Personaj eponim, fata nu poate fi încadrată la nicio tipologie, fiind întreaga
expresie a feminității. Titlul inițial al romanului („Părinții Otiliei”) o indică în centrul atenției
prin tema paternității, iar cel final o dezvăluie ca o întruchipare a feminității, a „misterului
vieții”.
Complexitatea personajului reiese dintr-o interpretare critică despre acesta. Astfel,
Constantin Ciopraga („Destinul Otiliei nu se relevă nici prin Felix, nici prin Pascalopol, [...]
destinul ei este de a rămâne în ambiguitate, [...] înscriindu-se simultan în Eternul feminin și în
clipă.”) dezvăluie devenirea Otiliei după plecarea la Paris, demonstrând caracterul de confirmare
a profunzimii sale în gândire prin detaliul fotografiei, dar și generozitatea sa față de Felix.
Portretul ei fizic reține prin frumusețea inedită a fetei, care îl uimește pe Felix încă de la
început, în toată profunzimea, aranjarea fină a trăsăturilor, devenind un simbol al feminității
(„Fața măslinie, cu nasul mic și ochii foarte albaștri, arăta și mai copilăroasă între multele bucle
și gulerul de dantelă, însă, în trupul subțiratic, cu oase delicate de ogar, de un stil perfect, fără
acea slăbiciune suptă și pătrată a Aureliei”). Tinerețea, entuziasmul caracteristic vârstei („Fata
părea să aibă optsprezece – nouăsprezece ani ”) se relevă prin grație („era o mare libertate de
mișcări”), dar și prin eleganță, dând o mare importanță aspectului fizic („În cameră mirosea
pătrunzător a pudră și a parfumuri.”). Pe tot parcursul firului epic, aceasta este într-o continuă
transformare, devenind dintr-o fetiță zburdalnică o adevărată femeie („Otilia se rotunjise la față,
așa încât forma osoasă a capului ieșea și mai bine în evidență, devenise mai lucioasă, mai
feminină, fără să-și piardă aerul copilăresc. Ochii îi erau mai ardenți, în genere, ținuta ei era mai
sigură.”).
În comparație cu portretul fizic, cel moral este dezvăluit de acțiunile și gândurile Otiliei.
Imaginea Otiliei, personaj eponim, complex, este conturată dintr-un amestec seducător de
trăsături contrastante, care cucerește, intrigă sau revoltă. Ilustrative sunt candoarea și
inocența ei copilărească („Otilia întinse lui Felix o fotografie puțin ruptă, în care o Otilie din
alte vremuri [...] ținea de braț un bărbat gras, și el cu ochii Otiliei.”) în contradicție cu
maturitatea în gândire („În vorba și gesticulația ei se citeau o stăpânire deplină, o maturitate
enigmatică”). Pe de o parte, se consideră răbdătoare, în relație cu ceilalți, dar dă dovadă și de o
exuberanță juvenilă, alături de o curiozitate spontană („Tu n-ai nicio prietenă, n-ai iubit
niciodată?”). Este sensibilă, alintată, detașându-se de planul material al existenței, deși în
momente importante devine rațională („Am avut dintotdeauna frică să hotărăsc lucrurile
dinainte, lucrurile care nu sunt încă în puterea mea. N-am zis niciodată: mâine voi cânta la pian,
dar, în fața pianului, am cântat.”). Fiind manierată cu cei din jur, dezvăluie tuturor eleganța și
discreția ei („E cam dezordine, dar mă ierți, nu?”), arătându-și impulsivitatea de copil doar celor
față de care se simțea apropiată, și în anumite momente. Inteligentă, dar disprețuind inteligența
feminină, fata îl iubește pe Felix, dar se căsătorește cu Pascalopol, căci „fiind fără experiență, are
nevoie de un prieten mai în vârstă, cum e Pascalopol.”. Astfel, filtrând informația prin prisma
gândirii, Otilia poartă o mască dincolo de care nu trece nimeni. Mai rar se lasă pradă dragostei,
fiind romantică și vulnerabilă sentimentului („Nu înțelegi ce vreau spun: „te iubesc”, cu tine m-
aș căsători, dar acum nu pot.”).
Opera reflectă viziunea critică a autorului asupra vieții, pe care o percepe pe seama a
două conflicte. În mod original, autorul surprinde, pe de o parte, un conflict exterior determinat
de relațiile familiale încordate. În prim-plan se remarcă tensiunea dintre clanul Tulea și Costache
Giurgiuveanu, ce ia formă din cauza presiunilor nenumărate pe seama împărțirii averii lui
Costache. De altfel, se conturează un conflict și în interiorul familiei lui Aglae, prin intervenția
ginerelui acesteia, Stănică Rațiu, care intuiește bogăția unchiului și intră în competiție pentru a o
dobândi. Pe de altă parte, conflictul interior se confirmă prin dilemele Otiliei, care oscilează tacit
între un viitor nesigur alături de ambițiosul Felix, căruia îi mărturisește vag iubirea, și protecția
delicată și generoasă a maturului Pascalopol, ale cărui sentimente, deși difuze, sunt statornice.
Relevante pentru mesajul textului, pentru evoluția subiectului și destinul personajului
sunt scena primei întâlniri ale lui Felix cu familia unchiului său și descrierea camerei Otiliei.
O primă secvență relevantă pentru dezvăluirea temei centrale și a atmosferei în care se
desfășoară acțiunea este momentul venirii lui Felix la București. Astfel, se precizează într-o
manieră brutală statutul de orfan al lui Felix, ce cunoaște o familie nouă, asemănătoare cu
imaginea societății. Relația dintre om și societate pe care o va dezvolta romancierul pe tot
parcursul operei este redată aici de ironiile Aglaei („N-am știut: faci azil de orfani.”), care-l fac
pe Felix să înțeleagă că venirea lui la București înseamnă supraviețuirea într-o lume foarte dură.
De altfel, jocul de cărți este doar un pretext de al autorului de a surprinde familia reunită, a
galeriei de personaje construite prin modalități clasice și moderne deopotrivă, dar și de a
justifica prezența lui Pascalopol, nepotrivită cu acest mediu prin „creșterea lui aleasă”.
O altă secvență importantă pentru conturarea profilului protagonistei este reprezentată
descrierea balzaciană a spațiului în care locuiește Otilia. Dezordinea evidentă („cutii de
pudră numeroase, unele desfundate, flacoane de apă de Colonia destupate erau aruncate în
dezordine pe masa de toaletă, ca într-o cameră de actriță”), surprinde nerăbdarea, graba fetei,
în timp ce garderoba ei evidențiază cochetăria, eleganța („ în ele se vedeau, ca niște intestine
colorate, ghemuri de panglici, cămăși de mătase mototolite, batiste de broderie și tot soiul de
nimicuri de fată”). Oglinda cu trei laturi dezvăluie atenția la aspectul fizic, iar bunul gust,
sensibilitatea, rafinamentul se găsesc în faptul că „odaia era tapetată cu o hârtie dungată și cu
mici flori de miozotis”. Pasiunea pentru artă, pentru frumos se remarcă din „jurnalele de
modă franțuzești mai peste tot, amestecate cu note muzicale pentru piano-forte”, caracteristice
fetelor din acea perioadă.
Relația cu celelalte personaje are rolul de a-i dezvălui Otiliei anumite trăsături,
aptitudini, revelându-i profilul moral. Raportată la ceilalți participanți la firul epic, ea este:
compătimitoare cu Aurica, al cărei sentiment de ură pentru fată era nelimitat („Dacă s-ar fi
analizat, ar fi descoperit că invidia pe Otilia ca întotdeauna, însă acum invidia se prefăcuse în
sentiment de înfrângere, în casa ei.”). Nu o suportă pe Aglae, care o consideră dintr-o categorie
inferioară în cadrul luptei pentru averea lui Costache („ori plec eu pentru totdeauna din casa asta,
ori tanti Aglae nu mai are ce căuta pe aici.”). Venind în întâmpinarea nevoii de familie a lui
Pascalopol, „un biet om singur care simte nevoia unui glas prietenos”, Otilia se arată răsfățată și
capricioasă, atrasă de lux și dornică de protecția unui bărbat matur. Mereu protectoare cu
Felix, aceasta are grijă de băiat, ca și cum ar fi fost parte din familie, lăsându-l să se concentreze
asupra studiilor și făcând totul cu scopul de a-l sprijini pe băiat. Având spirit de camaraderie, fata
se arată copilăroasă și tandră, dar și maternă, responsabilă în legătură cu viitorul lui,
susținându-l mereu („Cine a fost în stare de atâta stăpânire, e capabil să-nvingă și o dragoste
nepotrivită pentru marele lui viitor. <<Otilia>>”). În ceea ce privește relația cu Moș Costache,
Otilia este înțelegătoare, având o legătură foarte strânsă căci „cu el am trăit de mică în această
casă și mă-ngrozește ideea că toate astea au să se sfărâme”.
În ceea ce privește mijloacele de caracterizare se pot deosebi atât cea directă a Otiliei,
cât și cea indirectă. Este conturată direct prin prezentarea naratorului ca o ființă a contradicțiilor:
„însă în trupul subțiratic […] era o mare libertate de mișcări, o stăpânire desăvârșită de femeie”.
Caracterizarea indirectă schițează un profil moral, dedus prin tehnica reflectării poliedrice.
Astfel, Aglae o percepe ca pe o „dezmățată”, considerând-o interesată de moștenirea lui
Costache („Să-l văd pe Felix al dumitale ce-are să facă cu medicina lui. S-o ia pe zăpăcita de
Otilia.”), în timp ce Aurica se simte amenințată de frumusețea fetei („Frumusețea nu e totul,
sunt femei urâte care plac bărbaților, e și luxul, însă pentru asta trebuie să ai și bani”), și crede, la
fel ca mama ei, că e „șireată”. Stănică o vede ca pe o oportunistă, făcând totul din interes, dar
având capacitatea de compromis („Examineaz-o pe Otilia, stărui Stănică. E cam nervoasă,
debilă.”), în timp ce Titi ar fi dorit-o ca prilej de distracție. Pentru Costache rămâne tot timpul
„fe-fetița mea”, ingenuă și cuminte, pe care simte nevoia să o apere de răutatea oamenilor
(„Moș Costache o sorbea umilit din ochi și râdea din toată fața lui spână când fata îl prindea în
brațele ei lungi. […] Costache era un simplu satelit al voinței ei.”). Lui Pascalopol îi generează
o afecțiune virilă și paternă în același timp („A fost o fată delicioasă, dar ciudată. Pentru mine e
o enigmă.”), în timp ce pentru Felix aceasta reprezintă imaginea feminității, idealul său,
obiectul adorației lui fiind dispus să sacrifice orice pentru ea („Felix vedea în Otilia o fată cu bun
simț exagerat, cu o experiență de viață, dusă până la mizantropie” ; „Otilia e foarte frumoasă, și
apoi e și cultă, talentată”). Totodată, faptele o dezvăluie altruistă, grijulie față de cei apropiați
(„Otilia intui că bătrânului îi trebuia o atmosferă de încredere într-un factor stabil”) și chiar față
de adversari (îi dăruiește pianul Auricăi).
În ceea ce privește perspectiva narativă se poate afirma că aceasta este, în principal, de
natură obiectivă, remarcându-se caracterul social al operei și determinismul mediului.
Corespunzând „viziunii dindărăt”, naratorul omniscient, omniprezent relatează întâmplările cu
ubicuitate, ceea ce se verifică atât în sondarea gândurilor personajelor, cât și în relaționarea lor,
chiar și când nu comunică. Instanța narativă implică prezența unui personaj naiv din punct de
vedere social (Felix), căruia îi preia câteodată perspectiva. „Obiectivitatea însăși este una
paradoxală, căci nu mai desemnează absența de la evenimente a unui narator imparțial sau a
demiurgului balzacian, ci amestecul permanent al unui comentator savant și expert, care, în loc
să înfățișeze lumea, o studiază pe probe de laborator.” (Nicolae Manolescu).
Întreg discursul narativ este realizat într-un stil sobru, impersonal, în acord cu tema
socială. La nivelul limbajului se remarcă uniformizarea prin utilizarea acelorași mijloace
lingvistice, indiferent de situația socială sau de cultura personajelor. De asemenea, se utilizează
fraza amplă și preferința pentru grupul nominal și pentru epitetul neologic („fața juvenilă”), care
se realizează prin aglomerare a detaliilor și prin hiperbolizare.
În concluzie, Otilia este prototipul fetei copilăroasă și serioasă în același timp, „cuprinsă
de milă să vadă că un tânăr face sacrificii ca să-i facă daruri, însă darurile le-ar fi primit ca să nu-
l jignească pe dăruitor, fiindcă lumea se împărțea, pentru ea, în bărbați care fac daruri și femei
care le primesc”.