„ENIGMA OTILIEI”-PARTICULARITĂȚI DE CONSTRUCȚIE A UNUI PERSONAJ-OTILIA

Supranumit de Geo Bogza „o plăsmuire de geniu a acestor pământuri și a acestui popor, una
dintre cele mai fertile și inspirate minți de cărturar de la Dimitrie Cantemir până în zilele noastre”, G.
Călinescu este o personalitate plurivalentă a culturii române, remarcându-se ca prozator, critic și isoric
literar, la sfârșitul perioadei interbelice și începutul celei contemporane. Opera sa de căpătâi rămâne
însă „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”.
„Enigma Otiliei” a apărut în 1938, la sfârșitul perioadei interbelice și este un „roman de critic, în
care realismul, balzacianismul și obiectivitatea au devenit program estetic”, după cum afirmă Nicolae
Manolescu. Scriitorul realizează un roman al „vocației critice și polemice”, cu evidente implicații
moderne.
Romanul „Enigma Otiliei” reprezintă o sinteză estetică în care se îmbină elemente specifice
unor curente literare diferite. Este un roman interbelic, modern realist-balzacian, obiectiv și citadin de
factură clasică. Realismul de factură balzaciană este susținut prin tema burgheziei, a moștenirii și a
paternității, prin tehnica detaliului utilizată în pasajele descriptive (observația și detaliul semnificativ;
rolul vestimentației și al cadrului în caracterizare) sau prin tipologii specifice (de exemplu, tipologia
avarului, ilustrată prin Costache Giurgiuveanu). Caracterul modernist al romanului este dat de mediul
citadin în care este plasată acțiunea, de complexitatea eroinei, care nu poate fi încadrată într-o tipologie
și de tehnica reflectării poliedrice utilizată în caracterizarea Otiliei. De asemenea, se pot identifica și
trăsături ale romantismului: descrierea Bărăganului, antiteza utilizată în caracterizarea personajelor
(Felix și Titi, Otilia și Aurica), motivul orfanului și cel al casei în ruină. Elementele clasice ale romanului
sunt rigoarea compozițională, trăsătura dominantă de caracter a personajelor și sobrietatea stilului.
Otilia Mărculescu este personajul eponim, principal și rotund al operei, reprezentativ pentru
modernitatea romanului.
Ca statut social, eroina, o tânără de optsprezece ani, este fiica celei de-a doua soții a lui
Costache Giurgiuveanu, dar cu un statut incert din cauza avariției acestuia. Studentă la Conservator,
înzestrată cu un temparament de artistă, Otilia studiază cu plăcere pianul, citește cărți și reviste
franțuzești.
Psihologic vorbind, tânăra ,simbolizând misterul etern al feminității, este cocheta care consideră
că „rostul femeii este să placă, în afară de asta nu poate fi fericire”. Aceasta crede că pentru o femeie
„singura formă de inteligență, mai mult de instinct, e să nu piardă cei câțiva ani de existență, vreo zece
ani cel mult”.Mai târziu, Felix va realiza adevărul spuselor ei, epilogul fiind ilustrativ în acest sens. Felix
se întâlnește cu Pascalopol în trenul de Constanța, iar moșierul îi dezvăluie că i-a redat libertatea Otiliei,
constatând că se plictisea lângă el. Era undeva prin Argentina, căsătorită cu un conte exotic.
Din punct de vedere moral este atentă și generoasă, purtându-i de grijă lui Felix încă din seara
sosirii în casa lor. Neavând unde să-l găzduiască, Otilia îi va oferi cu generozitate tânărului camera ei,
prilej pentru Felix de a descoperi în amestecul de dantele, partituri, romane franțuzești, cutii de pudră și
parfumuri, o parte din personalitatea volubilă și exuberantă a Otiliei. De asemenea, este indiferentă în
ceea ce privește averea lui moș Costache. Personalitate în formare, copil și femeie, cu un
comportament derutant, Otilia întruchipează un ideal de feminitate atât pentru tânărul Felix, care
visează să o ia de soție, cât și pentru maturul Pascalopol.
Elementul care definește cel mai bine personalitatea Otiliei îl reprezintă misterul feminității.
Ilustrative în acest sens sunt nenumăratele secvențe în careapare alături de Felix.
 O scenă reprezentativă pentru eternul feminin este cea în care Felix se hotărăște să-i
mărturisească Otiliei sentimentele pe care le are față de ea, cele care îl măcinau de ceva vreme. El
încearcă să găsească momentul oportun pentru a-și exprima sentimentele, dar tocmai Otilia pare să fie
cea care îi distruge planurile, înlăturându-i intențiile de a o săruta. Într-un final, Felix decide să-și curme
suferința, soluția fiind să-și transpună confesiunea sub forma unei scrisori(„Otilia,nu stau aici decât
pentru tine,fiindcă te iubesc. Altfel aș fi plecat de mult. Te iubesc, tu n-ai văzut?”). Din modul în care
decide să rezolve problema, reiese că Felix nu este destul de matur încât să poată să trateze situația ca
un adult, ca un om ce a întâlnit multe. Plin de amărăciune, s-a plimbat prin frig și s-a așezat pe o bancă,
unde l-a găsit Otilia („Ce copil ești!”[...]Ți-am spus eu că nu te iubesc?[...]Ei, ei, nu ți-a spus nimeni că te
urăște.”). Fata îi ignoră scrisoarea, pentru că nu-l poate lua în serios și încă îl vede ca pe un copil, dar
continuă să se comporte la fel de neclar și de misterios ca întotdeauna, lăsând în sufletul lui Felix
dezamăgire și nedumerire.
Un alt episod care evidențiază misterul feminității este ultima întâlnire dintre cei doi tineri,
înaintea plecării Otiliei din țară, împreună cu Pascalopol. Tânăra percepe iubirea în felul aventuros al
artistului, cu dăruire și libertate absolute („Putem fi bărbat și soție și fără binecuvântarea lui Popa
Țuică”), în timp ce Felix are despre dragoste păreri romantice, el fiind gata să aștepte oricât în virtutea
promisiunii că, la un moment dat, se ca căsători cu ea. Dându-și seama de această diferență, dar și de
faptul că ar putea reprezenta o piedică în calea realizării profesionale a protagonistului, Otilia îl
părăsește pe erou și alege siguranța căsătoriei cu Pascalopol(„Cine a fost în stare de atâta stăpânire e
capabil să învingă și o dragoste nepotrivită pentru marele lui viitor”). Plecând cu moșierul, fata
dovedește că are puterea de a decide pentru amândoi și face un sacrificiu din iubire, dând tânărului
posibilitatea de a-și îndeplini visul, cu atât mai mult cu cât acestuia nu i s-ar potrivi o viață aventuroasă.
Nici ei nu i-ar fi adecvată o viață modestă, plină de privațiuni la început,alături de studentul Felix.
Enigmatica Otilia este portretizată atât prin modalități de caracterizare specifice romanului
realist (legătura cu mediul, portretul fizic detaliat), cât și prin tehnici moderne precum
comportamentismul și pluriperspectivismul, care îi întrețin aura de mister. Astfel, în mod direct, Felix îi
surprinde frumusețea fizică, portretul detaliat sugerând și trăsăturile morale proprii feminității:
delicatețe, tinerețe, farmec, cochetărie, distincție, ingenuitate („un cap prelung și tânăr de fată,încărcat
de bucle, căzând până la umeri. Fata, subțirică, îmbrăcată într-o rochie foarte largă la poale, dar strânsă
tare la mijloc și cu o mare coleretă de dantelă pe umeri, îi întinse cu franchețe un braț gol și delicat”).
Protagonista e percepută cu ambiguitate de celelalte personaje. Subiectivismul cu care este
privită din mai multe unghiuri de vedere, foarte diferite, asociază în mod fericit puritatea și farmecul
natural al vârstei, cu o maturitate surprinzătoare. Otilia este fie de o seriozitate tulburătoare, fie
zvăpăiată ca o fetiță. Astfel, moș Costache o iubește pe „Otilica”, „pe fe-fetița mea”, el fiind „papa” care
primește de la ea un strop de tinerețe, lumină și voiciune. Raționalul Felix vede în Otilia „o fată
admirabilă, superioară, pe care nu o înțelege”. Pascalopol o privește ca pe o femeie în devenire, are
răbdare cu ea, o consideră „o artistă” care îl încântă și emoționează, „e ca o rândunică”. Pentru Stănică
Rațiu, este o femeie cu „spirit practic”, care știe să se descurce în viață: „deșteaptă fată”. Aglae o
consideră „o zănatică”, „o dezmățată”, „o stricată”, care sucește capul băieților de familie, deoarece
chiar și pe Titi reușise să-l cucerească, iar Aurica o urăște și o invidiază pentru că are succes la bărbați.
Împrăștiată și dezordonată, acceptă cu luciditate protecția lui Pascalopol și respinge rațional, dar
cu delicatețe sentimentele lui Felix. Înțelegătoare și plină de tact în comportamentul ei față de moș
Costache, dar aparent imună la răutățile clanului Tulea, ea rămâne enigmatică prin amestecul unui
farmec juvenil cu o maturitate profundă.
Față de el, Otilia are gesturi familiare, tandre, ce ilustrează deseori o grijă maternă pentru Felix.
Pascalopol, îndrăgostit de Otilia, o admiră și o înțelege, dar nici el nu poate descifra în
profunzime reacțiile și gândurile ei: „A fost o fată delicioasă, dar ciudată. Pentru mine e o enigmă”.
 Indirect, definită prin modul de a fi, prin fapte, acțiuni, gesturi și gânduri, Otilia este un personaj
complex, rotund, cu un comportament derutant, fiind capabilă de emoții puternice, trecând brusc de la
o stare la alta, împrăștiată și visătoare, deseori dovedind în mod surprinzător luciditate și tact. Este un
amestec ciudat de atitudine copilărească și matură în același timp: aleargă desculță prin iarbă, se urcă pe
stogurile de fân, stă ca un copil pe genunchii lui Pascalopol, dar este profund rațională atunci cînd îi
explică lui Felix motivele pentru care ei nu se pot căsători, dovedind o autocunoaștere desăvârșită a
propriei firi („ Eu am un temperament nefericit: mă plictisesc repede, sufăr când sunt contrariată”).
Camera o definește total prin detaliile cu semnificații comportamentale:„o masă de toaletă cu
trei oglinzi mobile și cu multe sertare[…],un scaun rotativ pentru pian”. Este o sugestie pentru firea ei
imprevizibilă, manifestându-se motivul oglinzilor. Dezordinea tinerească a lucrurilor aruncate,
amestecate peste tot sugerează exuberanța juvenilă, un univers spiritual al „ascunzișului feminin”.
Limbajul eroinei este elevat, iar fraza cultivată, în care se simte o sensibilitate și forță lăuntrică,
trădează firea delicată și educația solidă.
Otilia trăiește drama singurătății, a viitorului ei ambiguu, departe de mult visata fericire,
deoarece, după cum spune, o femeie se bucură de viața adevărată doar câțiva ani(„Cât crezi tu că am de
trăit, în înțelesul adevărat al cuvântului? Cinci, șase ani!”).
Prin autocaracterizare se definește ca fiind „o zăpăcită, nu știu ce vreau”.
Eroina este un personaj realist modern prin complexitate și relativism, ilustrând eternul feminin
plin de mister, imprevizibil și cuceritor, care fascinează prin amestecul de sensibiliate candidă și
maturitate profundă.
Macrotema o constituie viața burgheziei bucureștene, de la începutul secolului al XX-lea și este
pusă în evidență prin alte arii tematice: iubirea, familia (paternitatea) sau tema moștenirii. De
asemenea, se poate identifica tema maturizării, opera având elemente de bildungsroman.
Viziunea despre lume se construiește pe canoanele realismului și se ilustrează prin temă, prin
prin realizarea personajelor (peocuparea pentru aspectul moral, tipologiile, modalitățile de
caracterizare), structura simetrică, circulară. Societatea românească de la începutul secolului al XX-lea
este prezentată detaliat, urmărindu-se mediul familial, universitar, al restaurantelor, al cinematografelor
și al plimbărilor cu trăsura, arhitectura specifică și preocupările oamenilor (căsătorie, carieră, îmbogățire
prin orice mijloace). Spațiul citadin este descris în toate dimensiunile lui, vădind preocuparea scriitorului
pentru atanta observație a socialului. Așadar, romanul depășește modelul realismului clasic prin
elemente specifice romantismului (folosirea antitezei, descrierea Bărăganului, motivul orfanului),
clasicismului (simetria romanului, trăsătura de caracter dominantă a personajelor) și modernismului
(caracterul citadin).
Inițial, titlul romanului a fost „Părinții Otiliei”, însă a fost schimbat din rațiuni editoriale. Astfel,
accentul se deplasează dinspre tema specific realistă a paternității înspre caracterul misterios al eroinei,
despre care Constantin Ciopraga afirmă că reprezintă „eternul feminin”.
Perspectiva narativă este obiectivă, predominant omniscientă, fiind dublată de perspectiva
personajului-reflector. Cele mai multe impresii legate de mediul social sau familial sunt prezentate din
puncul de vedere al lui Felix. Deși adoptă un ton obiectiv, naratorul omniscient comunică, prin postura
de spectator și comentator al comediei umane reprezentate, cu instanțele narative. Naratorul se
ascunde în spatele diverselor măști (un exemplu în acest sens este Felix Sima), fapt dovedit și de limbajul
uniformizat.
Romanul este alcătuit din douăzeci de capitole, redate prin înlănțuire, cu respectarea
cronologiei faptelor. Se remarcă și inserția unor micronarațiuni, iar unele secvențe narative se realizează
scenic ( de exemplu capitolul I și al XVIII-lea), prin spontaneitatea dialogului sau elocvența discursului,
notarea gesturilor și vestimentației, ca în didascalii.
La nivel compozițional, se pot identifica trei planuri narative: cel al destinelor individuale
(ilustrat prin Felix și Otilia), planul familiei (reprezentat de familia Giurgiuveanu și clanul Tulea și care
este dinamizat de un conflict economic), iar cel de-al treilea este un plan cadru al burgheziei
bucureștene.
Opera „Enigma Otiliei” reprezintă o sinteză estetică în care se îmbină elemente specifice
unor curente literare diferite. Realismul de factură balzaciană este susținut prin tema burgheziei, a
moștenirii și a paternității, prin tehnica detaliului utilizată în pasajele descriptive (observația și detaliul
semnificativ; rolul vestimentației și al cadrului în caracterizare) sau prin tipologii specifice (de exemplu,
tipologia avarului, ilustrată prin Costache Giurgiuveanu). Caracterul modernist al romanului este dat de
mediul citadin în care este plasată acțiunea, de complexitatea eroinei, care nu poate fi încadrată într-o
tipologie și de tehnica reflectării poliedrice utilizată în caracterizarea Otiliei. De asemenea, se pot
identifica și trăsături ale romantismului: descrierea Bărăganului, antiteza utilizată în caracterizarea
personajelor (Felix și Titi, Otilia și Aurica), motivul orfanului și cel al casei în ruină. Elementele clasice ale
romanului sunt rigoarea compozițională, trăsătura dominantă de caracter a personajelor și sobrietatea
stilului.
Coordonatele spațio-temporale sunt fixate într-o manieră realistă prin indici exacți.Incipitul
fixează veridic cadrul temporal (într-o seară e la începutul lui iulie 1909) și spațial (descrierea străzii
Antim, din București, a arhitecturii casei lui moș Costache, a interioarelor), prezintă principalele
personaje, sugerează conflictul și trasează principalele planuri epice. Axa timpului obiectiv este
susținută printr-o serie de structuri temporale cu care debutează majoritatea capitolelor („A doua zi”,
„În următoarea zi”, „Cu timpul”). La început, acțiunea se derulează lent, ulterior ritmul desfășurării fiind
accelerat. La final, se realizează un salt în timp, rezumându-se ultimii zece ani din existența personajelor.
Stilul lui George Călinescu se remarcă prin utilizarea frazei ample, a descrierilor prin
aglomerarea detaliilor sau prin hiperbolizare (imaginea romantică a Bărăganului). Precizia notației are
uneori rolul didascaliilor și susține, împreună cu monologul și dialogul, caracterul scenic al secvențelor.
Amestecul de stiluri în discursul lui Stănică Rațiu are efect comic și transformă personajul într-un
Cațavencu al ideii de paternitate.

Concluzia. Deși, George Călinescu însuși consideră că „Enigma Otiliei” este un roman realist
balzacian, el este văzut astăzi ca replica polemică la formula balzaciană, adică un „ balzacianism fără
Balzac” (Nicolae Manolescu) sau un „roman comic și satiric” (I.Negoițescu).