1. ,,O scrisoare pierdută’’, I.L.

Caragiale, 2020
Comedie realistă, de moravuri
Prin tema unei opere literare se înţelege aspectul general din realitate abordat în
creaţia literară respectivă. Tema aleasă de dramaturg este tratată într-o anumită viziune
despre lume, înţelegând prin aceasta modul în care vede lucrurile, le înţelege şi le
interpretează, precum şi atitudinea şi opinia lui faţă de aspectele realităţii înfăţişate. Viziunea
despre lume într-o creaţie literară care aparține genului dramatic este, în esenţă, obiectivă, în
funcţie de tipul curentului literar căruia aceasta îi aparţine, putând însă suferi anumite nuanţări.
Viziunea comică este specifică comediei, ea pornește de la orientarea tematică și continuă cu
structurarea conținutului, manifestată prin respectarea cronologiei evenimentelor, iar la acțiune
participă personaje aparținând unor anumite medii sociale și având puternice note individuale.
,,O scrisoare pierdută’’ reprezentată pe Scena Teatrului Național din București, în
1884, comedia este a treia piesă dintre cele patru piese scrise de dramaturg, o capodoperă a
genului dramatic.
Este o comedie de moravuri în care sunt satirizate aspecte ale societății
contemporane autorului, fiind inspirată din lupta electorală din anul 1883.
Comedia este o specie a genului dramatic, care stârnește râsul prin surpinderea unor
moravuri, a unor tipuri umane sau a unor situații neașteptate, cu un final fericit.
Comedia aparține realismului clasic, deoarece respectă principiile societății ,,Junimea’’
și estetica realismului care se regăsesc în critica ,,formelor fără fond’’ și a politicienilor corupți,
satirizarea unor aspecte sociale, spiritul de observație acut, veridicitatea obținută prin tehnica
acumulării detaliilor, individualizarea ,,caracterelor’’prin limbaj.
Comedia înfățișează aspecte din viața politică (lupta pentru putere în contextul
alegerilor pentru Cameră, șantajul, falsificarea listelor electorale) și de familie (triunghiul
conjugal) a unor politicieni corupți.
Tema comediei o constituie satirizarea vieții publice și de familie a unor politicieni din
societatea romanească de la sfârșitul secolului al XIX-lea.
O primă secvenţă ilustrativă pentru tema operei este cea din debutul piesei, în care
Ghiţă Pristanda, poliţistul oraşului, se află în odaia lui Ştefan Tipătescu pentru a-i oferi
obişnuitul raport cu privire la evenimentele zilei anterioare. Relaţia conducere-administraţie
locală este surprinsă în acţiunile ei tipice şi presupune servitute din partea poliţiei şi interesul
reciproc al părţilor. Prefectul închide ochii la ,,ciupelile” poliţistului prost plătit în schimbul
serviciilor personale acordate. Numărarea steagurilor este o ilustrare a proverbului amintit de
Tipătescu- ,,dacă nu curge, pică”. Spionarea rivalului politic al lui Tipătescu de poliţist în afara
orelor de serviciu face parte din ,,datorie”. De asemenea, scena anunţă declanşarea intrigii
prin semnalarea prezenţei unui document aflat în posesia lui Caţavencu ce ar putea înclina
balanţa în favoarea lui la alegeri. Mesajul transmis este că rezultatul alegerilor depinde de
luptele de culise între oponenţi şi mai puţin de opinia electoratului.
O a doua secvenţă ilustrativă pentru tema piesei este numărarea voturilor în actul II de
către Trahanache, Farfuridi şi Brânzovenescu, înainte ca alegerile să fi avut efectiv loc. Votul
este decis de ariile de influenţă. Farfuridi se teme de trădarea lui Tipătescu, şi încearcă să afle
ce se întâmplă de la Trahanache. Reacţia acestuia dezvăluie o altă temă a comediei de
moravuri: adulterul. Ignorat din naivitate sau din ,,diplomaţia”vârstei, tringhiul conjugal este
1 opere bac
înfăţişat de Trahanache ca o inocentă convieţuire frăţească. Sciziunile în interiorul propriului
partid, candidatul prost şi fudul, dar cu instinctul viu al apărării propriului interes, scrisorile
acuzatoare semnate anonim, toate sunt elemente ale şaradei electorale care configurează
tema piesei. Tot acum, Trahanache scoate la iveală și plafonarea personajului principal într-o
situaţie inferioară capacităţilor sale, subjugat voinţei unei femei ambiţioase.
Un prim element de structură îl constituie titlul, care scoate în evidență intriga și
contrastul comic dintre aparență și esență. Pretinsa luptă pentru puterea politică se realizează,
de fapt, prin lupta de culise, având ca instrument de șantaj politic ,,o scrisoare pierdută’’-
pretextul dramatic al comediei. Articolul nehotarat ,,o’’ indică banalitatea întâmplării, cât și
repetabilitatea ei (pierderile succesive ale aceleiași scrisori, amplificate prin repetarea
întâmplării în alt context, dar cu același efect.)
Fiind destinată reprezentării scenice, creația dramatică impune anumite limite privind
amploarea în timp și în spațiu a acțiunii. Acțiunea comediei este plasată ,,în capitala unui județ
de munte, în zilele noastre’’.
Conflictul dramatic principalconstă în confruntarea pentru puterea politică a două forțe
opuse: reprezentanții partidului aflat la putere (prefectul Ștefan Tipătescu, Zaharia Trahanache
și soția acestuia, Zoe Trahanache) și gruparea independentă reprezentată de Nae Cațavencu,
ambițiosul avocat și proprietarul ziarului ,,Răcnetul Carpaților’’. Conflictul are la bază contrastul
comic dintre ceea ce sunt și ceea ce vor să pară personajele, dintre aparență și esență.
Conflictul secundar este reprezentat de grupul Farfuridi și de Brânzovenescu, cei doi
se temeau de trădarea prefectului.
Comedia este structurată în patru acte.
Actul I,scrisoarea de amor a fost pierdută înainte de începerea comediei, astfel că
expozițiunea (existența triunghiului conjugal și a unui conflict de interese între două grupuri
politice) și intriga se reconstituie din replicile personajelor. Scena inițială prezintă personajele
Ștefan Tipătescu și Ghiță Pristanda, care citesc ziarul lui Nae Cațavencu, ,,Răcnetul
Carpaților’’ și numără steagurile. Venirea lui Trahanache, cu vestea detinerii scrisorii de amor
de către adversarul politic declanșează conflictul dramatic principal.
Actul II (desfășurarea acțiunii) începe cu numărarea voturilor, cu o zi înaintea
alegerilor. Se declanșează conflictul secundar, teama grupului Farfuridi și Brânzovenescu de
trădarea prefectului. Încercările amorezilor sunt contradictorii: Tipătescu îi ceruse lui Pristanda
arestarea lui Cațavencu și percheziția locuinței, Zoe, dimpotrivă îi ordonă eliberarea lui și
uzează de mijloacele de convingere feminine pentru a-l determina pe Tipătescu să susțină
candidatura avocatului din opoziție, în schimbul scrisorii. Cum prefectul nu accepta
compromisul politic, Zoe îi promite șantajistului sprijinul său. Depeșa primită de la Centru
solicită însă alegerea altui candidat pentru Colegiul al II-lea.
În actul al III-lea, în sala mare a primăriei au loc discursurile candidaților. Farfuridi și
Cațavencu, la întrunirea electorală. Între timp, Trahanache găsește o poliță falsificată de
Cațavencu, pe care intentionează s-o folosească pentru contrașantaj. Apoi, anunță în ședința
numele candidatului susținut de comitet. Agamiță Dandanache (punctul culminant). În
încăierare, Cațavencu își pierde pălăria cu scrisoarea, găsită pentru a doua oară de
Cetățeanul turmentat, pe care o va duce destinatarei în actul următor.
Actul IV aduce rezolvarea conflictului inițial, pentru că scrisoarea ajunge la Zoe, iar
Cațavencu se supune condițiilor ei. Intervine un alt personaj, Dandanache, care îi întrece prin
2 opere bac
prostie si necinste pe candidatii provinciali. Propulsarea lor politică este cauzată de o poveste
asemănătoare: și el găsise o scrisoare compromițătoare și se folosise de santaj. În
deznodămant, Dandanache este ales în unanimitate, după voința celor de la Centru și cu
sprijinul lui Trahanche, iar la festivitatea condusă de Cațavencu, adversarii se împacă.
Caragiale este cel mai mare creator al tipurilor de comic. Astfel, dramaturgul creează
cinci tipuri de comic.
Comicul de nume reiese din numele pe care personajele le poartă.
Zaharia Trahanache=zahariseală și cocă moale, el fiind modelat cu ușurință atât de
Zoe, cât și de cei de la Centru;
Agamemnon Dandanache=diminutivul caraghios ,,Agamiță’’al strașnicului
nume ,,Agamemnon’’ purtat de eroul Homeric, războinicul cuceritor al Troiei,
iar ,,Dandanache’’ înseamnă încurcătură;
Farfuridi si Branzovenescu= farfuria și brânza;
Cațavencu=haină cu două fețe, palavragiu;
Tipătescu= tip, tipar, tipul donjuanului.
Comicul de limbaj reiese din deformarea neologismelor, din sfera limbajului
politic: ,,soțietate’’, ,,prințip’’,, ,,bampir’’, ,,dipotat’’, ,,docoment’’ și ticul verbal ,,Ai puțintică
răbdare!’’
Comicul de situație reiese din pierderea scrisorii de amor, ce declanșează intriga, din
numărarea steagurilor, din confuziile pe care Dandanache le face.
Comicul de intenție, Caragiale își iubește personajele cu patima, le ironizează și
încearcă prin intermediul acestora să îndrepte tarele societății.
Comicul de caracter creează tipologii de personaje: tipul încornoratului-Zaharia
Trahanache; tipul servilului umil-Ghiță Pristanda; tipul cochetei- Zoe Trahanache; tipul
demagogului-Nae Cațavencu; tipul incultului, pelticului, ramolitului, prostului-Agamemnon
Dandanache.
Prin toate aceste mijloace, piesa ,,O scrisoare pierdută’’ provoacă râsul, dar, în același
timp, atrage atenția cititorilor, spectatorilor, în mod critic, asupra ,,comediei umane’’. Lumea
eroilor lui Caragiale este alcătuită dintr-o galerie de personaje care acționează după
principiul ,,Scopul scuză mijloacele’’, urmărind menținerea sau dobândirea unor funcții
politice/a unui stat social/ a unor avantaje.

Ion Luca Caragiale- O scrisoare pierdută – Caracterizare Ştefan

Tipătescu-
Opera literară ,,O scrisoare pierdută’’ s-a jucat cu un succes răsunător pe scena
Teatrului Național din București, în anul 1884 și este a treia piesă dintre cele scrise de
dramaturg, o capodoperă a genului dramatic. Dramaturgul mizează pe obiectivitate, acțiunea
este ancorată în actualitatea vieții, înfățișând diverse aspecte sociale, personajele sunt tipice,
iar forma adoptată este una echilibrată, punându-se accent pe exactitatea exprimării. De
aceea, și viziunea despre lume este una obiectivă și stârnește râsul prin contrastul dintre
aparență și esență. Personajul, ca element esențial al structurii unei comedii, participă la
acțiune și se încadrează unei anumite tipologii, stabilind anumite relații și fiind purtătorul
mesajului dramaturgului.

3 opere bac
 – prezentarea statutului social, psihologic, moral etc. al personajului ales, prin
raportare la conflictul/conflictele textului dramatic studiat;
Ştefan Tipătescu este prezentat încă din lista cu Persoanele de la începutul piesei în
funcţia de prefect al judeţului. Superior celorlalţi prin pregătire, avere, statut social, Tipătescu
are aere senioriale şi îşi foloseşte funcţia învestită ca privilegiu personal, în avantaj propriu,
dovedind moravurile specifice clasei politice, pe fondul alegerilor pentru Camera Deputaţilor .
În cadrul partidului, Trahanache este şef politic al puterii locale, iar Tipătescu- reprezentant al
puterii centrale.
El întruchipează în comedie tipul donjuanului, al primului amorez, redus în manieră
clasică la câteva trăsături dominante. Prietenul cel mai bun al lui Zaharia Trahanache,
Tipătescu o iubeşte pe soţia acestuia, Zoe, chiar de la o jumătate de an după ce ea se
căsătoreşte cu neica Zaharia, după cum observă acesta cu naivitate : „pentru mine să vie să
bănuiască cineva pe Joiţica, ori pe amicul Fănică, totuna e… E un om cu care nu trăiesc de
ieri, de alaltăieri, trăiesc de opt ani, o jumătate de an după ce m-am însurat a doua oară. De
opt ani trăim împreună ca fraţii, şi niciun minut n-am găsit la omul acesta măcar atâtica rău.”
Tipătescu oglindeşte, alături de ceilalţi, tema comediei, contrastul între ceea ce sunt şi
ceea ce vor să pară personajele. Excepţie de la tipologia demagogului prost şi incult, nefiind
sancţionat prin comicul de limbaj, privit cu mai multă îngăduinţă de dramaturg, Tipătescu este
ironizat totuşi pentru legătura extraconjugală, semnificativ în acest sens fiind numele de alint
oferit în cercul intim, Fănică, care contrastează cu imaginea de stâlp al puterii judeţului. Mai
idealist decât Zoe, el se dovedeşte dispus să abandoneze totul şi să fugă cu ea în lume, şi nu
poate accepta ipocrizia politică a întovărăşirii cu Caţavencu. Capitulează totuşi, de dragul
înţelegerii cu femeia iubită: „În sfârşit, dacă vrei tu… fie!… Întâmplă-se orice s-ar întâmpla…
Domnule Caţavencu, eşti candidatul Zoii, eşti candidatul lui nenea Zaharia… prin urmare şi al
meu!… Poimâine eşti deputat!…”
Personaj plat, fără a ieşi din tipologie, Tipătescu dovedeşte totuşi o anume
deziluzionare care îl va maturiza, o reacţie în faţa “machiaverlâcurilor” care domină viaţa
politică, oferind posibilitatea de câştig în cele mai înalte sfere ale politicii celui din urmă
imbecil: “Ce lume!…Ce lume!…” El emite o judecata critica si aspra la adresa celorlalti; este
deci si purtatorul perspectivei auctoriale (personaj-reflector), dovedind anumite calităţi
intelectuale şi afective.
– evidenţierea unei trăsături a personajului ales, ilustrată prin două
episoade/citate/secvenţe comentate;
Una din trăsăturile dominante ale personajului este impulsivitatea. Ea reiese din actul
I, când Zaharia Trahanache îi face o vizită matinală pentru a-l înştiinţa de faptul că o scrisorică
a sa de amor către Zoe se află în posesia lui Caţavencu. Bătranul îi reproduce conţinutul
„docomentului” cu exactitate. Neştiind cum să reacţioneze, Ştefan Tipătescu este derutat,
confuz şi nervos. Plimbându-se agitat prin cameră, adresează injurii “canaliei”, Trahanache
singur oferind justificare pentru conţinutul scrisorii- plastografia. Singura reacţie pe care o
găseşte Tipătescu este cea violentă, ca dovadă a drepturilor absolute pe care şi le arogă : “D.
Caţavencu nu va fi deseară la întrunire; o să fie în altă parte- la păstrare.”
O altă secvenţă care evidenţiază caracterul protagonistului se afla în actul al II-lea,
după ce Caţavencu este arestat şi adus în casa prefectului. Tipătescu încearcă să recupereze
scrisoarea pierdută prin oferirea unor funcţii importante oponentului : avocat al statului, primar,
4 opere bac
chiar şi o moşie din marginea oraşului. Negocierea îl identică pe prefect ca voinţă ce are la
dispoziţia sa judeţul. Ascunzându-şi cu greu dispreţul şi furia în umbra ironiilor, când
Caţavencu refuză, şi pretinde mandatul de deputat, Tipătescu izbucneşte şi devine
necontrolat, ameninţând că îl ucide cu bastonul. În final, înfrânt de voinţa Zoei, şantajat
sentimental, capitulează.
– prezentarea a doua elemente ale textului dramatic, semnificative pentru ilustrarea
viziunii despre lume a autorului/ a naratorului ( de exemplu: actiune, conflict, relatii temporale
si spatiale, incipit, final, constructia subiectului, particularitati ale compozitiei, modalităţi de
caracterizare, limbaj etc. );
Acţiunea, caracterizată de tensiune dramatică exemplar condusă pe parcursul celor
patru acte, particularizează concepţia autorului despre cutumele politice ale marii burghezii
provinciale, al cărei reprezentant de seamă este Ştefan Tipătescu. Scrisoarea este un
suprapersonaj, în ciuda aparenţei de lipsă de însemnătate-folosirea articolului nehotărât “o”-,
ce capătă în viaţa lui Zoe, a lui Tipătescu şi a deciderii exprimării opiniei unui colegiu
importanţa majoră (ca în literatura americană- “Scrisoarea furată”- E. A. Poe). Dacă iniţial
atmosfera este de calm şi de rutină, acţiunea se complică treptat o dată cu semnalarea
periplului scrisorii de la Cetăţeanul turmentat la Caţavencu şi invers, culminând cu intrarea în
scenă a altei scrisori, al cărei traseu va continua şi “ aldată”, cât va fi nevoie, ciclic. Strădaniile
personajelor-ameninţările lui Tipătescu, strategiile diplomatice ale Zoei, descoperirea poliţelor
de către Trahanache, intervenţiile poliţiei prin Pristanda, sforţările lui Farfuridi şi
Brânzovenescu de a înţelege ce se întâmplă, vor fi anulate de modul cum hazardul serveşte
interesele unora sau altora. Cu privire la Dandanache autorul declara: “Am găsit un personaj
mai prost ca Farfuridi şi mai canalie decât Caţavencu”. Deşi subliniază ideea realităţii politice a
tuturor timpurilor, personajele nu ies din caricatură, aspect evident în finalul împăcării festiviste
în care satisfacţia personală a fiecăruia îmbracă masca binelui ţării. Binele lui Tipătescu este
de a-şi fi păstrat superioritatea poziţiei. Alături de Zoe, el nu participă la spectacolul
îmbrăţişărilor între Caţavencu şi Dandanache, dar îl acceptă şi îl contemplă de la distanţă.
Conflictul dramatic principal constă în confruntarea a două facţiuni: reprezentanţii
partidului puterii ( Tipătescu, Zoe, Zaharia Trahanache, Farfuridi şi Brânzovenescu), şi
gruparea independentă constituită în jurul lui Nae Caţavencu, ambiţios avocat şi proprietar al
ziarului “Răcnetul Carpaţilor”. Conflictul secundar este reprezentat de grupul Farfuridi-
Brânzovenescu care se teme de trădarea prefectului. Amplificarea conflictului se realizează
prin intrările repetate în scenă ale Cetăţeanului turmentat, care, neaducând scrisoarea,
creează o stare de tensiune niciodată rezolvată, în final gestul său devenind aproape
superfluu. Tipătescu deţine o poziţie centrală în ambele conflicte.
Particularităţile compoziţiei comediei lui Caragiale oglindesc tema acesteia în măsura
în care subliniază prin progresia evenimentelor lipsa criteriilor reale de promovare, aleatoriul şi
fariseismul metodelor celor implicaţi. O serie de procedee compoziţionale- răsturnări bruşte de
situaţie, elemente-surpriză, anticipări, amânări-complică situaţia conflictuală. Prin tehnica
acumulărilor succesive, acţiunea capătă proporţiile unui uriaş bulgăre de zăpadă ce ameninţă
a strivi siguranţa şi confortul poziţiei protagoniştilor, pentru ca lucrurile să ia o întorsătură
neaşteptată, şi, conform definiţiei speciei, finalul să fie unul fericit pentru toţi.
Caracterizarea directă a personajului este realizată prin intermediul didascaliilor:
„nervos”, „impacient”, „fierbând” şi al observaţiilor celorlalte personaje: „E iute! N-are cumpăt.
5 opere bac
Aminteri bun băiat, deştept, cu carte, dar iute, nu face pentru un prefect.”( Trahanache) ;
„mosia mosie, fonctia foncție, coana Joitica coana Joitica: trai neneaco, cu banii lui
Trahanache”.( Pristanda) Caracterizarea indirectă reiese din gesturi, atitudini, mimica, ton, din
propriile actiuni, ganduri si simtiri, prin intermediul mediului social in care traieste; prin relatiile
lui cu celelalte personaje şi prin nume. Astfel, Tipătescu dovedeşte constiinta inechitatii si
falsitatii sistemului electoral, amendandu-l, fara putinta de a i se opune sau de a-l modifica. De
fapt, până la a fi victima lui, trăieşte o voluptate a jocului politic, dovedind abilitate în a anticipa
şi contracara mişcările adversarilor. Posesor al unui statut privilegiat, personajul se detașează
ușor de acest univers de marionete, fiind singurul capabil de ironie, calitate a spiritului rar
întâlnită la eroii comediilor lui Caragiale. Cetățeanului turmentat îi raspunde: „la alegători ca d-
ta, cuminte, cu judecată limpede, cu simț politic nu se poate mai bun reprezentant decât d.
Cațavencu (apăsând) onorabilul d. Catavencu!”
Ştefan Tipătescu este un personaj aparte în raport cu ceilalți indivizi printre care se
mișcă, dar rămâne un tip reprezentativ pentru o anumită categorie socială a vremii. Liniile de
forţă care îl conturează îl fac la fel de condamnabil ca și pe ceilalti, asupra cărora are însă
avantajul poziției şi al unui plus de luciditate. Zoe îl atrage cu farmecul ei și simte o reală
pasiune și afecțiune pentru ea, dar nu înceară niciun fel de remuscare și nu-şi face scrupule la
ideea că aceasta este sotia celui mai bun amic al său, chiar dacă el, e drept, are o vârstă
destul de înaintată. Şi Tipătescu face parte din lumea „fără moral si fără prinţip” despre care
vorbeşte Trahanache. Personajul suportă un statut oarecum diferențiat de al celorlalti, dar, în
fond, el nu face decât să completeze galeria indivizilor care fac din această capodoperă a lui
Caragiale o oglindă a modului în care se desfășurau alegerile într-un sistem politic corupt,
reper al temei realiste a textului.

O scrisoare pierdută- Relaţia Ştefan Tipătescu- Zoe Trahanache

– prezentarea statutului social, psihologic, moral etc. al fiecăruia dintre personajele alese din
textul dramatic studiat;
Personajele din comedii au trăsături care înlesnesc încadrarea lor în diferite tipuri. Caragiale
este considerat cel mai mare creator de tipuri din literatura română. Ele aparţin viziunii clasice pentru
că se încadrează într-o tipologie comică, având o dominantă de caracter şi un repertoriu fix de
trăsături. Cuplul Ştefan Tipătescu- Zoe Trahanache reflectă viaţa de familie şi moravurile „aristocraţiei”
provinciale – marcate de adulter.
Ştefan Tipătescu este prezentat încă din lista cu Persoanele de la începutul piesei în funcţia
de prefect al judeţului. Superior celorlalţi prin pregătire, avere, statut social, Tipătescu are aere
senioriale şi îşi foloseşte funcţia învestită ca privilegiu personal, în avantaj propriu, dovedind moravurile
specifice clasei politice, pe fondul alegerilor pentru Camera Deputaţilor . În cadrul partidului,
Trahanache este şef politic al puterii locale- “prezidentul”, iar Tipătescu- reprezentant al puterii
centrale. El întruchipează în comedie tipul donjuanului, al primului amorez, redus în manieră clasică la
câteva trăsături dominante. Prietenul cel mai bun al lui Zaharia Trahanache, Tipătescu o iubeşte pe
soţia acestuia, Zoe, chiar de la o jumătate de an după ce ea se căsătoreşte cu neica Zaharia, după
cum observă acesta cu naivitate : „pentru mine să vie să bănuiască cineva pe Joiţica, ori pe amicul
Fănică, totuna e… E un om cu care nu trăiesc de ieri, de alaltăieri, trăiesc de opt ani, o jumătate de an
după ce m-am însurat a doua oară. De opt ani trăim împreună ca fraţii, şi niciun minut n-am găsit la
omul acesta măcar atâtica rău.”
Zoe este soţia lui Zaharia Trahanache, unul dintre “stalpii “puterii locale şi amanta lui
Tipatescu. Reprezintă tipul cochetei adulterine, dar este şi femeia voluntară, impunându-şi deciziile atât
6 opere bac
asupra soţului, cât şi asupra prefectului, speculând sentimentele de dragoste ale ambilor şi jucând
comedia sensibilităţii . Rolul important al acesteia este subliniat de Farfuridi, în replica:”Adică partidul
nostru: madam Trahanache, dumneata, nenea Zaharia, noi şi ai noştri…”. Când Zoe îi dă lui Ghiţă
ordin contrar celui dat de Tipătescu, şi anume să-l elibereze şi să-l aducă pe Caţavencu, cuvintele ei
oglindesc poziţia sa: “Dacă ţii la tine, dacă ţii la familia ta, Ghiţă”. Lipsită de vulgaritate sau ridicol,
scăpând de tuşa caricaturală, asemenea lui Tipătescu, este între personajele caragialiene distinse prin
limbaj şi prin anume calităţi intelectuale sau de comportament. Dincolo de aparenţe, în cuplul pe care îl
formează cu Tipătescu, ea reprezintă raţiunea, puterea şi deţine, de fapt, controlul asupra relaţiei.
– evidenţierea, prin două episoade/citate/secvenţe comentate, a modului în care evoluează
relaţia dintre cele două personaje;
Un prim episod relevant pentru relaţia dintre cei doi este cel din actul II, când Zoe, speriată de
şantajul lui Caţavencu, încearcă să-l convingă pe Tipătescu să accepte condiţiile acestuia. Zoe trece
de la lacrimi şi invocarea vulnerabilităţii poziţiei sale de femeie expusă blamării la energice ameninţări,
jucând cu abilitate cartea şantajului sentimental. Tipătescu este dominat psihologic de la început până
la sfârşit. Soluţiile sale- fuga în lume, ameninţările adresate lui Caţavencu-sunt lipsite de consistenţa
realismului şi ignorate de Zoe. Cu o mai lucidă viziune asupra “blestematei de politică”, ea ajunge uşor
la concluzia- “Ei!ş-apoi!mai la urmă, Caţavencu poate fi tot aşa de bun deputat ca oricare altul!…”.
Uzând de sentimentele cele mai sensibile ale prefectului, dar fără a-şi clinti hotărârea, Zoe îi învinge
orgoliul şi îl determină să accepte compromisul:” Poţi fi tu duşmanul liniştii mele? Fănică…”
O altă secvenţă ce surprinde dinamica acestui cuplu este cea din actul IV, în care Tipătescu şi
Zoe întâmpină pe Agamiţă Dandanache, sosit pentru a-şi vizita colegiul. Cu orgoliul încă alterat de
încercarea de a se fi supus lui Caţavencu, Tipătescu apără pe Dandanache, care se dovedeşte
decrepit, în faţa Zoei: “E simplu, dar e onest”. Femeia nu l-a iertat pentru îndărătnicia lui, şi îl face să se
simtă vinovat, simţind încă ameninţarea scrisorii. Când Dandanache mărturiseşte fără reţineri periplul
propriei scrisori de amor devenită armă de şantaj, cei doi sunt bulversaţi. Dandanache e, în limitarea
lui, mai canalie decât Caţavencu, pentru că nu şi-a pus nicio clipă problema înapoierii scrisorii. După ce
o linişteşte pe Zoe de dragul aparenţelor, Tipătescu are un monolog în care conştientizează
deşertăciunea luptei sale cu Caţavencu: “Iaca pentru cine sacrific atâta vreme liniştea mea şi a femeii
pe care o iubesc…” El recunoaşte astfel superioritatea intuiţiei feminine chiar în chestiunile de
“politică”.
– ilustrarea a două componente de structură, de compoziţie şi de limbaj ale textului dramatic
studiat, semnificative pentru analiza relaţiei dintre cele două personaje (de exemplu: acţiune, conflict,
intrigă, scenă, notațiile autorului, replici, registre stilistice, limbajul personajelor etc.);
Acţiunea, caracterizată de tensiune dramatică exemplar condusă pe parcursul celor patru
acte, particularizează concepţia autorului despre cutumele politice ale marii burghezii provinciale, în
care cuplul Ştefan Tipătescu- Zoe Trahanache joacă un rol hotărâtor. Scrisoarea este un
suprapersonaj, în ciuda aparenţei de lipsă de însemnătate-folosirea articolului nehotărât “o”-, ce capătă
în viaţa lui Zoe, a lui Tipătescu şi a deciderii exprimării opiniei unui colegiu importanţa majoră (ca în
literatura americană- “Scrisoarea furată”- E. A. Poe). Dacă iniţial atmosfera este de calm şi rutină,
acţiunea se complică treptat o dată cu semnalarea periplului scrisorii de la Cetăţeanul turmentat la
Caţavencu şi invers, culminând cu intrarea în scenă a altei scrisori, al cărei traseu va continua şi “
aldată”, cât va fi nevoie, ciclic. Strădaniile personajelor-ameninţările lui Tipătescu, strategiile
diplomatice ale Zoei, descoperirea poliţelor de către Trahanache, intervenţiile poliţiei prin Pristanda,
sforţările lui Farfuridi şi Brânzovenescu de a înţelege ce se întâmplă, vor fi anulate de modul cum
hazardul serveşte interesele unora sau altora. Cu privire la Dandanache autorul declara: “Am găsit un
personaj mai prost ca Farfuridi şi mai canalie decât Caţavencu”. Deşi subliniază ideea realităţii politice
a tuturor timpurilor, personajele nu ies din caricatură, aspect evident în finalul împăcării festiviste în
care satisfacţia personală a fiecăruia îmbracă masca binelui ţării. Binele lui Tipătescu este de a-şi fi

7 opere bac
păstrat superioritatea poziţiei, iar al lui Zoe de a păstra în continuare aparenţele. Cei doi nu participă la
spectacolul îmbrăţişărilor între Caţavencu şi Dandanache, dar îl acceptă şi îl contemplă cu o oarecare
meditaţie de la distanţă.
Conflictul dramatic principal constă în confruntarea a două facţiuni: reprezentanţii partidului
puterii ( Tipătescu, Zoe, Zaharia Trahanache, Farfuridi şi Brânzovenescu), şi gruparea independentă
constituită în jurul lui Nae Caţavencu, ambiţios avocat şi proprietar al ziarului “Răcnetul Carpaţilor”.
Conflictul secundar este reprezentat de grupul Farfuridi-Brânzovenescu care se teme de trădarea
prefectului. Amplificarea conflictului se realizează prin intrările repetate în scenă ale Cetăţeanului
turmentat, care, neaducând scrisoarea, creează o stare de tensiune niciodată rezolvată, în final gestul
său devenind aproape superfluu. Cuplul Tipătescu-Zoe ajunge să deţină o poziţie centrală în ambele
conflicte.
Particularităţile compoziţiei comediei lui Caragiale oglindesc tema acesteia în măsura în care
subliniază prin progresia evenimentelor lipsa criteriilor reale de promovare, aleatoriul şi fariseismul
metodelor celor implicaţi. O serie de procedee compoziţionale- răsturnări bruşte de situaţie, elemente-
surpriză, anticipări, amânări-complică situaţia conflictuală. Prin tehnica acumulărilor succesive,
acţiunea capătă proporţiile unui uriaş bulgăre de zăpadă ce ameninţă a strivi siguranţa şi confortul
poziţiei protagoniştilor, pentru ca lucrurile să ia o întorsătură neaşteptată, şi, conform definiţiei speciei,
finalul să fie unul fericit pentru toţi.
Caracterizarea directă a lui Tipătescu este realizată prin intermediul didascaliilor: „nervos”,
„impacient”, „fierbând” şi al observaţiilor celorlalte personaje: „E iute! N-are cumpăt. Aminteri bun băiat,
deştept, cu carte, dar iute, nu face pentru un prefect.”( Trahanache) ; „mosia mosie, foncția foncție,
coana Joitica coana Joitica: trai neneaco, cu banii lui Trahanache”( Pristanda). Zoe este, de
asemenea, caracterizată direct de Trahanache şi de Cetăţeanul turmentat ca “simţitoare”, sau “damă
bună”, sau se autocaracterizează în faţa lui Caţavencu: “Eu sunt o femeie bună… am să ţi-o
dovedesc”. Numele eroinei e sugestiv pentru natura ei plină de vitalitate, energică (Zoe – viaţă); îşi
cunoaşte interesul, îşi impune punctul de vedere. Caracterizarea indirectă reiese din gesturi, atitudini,
mimică, ton, prin intermediul mediului social in care traiesc personajele. Astfel, Tipătescu dovedeşte
constiinta inechitatii si falsitatii sistemului electoral, amendandu-l, fara putinta de a i se opune sau de a-
l modifica. Ironic, Cetăţeanului turmentat ii raspunde: „la alegatori ca d-ta, cuminte, cu judecata
limpede, cu simt politic nu se poate mai bun reprezentant decat d. Catavencu (apasând) onorabilul d.
Catavencu!” Zoe, în schimb, este mai pragmatică, înţelege lucrurile din perspectiva strictă a protejării
echilibrului şi bunăstării universului său, fără orgolii sau ambiţii ideologice deşarte. Când este
învingătoare, are nobleţea de a ierta şi de a întinde o mână învinsului, şi flerul de a şi-l face pe
Caţavencu un susţinător. Tipătescu, care sacrifică plecarea la centru şi o carieră la Bucureşti pentru
traiul comod alături de Trahanache şi de soţia acestuia, are o iubire încă imatură, cu momente de
exaltări. Zoe iubeşte cerebral: “Te iubesc, dar scapă-mă!”
Cuplul Tipătescu-Zoe Trahanache reprezintă un etalon al moravurilor în înalta
burghezie provincială. Nu întâmplător, Dandanache îl confundă pe Tipătescu cu soţul lui Zoe.
Existenţa acestui cuplu e un prilej pentru Caragiale de a satiriza morvurile societăţii, vidul
moral, imoralitatea din planul vieţii conjugale, consonantă cu cea din planul politic. Dacă în
comedia tradiţională, conflictul se rezolvă prin reinstituirea unor valori care triumfă în disputa
bine – rău, adevăr – minciună, în comedia modernă, finalul nu mai reinstituie valori autentice.
Din această perspectivă, teatrul lui I.L.C. anticipează teatrul absurdului, şi Eugen Ionescu
mărturiseşte că vede în Caragiale un precursor.

2 Particularităţile unei opere care aparţine lui Mihail Sadoveanu - Fântâna

dintre plopi
8 opere bac
 Prin tema unei opere literare se înţelege aspectul general din realitate abordat în
creaţia literară respectivă. Tema aleasa de scriitor este tratată într-o anumită viziune despre
lume, înţelegând prin aceasta modul în care scriitorul vede lucrurile, le înţelege şi le
interpretează, precum şi atitudinea şi opinia lui faţă de aspectele realităţii înfăţişate. Viziunea
despre lume sau perspectiva narativă într-o creaţie literară epică este, în esenţă, obiectivă sau
subiectivă, în funcţie de tipul naraţiunii şi al naratorului sau de curentul literar căruia aceasta îi
aparţine, putând însă suferi anumite nuanţări. O viziune aparte, de natură subiectivă, se
întâlnește în povestiri, acestea fiind opere epice culte de mică întindere, în care relatarea se
face subiectiv, la persoana I, prezentându-se un singur fapt din trecut. Atenția naratorului se
îndreaptă asupra acțiunii, nu a personajelor, acesta fiind martor sau participant direct la
întâmplare.
Evidenţierea unor trăsături specifice care fac posibilă încadrarea textului în specia
literară povestirea
Acestei specii literare, povestirii, i se încadrează și opera literară Fântâna dintre plopi,
deoarece autorul adoptă ca tehnică narativă povestirea în ramă (relatarea întâmplării lui
Neculai Isac este încadrată celei care prezintă atmosfera și participanții de la Hanul Ancuței),
iar naratorii acestora sunt două personaje:protagonistul întâmplării și un personaj-martor,
prezent la han. Așadar, există mai multe voci narative, iar naratorul omniscient este înlocuit cu
unul subiectiv, autorul urmărind și reacția interlocutorilor la relatarea întâmplării. Nota
subiectivă se accentuează și prin ceremonialul integrării personajului narator în colectivitate, și
prin cel al zicerii și al adresării directe dintre personaje.
Povestirea ,,Fântână dintre plopi’’ este o creaţie care aparţine volumului ,,Hanul
Ancutei’’, apărut în anul 1928 şi prezintă o serie de întâmplări care au reuşit să impresioneze
prin umor şi vorbe calde.
Tema textului şi două secvenţe sugestive
Tema povestirii este iubirea, cu consecinţele ei tragice. O scenă reprezentativă o
constituie întâlnirea lui Neculai cu Marga, dăruindu-i acesteia un bănuţ, apoi se întoarce la han
cu gândul la fata cu ochii iuţi pe care o întâlnise. De asemenea, finalul poveştii lor de dragoste
este reprezentativ. Marga este omorâtă de ţigani, deoarece îi dezvăluise planul sadic al
ţiganilor lui Neculai Isac. Acesta încearcă să o salveze, însă fusese săgetat în ochi de unul
dintre atacatori, s-a întors, dar femeia a fost omorâtă cu sânge rece şi aruncată în fântână.
Evidenţierea elementelor de structură, de compoziţie şi de limbaj ale textului narativ
studiat, semnificative pentru tema şi viziunea despre lume
Un prim element de structură îl prezintă titlul care este analitic, format din două
substantive comune, legate printr-o prepoziţie simplă. Titlul constituie toposul romantic al celor
doi îndrăgostiţi, un loc idilic ce le aduce linişte şi împlinire erotică, dar şi locul crimei, deoarece
Marga este omorâtă cu sânge rece şi aruncată în fântână.
Perspectiva narativă este subiectivă, cu un narator subiectiv, personaj martor, iar
naraţiunea se realizează la persoana I, focalizată pe două planuri: reprezentarea
evenimentelor trăite în tinereţe – timpul narat- -autoanaliza faptelor din perspectiva maturităţii
–timpul naraţiunii. Povestirea are caracter autobiografic.
Incipitul este dat de atmosfera călduroasă de la han, când lăutarii ,,se sculaseră”, iar
Ancuta cea sprâncenată ațâța, iar focul. Cu toţii aşteptau nerăbdători o nouă povestire.
9 opere bac
Finalulconstituie aceeaşi atmosferă călduroasă din incipit, gestul lui Neculai de a o lua de
mână pe hangiţă denotă bucuria lui, deoarece a reuşit să se confeseze, simţindu-se în
siguranţă şi liber, dorind să se servească la masă ,,cu vin vechi în oale nouă”.
SUBIECTUL OPEREI
Ca toate narațiunile incluse în acest volum, și aceasta este o povestire în ramă, pentru
că începe prin prezentarea locului, a peisajului mirific, singuratic, în care se află Hanul Ancuței,
unde gospodarii și cărăușii se pregătesc să asculte o nouă istorisire. În acest cadru își face
apariția un călăreț care părea că vine ,,de demult, de pe depărtate tărâmuri’’. Încadrarea în
ramă se realizează în continuare prin portretul călărețului care sosește la han și care este
recunoscut de comisul Ioniță de la Drăgănești, acesta nefiind altcineva decât Neculai Isac,
căpitan de mazili, prietenul său din tinerețe. Urmează ceremonialulprin care cel venit de
curând este încadrat în colectivitate. După ce își adăpostește calul, Neculai Isac se alătură
celorlalți, fiind primit cu bunăvoință și poftit la o ulcică de vin. Incipitulse termină cu această
secvență, după care urmează istorisirea căpitanului Neculai Isac. Întâmplările narate de el s-
au petrecut cu douăzeci și cinci de ani în urmă, când poposise tot aici, la han, în drumul său
spre Suceava. Neculai Isac trebuia să ajungă cu nişte vinuri pe meleagurile Sucevei, dar
poposeşte în drum la Hanul Ancuţei. Plimbându-se pe malul râului Moldova surprinde un grup
de ţigani care se scăldau şi este întâmpinat de Hasanache şi o tânără pe nume Marga.
Impresionat de fată şi de frumuseţea ochilor ei, bărbatul îi dă un ban de argint, iar a doua zi
fata îl întâmpină pe acesta la han, arătându-i ciuboţelele cumpărate. Tinerii vor petrece o
noapte la ,,fântână dintre plopi’’, unde îşi promit o nouă întâlnire în seara următoare. În cadrul
celei de a doua întâlniri, după un timp de şovăială din partea fetei, deşi ştie că va fi ucisă
pentru asta, Marga îi va mărturisi lui Neculai că ţiganii au trimis-o să îl ademenească pe bărbat
la fântâna dintre plopi pentru a-l putea jefui şi omori. În urma acestor vorbe, bărbatul îşi
încălecă ce îî era mai drag, calul şi fuge, însă o prăjină aruncată de unul dintre ţigani îi scoate
un ochi. Cu ajutorul câinelui, bărbatul scapă cu viaţă, însă împreună cu un grup de la han se
întoarce la fântână pentru a o lua pe Marga, dar constată că ea a fost ucisă şi trupul ei a fost
aruncat în fântână. Pentru a-l readuce pe căpitan la realitate, Moş Leonte, la final, este
întrebat dacă mai există acea fântână, însă, din păcate ,,Nu mai este... s-a dărâmat ca toate
ale lumii”.Nota subiectivă a întâmplărilor relatate este marcată de puternica impresie lăsată de
istorisire în sufletul ascultătorilor care rămân ,,tăcuți și mâhniți’’ , iar naratorul este copleșit de
aceste amintiri, stând ,,împovărat la locul lui, neclintit și cu capul plecat’’. Aceste ultime detalii
constituie finalul povestirii, când căpitanul ,,privea țintă în jos în neagra fântână a trecutului’’.
Ca orice povestire în ramă, istorisirea lui Neculai Isac este încadrată într-o altă
relatare, care nu-i aparține și care apare la începutul și la sfârșitul operei. Există, așadar, două
narațiuni. Una se referă la cadrul natural în care se află hanul, la oaspeții prezenți aici, la
preocupările și la comportarea lor, precum și la reacțiile ascultătorilor față de destăinuirile
căpitanului de mazili, și este realizată la persoana I de către un personaj-martor, unul dintre
răzeșii sau cărăușii prezenți la han. Cealaltă este narațiunea propriu-zisă aparținând tot unui
personaj al povestirii, lui Neculai Isac, venit la han mai târziu, el fiind deopotrivă narator și erou
al întâmplărilor.
Pe lângă tehnicile narative specifice unei opere epice subiective (personaj-martor,
personaj-narator, narațiune la persoana I, mai multe voci narative, absența naratorului
omniscient, omniprezent și obiectiv etc.) tot un element subiectiv al structurii povestirii sunt și
10 opere bac
personajele, dar accentul nu cade asupra lor ca în nuvelă, ci asupra întâmplărilor relatate. Prin
prezența celor două personaje principale ale povestirii, autorul face elogiul vieții curate, a
trăirilor intense și sincere a sentimentelor. De aceea, ascultătorii se asociază acestora din tot
sufletul, deoarece protagoniștii sunt firi romantice, pasionale, care trăiesc vulcanic, pătimaș
combustiile interioare. Astfel, se remarcă mai întâi admirația comisului Ioniță față de căpitan,
cu care fusese prieten în tinerețe, sau înfiorarea cu care Ancuța își amintește de poveștile
spuse de mama sa despre Neculai Isac. La rândul lui, acesta își manifestă tristețea amintindu-
și de cele petrecute și reușește, prin darul său de povestitor, dar și prin dramatismul
întâmplărilor relatate, să-i impresioneze pe ascultători.
Concluzia
Nota originală a viziunii scriitorului este aceea că, la fel ca în creația populară, în care
își au originea foarte multe dintre operele sadoveniene, faptele sunt prezentate într-o aură
legendară, iar naratorul respectă un anumit ceremonial al spunerii, având în vedere captarea
atenției și a emoției, precum și menținerea suspansului. Datorită notelor subiective menționate,
viziunea despre lume este una personală, mai ales afectivă, și aparține personajului narator și
protagonist al întâmplării, dar și ascultătorilor care împărtășesc, de cele mai multe ori, opinia
acestuia. Concluzionând putem spune că această povestire, ca și celelalte din volumul ,,Hanu-
Ancuței’’, se caracterizează printr-un echilibru desăvârșit atât ca structură, cât și ca limbaj,
totul fiind prezentat cu o puternică notă de subiectivitate.

Particularități de caracterizare Neculai Isac

O caracteristică a personajelor lui Sadoveanu este aceea că sunt implicate afectiv în
relatarea din mediul rural plini de vervă și de umor.
Povestirea ,,Fântâna dintre plopi’’ este o creație care aparține volumului ,,Hanu
Ancuței’’, apărut în anul 1928 și prezintă o serie de întâmplări care au reușit să impresioneze
prin umor și prin vorbe memorabile.
Unul dintre personajele reprezentative pentru această operă este Neculai Isac.
Statutul social, psihologic si moral
Neculai Isaceste căpitan de mazili din Bălănești. Era un om bogat și avea dezvoltat
gustul aventurii, lucru ce este ilustrat prin intermediul autocaracterizării: ,, aveam oi și
imașuri… dar îmi erau dragi ochii negri și pentru ei călcam multe hotare’’. Neculai Isac este, ca
toți ceilalți, tipul de povestitor popular. El se adresează permanent publicului său de la han,
vrea să-l impresioneze cu istoria lui de dragoste, își manifestă tristețea pentru cele petrecute.
Povestește pentru a nu uita si pentru a se sustrage timpului. Din punct de vedere psihologic,
căpitanul evoluează și toate întâmplările bune sau rele din viața lui îl maturizează și învață să
treacă cu ușurință peste ele, păstrându-și optimismul și umorul. El este o fire romantică,
pasională, care se implică sincer și profund în relația sa cu ființa iubită. Naratologic, Neculai
Isac este protagonistul și naratorul istorisirii principale referitoare la dragostea sa sinceră și
pătimașă față de țigăncușa Marga, ucisă de ai săi pentru că i-a trădat, această întâmplare fiind
încadrată într-o altă relatare, care nu-i aparține protagonistului, ci unui personaj martor, unul
dintre răzeșii sau cărăușii prezenți la han.
Trăsătura dominantă
Trăsătura lui dominanta este curajul, deoarece este capabil să se confeseze
oamenilor dragi de la han și să lupte cu grupul de țigani pentru a-și salva iubirea, dar este prea
11 opere bac
târziu. Un episod reprezentativ este prima întâlnire a protagonistului cu Marga, moment în care
sufletele lor aprind scânteia dragostei, iar cel de-al doilea episod este cel care prezintă a doua
întâlnire a lui cu fata, atunci când se înapoiază de la Pașcani și îi oferă scurteica de vulpe
promisă. Episoadele se remarcă prin tensiunea sufletească a celor doi îndrăgostiți și prin
profunzimea trăirilor acestora, prin satisfacția eroului de a o face fericită pe Marga și prin
bucuria intensă și sinceră pe care ea o trăiește. Aceeași satisfacție o simte Marga și atunci
când îl caută pe Neculai Isac la han pentru a-i arăta ciuboțelele cumpărate pe banul oferit de
el.
Elemente de structură, de compoziție și de limbaj ale textului semnificative pentru
evidențierea însușirilor personajului
Un prim element de structură îl constituie modalitățile de caracterizare. Naratorul îl
caracterizează, în mod direct, făcându-i un portret fizic: ,,Era un om ajuns la căruntețe, dar se
ținea drept și sprinten pe cal. Purta ciubote de iuft cu turetci nalte ș-un ilic de postav civit cu
nasturi rotunzi de argint (...)Avea torbă de piele galbănă la șold și pistoale la coburi. Obrazu-i
smad cu mustăcioară tunsă și barbă rotunjită, cu nas vulturesc și sprâncene întunecoase,
arăta încă frumuseță și bărbăție, deși și ochiul drept stâns și închis îi dădea ceva trist și
straniu.” De asemenea, Comisul Ioniță, așa cum îl cunoscuse cu mult timp, îl caracterizează
direct: ,,Neculai Isac de la Bălănești, din ținutul Tutovei, a fost un om cum nu erau mulți în
Țara Moldovei. Voinic și frumos, și rău’’ și căruia îi plăcea să călătorească în lung și-n lat în
căutarea dragostei. Așadar, Neculai Isac era un aventurier, căci, așa cum recunoaște chiar el,
îi ,,erau dragi ochii negri’’ și pentru ei ,,călca multe hotare’’. Absența lui de acasă cu
săptămânile îi aducea la disperare pe ai săi, mama lui rugându-se în fiecare duminică să se
liniștească și să se însoare. Se autocaracterizează: ,,eram un om buiac și ticălos(…) Om
nevrednic nu pot să spun c-am fost. Aveam oi și imașuri și neguțam toamna vinuri.’’
În mod indirect, căpitanul de dovadă de omenie și de plăcerea vorbei, deoarece evocă
o întâmplare din tinerețea sa. A fost un bărbat capabil să se exteriorizeze și să țină enorm la
femeia pe care o iubea. Este milostiv, deoarece îi oferă un ban de argint Margai și dornic de a
o reîntâlni pe tânăra la fântână. Se îndrăgostește fără să-și propună de negrul ochilor ei. Este
un luptător, omoară un țigan și rănește un altul, dar îsi pierde un ochi. Înțelegător, fiindcă își dă
seama că Marga se sacrificase pentru el și pentru iubirea lor. Tânărul este naiv și nesăbuit. El
nesocotește însemnătatea adevarată a acelei întâlniri. Înțelege consecințele gestului său,
numai sacrificarea Margăi.Această întâmplare îl maturizează, îl căleste și este capabil să facă
diferența dintre tânărul lipsit de experiență și bătrânul înțelept, trecut prin viață.
De asemenea titlul este reprezentativ pentru caracterizarea personajului. Toposul
romantic în care Neculai își manifestă sentimentele de liniște, de siguranță și își arată
dragostea față de Marga. Locul este o binecuvântare pentru fericirea pe care a câștigat-o în
timpul călătoriei sale.
Perspectiva narativă este subiectivă, cu un narator subiectiv, personaj, martor, iar
narațiunea se realizează la persoana întâi, focalizată pe două planuri: reprezentarea
evenimentelor trăite în tinerețe (timpul narat), făcându-l fericit și împlinit și autoanaliza faptelor
din perspectiva majorității (timpul narațiunii), dându-i o nostalgie aparte personajului.
Concluzia
Ceea ce uimește în portretul eroului este mai întâi firea lui romantică, sinceritatea și
profunzimea sentimentelor față de Marga, încercând astfel să se vindece iubirea pierdută. În
12 opere bac
felul acesta, el se încadrează categoriei de personaje romantice tipic sadoveniene la care
iubirea se naște furtunos și se consumă apoi vulcanic și pătimaș. Deși accentul cade, în
această narațiune, pe acțiune, pe întâmplarea în sine, nu asupra personajului, se observă că
totuși autorul i-a realizat personajului un portret complex și nu a neglijat nici însușirile fizice
sau ținuta vestimentară prezentate direct prin descriere, nici trăsăturile morale reliefate fie
direct, fie indirect, eroul fiind privit din unghiuri diferite, perspectiva fiind multiplă: cea a
naratorului-martor, a naratorului-erou al întâmplării sau a unei cunoștințe mai vechi, comisul
Ioniță.

Relația dintre doua personaje (Marga-Neculai Isac)

O caracteristică a personajelor lui Sadoveanu este aceea că sunt implicate afectiv în
relatarea povestirilor, se comport precum oamenii simpli din mediul rural, plini de vervă și de umor.
Povestirea,,Fantana dintre plopi” este o creație care aparține volumului ,,Hanu Ancuței’’, apărut în
anul 1928 si prezintă o serie de întâmplări care au reușit să impresioneze prin umor și prin vorbe
memorabile. La nivelul povestirii, o relație deosebită o constituie cea dintre Marga și Neculai Isac.
Statutul social, psihologic și moral
Neculai Isac este căpitan de mazili din Bălăbănești. Era un om bogat și avea dezvoltat
gustul aventurii, lucru ce este ilustrată prin intermediul autocaracterizării: ,, aveam oi și imasuri…
dar îmi erau dragi ochii negri și pentru ei călcam multe hotare’’. Neculai Isac este, ca toți ceilalți,
tipul de povestitor popular. El se adresează permanent publicului său de la han, vrea să-l
impresioneze cu istoria lui de dragoste, își manifestă tristețea pentru cele petrecute. Povestește
pentru a nu uita si pentru a se sustrage timpului. Din punct de vedere psihologic, căpitanul
evoluează și toate întâmplările bune sau rele din viața lui îl maturizează și învață să treacă cu
ușurință peste ele, păstrându-și optimismul și umorul. El este o fire romantică, pasională, care se
implică sincer și profund în relația sa cu ființa iubită. Naratologic, Neculai Isac este protagonistul și
naratorul istorisirii principale referitoare la dragostea sa sinceră și pătimașă față de țigăncușa
Marga, ucisă de ai săi pentru că i-a trădat, această întâmplare fiind încadrată într-o altă relatare,
care nu-i aparține protagonistului, ci unui personaj martor, unul dintre răzeșii sau cărăușii prezenți
la han.
Marga este o țigancă săracă, se dovedește mult mai matură și este capabilă de sacrificii
pe când Isac tratează iubirea cu superficialitate. Ea este un simbol al jertfei aduse iubirii. Ea este o
fetișcană de optsprezece ani, care aparține clanului țigănesc condus de Hasanache și de cei doi
frați mai mici ai acestuia-Dimachi și Turcu. Din punct de vedere psihologic, Marga reprezintă
femeia care vrea să-și depășească limitele și să-și obțină libertatea prin refuzul de a fi obiect de
atracție erotică, dorință ce se va solda cu moartea ei. Din punct de vedere moral, Marga este plină
de viață, exuberantă, o fire voluntară și demnă, cu spirit de sacrificiu, și, de aceea, până la urmă
preferă să se jertfească pentru dragostea pe care i-o poartă căpitanului Isac, acceptând cu
seninătate moartea, decât să devină complice la crimă.
Trăsătura lui Neculai este curajul, deoarece este capabil să se confeseze oamenilor dragi
de la han și să lupte cu grupul de țigani pentru a-și salva iubirea, dar este prea târziu. Trăsătura
Margăi o constituie devotamentul de care dă dovadă în povestea de dragoste în care se implică.
Evidențierea a două episoade care reliefează relația dintre cele două personaje
Încă din momentul întâlnirii eroul simte o atracție irezistibilă, copleșitoare față de Marga,
iar fata îl privea și ea ,,uimită, parcă vedea o sălbăticiune rară. Din acest moment, destinele celor
două personaje se împletesc, iubirea dintre ele devine năvalnică, împingându-i spre un
deznodământ tragic. Încă de la început, Marga și căpitanul Isac se îndrăgostesc sincer și, de
13 opere bac
aceea, fata refuză pentru prima data postura de obiect al atracției erotice, statut impus de membrii
șatrei. Pasiunea ambelor personaje crește treptat și constant, până ce reușește să-i copleșească.
Pe Marga dragostea o acaparează total și o transformă, dându-i puterea să nu mai accepte
umilința și să găsească forța de a se împotrivi. Între dragostea pentru erou și ordinele clanului,
aceasta o alege pe prima, însă un moment de întârziere are ca urmare infirmitatea căpitanului și
moartea fetei. În relația ei cu Neculai Isac, Marga trăiește clipe de înălțare sufletească atunci când
se află alături de căpitanul de mazili, este fericită și se bucură sincer de atenția acordată de
acesta, cu naivitatea specifică vârstei: ,,Ea pipăi haina, râzând fericită și o trase pe mânici. Grăi
alintându-se:-Acu văd, boierule, că ți-a fost puțintel dor de-o biată fată… .’’ La rândul său, Neculai
Isac trăiește și el intens dragostea față de Marga, tulburat fiind sufletește din momentul în care se
întâlnesc: ,,Am simțit în mine ceva fierbinte:parc-aș fi înghițit o băutură tare’’. Imaginea ei de
căpriță neagră neliniștită îl copleșește, de asemenea, eroul dezvăluindu-și sentimentele și
recunoscând: ,,Mi-am simțit inima bătând ș-am văzut că mi-i dragă…’’ Astfel, el are puterea să se
vindece de o iubire trecută, găsindu-și refugiul într-o iubire sinceră și pătimașă.
Elemente de structură și de compoziție reprezentative pentru relația celor două personaje
Un prim element de structură specific relației celor doi îl constituie modalitățile de
caracterizare. Naratorul îl caracterizează pe Neculai Isac, în mod direct, făcându-i un portret
fizic: ,,Era un om ajuns la căruntețe, dar se ținea drept și sprinten pe cal. Purta ciubote de iuft cu
turetci nalte s-un ilic de postav civit cu nasturi rotunzi de argint (...)Avea torbă de piele galbănă la
șold și pistoale la coburi. Obrazu-i smad cu mustăcioară tunsă și barbă rotunjită, cu nas vulturesc
și sprâncene întunecoase, arăta încă frumuseță și bărbăție, deși și ochiul drept stâns și închis îi
dădea ceva trist și straniu.” De asemenea, Comisul Ioniță, așa cum îl cunoscuse cu mult timp, îl
caracterizează direct: ,,Neculai Isac de la Bălănești, din ținutul Tutovei, a fost un om cum nu erau
mulți în Țara Moldovei. Voinic și frumos, și rău’’și căruia îi plăcea să călătorească în lung și-n lat în
căutarea dragostei. Așadar, Neculai Isac era un aventurier, căci, așa cum recunoaște chiar el,
îi ,,erau dragi ochii negri’’ și pentru ei ,,călca multe hotare’’. Absența lui de acasă cu săptămânile îi
aducea la disperare pe ai săi, mama lui rugându-se în fiecare duminică să se liniștească și să se
însoare. Se autocaracterizează: ,,eram un om buiac și ticălos(…) Om nevrednic nu pot să spun c-
am fost. Aveam oi și imașuri și neguțam toamna vinuri.’’
În mod indirect, căpitanul dă dovadă de omenie și de plăcerea vorbei, deoarece evocă o
întâmplare din tinerețea sa. A fost un bărbat capabil să se exteriorizeze și să țină enorm la femeia
pe care o iubea. Este milostiv, deoarece îi oferă un ban de argint Margai și dornic de a o reîntâlni
pe tânăra la fântână. Se îndrăgostește fără să-și propună de negrul ochilor ei. Este un luptător,
omoară un țigan și rănește un altul, dar isi pierde un ochi. Înțelegător, fiindcă își dă seama că
Marga se sacrificase pentru el și pentru iubirea lor. Tânărul este naiv și nesăbuit. El nesocotește
însemnătatea adevarată a acelei întâlniri. Înțelege consecințele gestului său, numai sacrificarea
Margai.Această întâmplare îl maturizează, îl căleste și este capabil să facă diferența dintre tânărul
lipsit de experiență și bătrânul înțelept, trecut prin viață. Marga, din perspectiva lui Neculai este
o ,,fetișcană de 18 ani”, ,,cu fusta roșă”, așa ,,cu trupul curat și frumos rotunjit” , ,,cu obrazul
copilăresc”, cu ,,nasul arcuit”, cu ,,ochi iuți”, care îl tulbură pe narator, cu părul ,,negru și lins” care
avea ,, luciri de păun”. Bătrânul Hasanache, șeful satrei, o vede,,o fată proastă care n-a ieșit încă
în lume”, iar prin autocaracterizarea aflăm că este o ,,biată” fata din satra, ,,o roabă si o
nemernică”.
Un alt element de structură pentru relația celor doi îl reprezintă incipitul și finalul. Astfel,
povestirea începe cu un fragment din ramă în care se descrie sosirea la han a unui boier, pe care
unul dintre călători îl cunoaște ca fiind Neculai Isac, prietenul lui din tinerețe. Finalulare aceeași
14 opere bac
structură. Mai întâi este prezentat sfârșitul povestirii lui Isaac în care se descoperă moartea
Margai, iar apoi se revine în prezent la regretul personajului fata de iubirea pierdută.
Concluzia
Privită în evoluția ei, ceea ce impresionează în relația dintre aceste două personaje este
mai ales firea lor romantică, pasională, manifestată prin sinceritatea și profunzimea sentimentelor,
prin statornicia lor, în felul acesta ele încadrându-se categoriei de personaje romantice tipic
sadoveniene la care iubirea se naște furtunos și se consumă apoi vulcanic și pătimaș. Se poate
observa constanța acestei relații, a sentimentelor trăite de cele două personaje și a intensității lor,
nimic neputând s-o tulbure, în afară de moartea Margăi din final.

3. Particularitătile unei opere care apartine lui George Călinescu -

,,Enigma Otiliei’’

-roman realist, obiectiv, balzacian, modern-

George Călinescu este o personalitate complexă care face parte din perioada
interbelică .S-a afirmat ca scriitor, critic şi teoretician al literaturii, om cu o cultură vastă.
,,Enigma Otiliei” a apărut în anul 1938, în perioada interbelică, şi are ca geneză
realităţile contemporane autorului–evenimente din mediul citadin, al începutului sec. al XX-lea;
articol din presa vremii; decesul soţilor Popescu; Simion, fratele, invadează casa în căutarea
banilor.
Este un roman realist, deoarece este prezentată veridic societatea contemporană a
autorului, observarea socială şi psihologică; tema banului; averii; moştenirii şi paternităţii;
tehnica detaliului semnificativ, tipuri umane şi subordonarea socială a femeii.
Elementele moderne sunt: construcţia personajelor (ambiguitatea personajelor-
reflectarea poliedrică; comportamentismul şi umanizarea avarului).
Tema romanului este tipic bazaciană: moştenirea, zestrea, banul şi averea .O
secvenţă sugestivă o constituie atitudinea Aglaei Tulea în incipitul romanului, când îi vede pe
cei doi orfani (Otilia şi Felix) reproşându-i fratelui ei: ,,N-am ştiut ,faci azil de orfani?”, de
asemenea, se reliefează și răutatea surorii lui Costache si intentia pe care aceasta o are.
Dorește să-l determine pe Costache să nu o înfieze pe Otilia.
Totodată, interesul lui Stanica pentru averea bătranului, reuşind să-i provoace atacul
de apoplexie, care urmăreşte să parvină şi îi fură avarului banii de sub saltea, urmând ca apoi
să o părăsească pe Olimpia.
Un prim element de structură este titlul, care este analitic, format dintr-o strucutură
nominală: un substantiv comun ,,enigma” şi unul propriu ,,Otiliei”, desemnând misterul
protagonistei .Titlul ,iniţial, a purtat denumirea ,,Părinţii Otiliei”, reliefându-se tema paternităţii,
relaţiile dintre personaje care îşi asumă rolul de protector pentru Otilia. De asemenea, acesta
face referire la tehnicile moderne de construcţie: reflectarea poliedrică: ,,stricată şi orfană”,
(Aglae), ,,amenintare” (Aurica), ,,fe-fe-ţiţa moșului” (Costache Giurgiuveanu), iubirea
absolută(Felix), ,,o partidă bună” (Stănică), însă cel care intuiește cu adevărat personalitatea
fetei este Weissmann ,,Orice femeie care iubește un bărbat fuge de el, ca să rămână în
amintirea lui ca o apariție luminoasă. Domnișoara Otilia trebuie să fie o fată inteligentă. După
câte mi-ai spus, înțeleg că te iubește’’, iar colegii lui Felix o consideră ,,cea mai elegantă

15 opere bac
conservatoristă și mai mândră’’, dar și prin comportamentism: imposibilitatea lui Felix de a
înţelege comportamentul şi reacţiile Otiliei prin prisma relaţiilor .
Perspectiva narativă este obiectivă, cu un narator care relatează întâmplările la
persoana a treia, el este obiectiv, dar nu e în totalitate omniscient (personajul reflector, Felix,
limitează omniscienţa-decrierea străzii Antim, a personajelor din casa lui Costache).Modurile
de expunere sunt: naraţiunea, descrierea, rol de detaliere (strada Antim, casa, personajele)
care conferă veridicitate, funcţie decorativă şi funcţie simbolică şi dialogul cu rol în
caracterizarea şi individualizarea personajelor .
Relaţia incipit-final. Incipitul romanului realist fixează veridic cadrul temporal ,,într-o
seară de la începutul lui iulie 1909”si spaţial ,,strada Antim din Bucureşti, casa lui Moş
Costache”, prezintă personajele, sugerează conflictul şi trasează principalele planuri epice.
Finalul se găseşte în simetrie prin răspunsul de Costache la venirea lui Felix :,,Aici nu stă
nimeni”.
Conflictul romanului se bazează pe relaţiile dintre două familii înrudite. Membrii
acestora aparţin unor tipologii care conturează universul social. Din prima familie fac parte
Costache şi Otilia Mărculescu. În această familie pătrunde Felix Sima, nepotul bătrânului, care
vine la Bucureşti pentru a studia Medicina. Tânărul va locui la unchiul şi tutorele său legal. Un
intrus este Leonida Pascalopol, prietenul bătrânului. Afecţiunea moşierului pentru Otilia, pe
care o cunoaşte de mică şi dorinţa de a avea o familie, care să-i alunge singurătatea
reprezintă motivele vizitelor repetate ale lui Pascalopol în casa lui Costache.
A doua familie vecină şi înrudită, care aspiră la moştenirea averii bătrânului, este
clanul Tulea. Astfel, rezultă un conflict succesoral. Conflictul erotic şi interior ( zbuciumul lui
Felix) priveşte rivalitatea adolescentului şi a maturului Pascalopol pentru iubirea Otiliei.
Discursul narativ se construieşte pe tehnica planurilor paralele, trecerea de la un plan
la celălalt se realizează prin alternantă, în cadrul aceluiaşi plan, secvenţele înlănţuindu-se
după criteriul logic şi cronologic. Unele secvenţe narative se realizează scenic (atacul lui
Costache) prin dialog.
Romanul are o compoziţie clasică, 20 de capitole, numerotate cu cifre romane, care
dezvoltă subiectul operei.
Expoziţiunea prezintă strada Antim şi casa lui moş Costache, prin detaliile surprinse
de Felix Sima. Arhitectura sugerează imaginea unei lumi în declin, care a avut cândva energia
necesară pentru a dobândi avere, dar nu şi fondul cultural. Odată intrat în casă, Felix îl
cunoaşte pe unchiul său (un omuleţ straniu, care se teme de străini) şi pe verişoara Otilia, apoi
asistă la o scenă de familie: jocul de table. Naratorul îi atribuie lui Felix observarea obiectivă a
personajelor prezente în odaia înaltă în care este introdus. Sunt realizate portretele fizice ale
personajelor, cu detalii vestimentare şi fiziologice, care sugerează, în manieră clasică, anumite
trăsături de caracter şi sunt prezentate, în mod direct, starea civilă, statutul în familie,
elementele biografice.
Intriga se dezvoltă pe două planuri, care se întrepătrund: pe de o parte destinul lui
Felix Sima, iar pe de altă parte, este prezentată istoria moştenirii lui Costache. Lupta pentru
moştenirea bătrânului avar este un prilej pentru observarea efectelor, în plan moral, ale
obsesiei banului.
Moş Costache, proprietar de imobile, restaurante şi acţiuni, nutreşte iluzia longevităţii
şi nu pune în practică niciun proiect pentru a-i asigura viitorul Otiliei. Clanul Tulea urmăreşte
16 opere bac
să moştenească averea lui, plan periclitat ipotetic de adopţia Otiliei. Deşi are o afecţiune
sinceră pentru fată, bătrânul amână adopţia Otiliei, de dragul banilor şi pentru că se teme de
Aglae. El încearcă,totuşi, să pună în aplicare nişte planuri pentru a o proteja pe Otilia,
intenţionând să-i construiască o casă cu materiale provenite de la demolări. Proiectele lui moş
Costache nu se realizează, deoarece din cauza efortului depus pentru transportarea
materialelor, bătrânul este lovit de o criză de apoplexie. Chiar dacă pentru familia Tulea boala
lui moş Costache reprezintă un prilej de a-i ocupa milităreşte casa, în aşteptarea morţii
bătrânului şi a obţinerii moştenirii, îngrijirile lui Felix, ale Otiliei şi ale lui Pascalopol determină
însănătoşirea bătrânului. Moartea lui moş Costache este provocată, în cele din urmă de
Stanică Ratiu, ginerele Aglaei, care urmăreşte să parvină şi îi fură avarului banii de sub saltea.
În deznodământ, Olimpia e părăsită de Stanica, nu-si poate face o situaţie, iar Felix o
pierde pe Otilia.
Alături de avariţie, lăcomie şi parvenitism, trăsăturile sociale supuse observaţiei şi
criticii, în romanul realist, sunt înfăţişate alte aspecte ale familiei burgheze: relaţia dintre copii
şi părinţi, căsătoria şi condiţia orfanului.
Planul formării tânărului Felix, student la Medicină, urmăreşte experienţele trăite de
acesta în casa unchiului său, în special, iubirea adolescentină pentru Otilia. Este gelos pe
Pascalopol, dar nu ia nicio decizie, fiindcă primează dorinţa de a-şi face o carieră.
Otilia îl iubeşte pe Felix, dar după moartea lui moş Costache îl părăseşte, considerând
că reprezintă o piedică în calea realizării lui profesionale. Ea se căsătoreşte cu Pascalopol,
bărbat matur, care îi poate oferi înţelegere şi protecţie. În epilog, aflăm că, Pascalopol, i-a
redat Otiliei libertatea de a-şi trăi tinereţea, ea devenind soţia unui conte exotic şi căzând în
platitudine. Otilia a rămas pentru Felix o imagine a eternului feminin, iar pentru Pascalopol,
o ,,enigmă’’.
Pentru portretizarea personajelor, autorul alege tehnica balzaciană pentru descrierea
mediului şi fizionomiei, din care se pot deduce trăsăturile de caracter. Portretul balzacian
porneşte de la caracterele clasice (avar, gelos) cărora realismul le conferă un alt tip uman,
arivistul. Tendinţa de generalizare conduce la realizarea unei tipologii clasice: moş Costache-
avarul; Aglae-baba absolută fără cusur în rău; Aurica-fata bătrână; Simion-dementul senil; Titi-
debilul mintal; Stanică Rațiu-arivistul; Otilia-cocheta; Felix-ambiţiosul; Pascalopol-aristocratul
rafinat.
,,Enigma Otiliei’’este un roman realist-balzacian prin prezentarea critică a unor
aspecte ale societăţii bucureştene de la începutul secolului al XX-lea, tema paternităţii şi a
moştenirii, structura, specificul secvenţelor descriptive, veridicitatea, naraţiunea la persoana a
III-a. Cartea depăşeşte modelul realismului clasic prin spiritul critic şi polemic, prin elemente
ale modernităţii: ambiguitatea personajelor, interesul pentru procesele psihice deviante,
tehnicile moderne de caracterizare-comportamentismul, reflectarea poliedrică.

Particularităţile de construcţie a unui personaj dintr-un text narativ,

aparţinând lui G. Călinescu: Otilia Mărculescu
Viziunea despre lume sau perspectiva narativă este una obiectivă, întrucât naratorul
este omniprezent și omniscient, iar relatarea întâmplărilor se face la persoana a III-a, fără vreo
implicare afectivă. Personajele, ca element esențial al structurii unui roman realist-obiectiv,
balzacian, participă la acțiune și se încadrează unei anumite tipologii, stabilind între ele
17 opere bac
anumite relații și fiind purtătoarele mesajului autorului. Aceasta nu înseamnă însă că
personajele sunt construite schematic, deoarece ele sunt prezentate, în mod realist, cu
defectele și cu calitățile lor, devenind individualități complexe si verosimile.
George Călinescu, personalitate encicplopedică a culturii române, a fost critic şi istoric
literar, poet şi estetician, dramaturg şi romancier. Apărut în 1938 şi comentat, de atunci, într-o
bogată exegeză, romanul „Enigma Otiliei”, are ca temă principală viaţa burgheziei bucureştene
de la începutul secolului al XX-lea.
Statutul social/psihologic si moral
Otilia Mărculescu este ,,eroina mea lirică", proiecţia autorului în afară, ,,tipizarea mea
în ipostază feminină" (G.Călinescu). Ea este prezentată în mod direct de către narator, care îi
atribuie rolul de observator lui Felix, la începutul romanului: „faţa măslinie, cu nasul mic şi ochii
foarte albaştri arăta şi mai copilăroasă între multele bucle şi gulerul de dantelă”. Portretul
personajului se completează prin alte trăsături, precum cochetăria, bunul gust în vestimentaţie:
„Fata subţirică, îmbrăcată într-o rochie foarte largă pe poale, dar strîmtă tare la mijloc...”
Personajul îşi dezvăluie complexitatea, prin caracterizarea indirectă, ce reiese din
faptele şi comportamentul său, din modul în care vorbeşte şi din relaţiile cu celelalte
personaje. Astfel, descrierea camerei fetei, realizată spre sfârşitul primului capitol al romanului,
corespunde modelului balzacian, care propune tehnica focalizării în vederea prezentării
personalităţii celui care trăieşte în mediul descris. Deci, cadrul în care trăieşte devine o
modalitate de pătrundere în psihologia personajului, iar camera Otiliei, prin detaliile surprinse,
vorbeşte despre caracterul ei dezordonat şi spontan: „Sertarele de la toaletă şi de la dulapul
de haine erau trase afară în felurite grade şi în ele se vedeau, ca nişte intestine colorate
ghemuri de panglici, cămăşi de mătase mototolite…” Faptul că era interesată de moda vremii
justifică bunul gust, rafinamentul, dragostea de muzică şi armonie. Dezordinea şi amalgamul
de lucruri prezente în camera Otiliei sugerează, pe de altă parte, şi faptul că ea încă se caută
pe sine, este la vârsta la care personalitatea ei nu s-a desăvârşit încă. În opoziţie cu acestă
etapă este imaginea Otiliei din finalul romanului, pe care Felix cu surprindere o observă în
fotografia pe care i-o dă Pascalopol; imaginea femeii mature nu-i mai aminteşte prin nimic de
cea pe care el o cunoscuse cândva. În conturarea portretului Otiliei, scriitorul foloseşte şi
tehnica modernă a perspectivelor multipleşi a observaţiei psihologice (pluriperspectivismul).
Personalitatea Otiliei este evidenţiată prin reflectarea ei în conştiinţa celorlalte personaje, ca şi
cum ar fi văzută în mai multe oglinzi paralele, prin tehnica reflectării poliedrice. Astfel, moş
Costache o consideră fata cuminte şi iubitoare, pe care trebuie să o protejeze, dar nu are forţa
de a lua decizia înfierii ei, din pricina caracterului său avar. Aurica o invidiază, considerând-o o
rivală în alegerea bărbaţilor: „E o şireată, caută numai bărbaţi în vârstă, bogaţi”. Cel mai
violent o sancţionează Titi, Stănică considerând că Otilia este „o fată faină, deşteaptă”; colegii
lui Felix o văd ca pe ,,cea mai elegantă conservatoare”, în vreme ce Aglae o detestă, utilizând
la adresa fetei apelative precum , „dezmăţată”, „stricată”, „zănatică”.
Cei doi bărbaţi între care oscilează eroina completează acest portret: în timp ce pentru
Felix, Otilia reprezintă feminitatea tulburătoare, Pascalopol mărturiseşte că nu poate delimita
sentimentele virile de cele paterne. Pentru ambele personaje masculine, Otilia este, într-o
anumită etapă a existenţei lor, o enigmă, ceea ce justifică titlul romanului. Din perspectiva
psihologiei masculine, feminitatea va fi întotdeuna resimţită ca fiind misterioasă, enigmatică
pentru că nu se lasă descoperită în toate resorturile ei intrinseci.
18 opere bac
 Firea năstruşnică, visătoare şi imprevizibilă, tumultul tinereţii sunt cuceritoare.
Vitalitatea, exuberanţa şi sinceritatea deconcertantă a tinereţii formează o imagine pură, de un
farmec aparte: îl târăşte în goană pe Felix prin curte, răpăie pe scară, fluieră, dansează, stările
sale de spirit, schimbându-se foarte repede. Aceeaşi feminitate şi francheţe a gesturilor
manifestă şi faţă de Pascalopol. Pentru Aglae şi Aurica, purtările Otiliei sunt asemeni „fetelor
fără căpătâi şi fără părinţi”.
Autocaracterizarea îi completează portretul Otiliei, care-şi cunoaşte foarte bine soarta
de fiinţă tolerată, obligată să-şi rezolve singură problemele vieţii. Interesant este că, deşi
manifestă o oarecare superficialitate, ea are totuşi conştiinţa acestei superficialităţi tipic
feminine: „când tu vorbeai de ideal, eu mă gândeam că n-am şters praful de pe pian”; „Noi,
fetele, Felix, suntem mediocre şi singurul meu merit e că-mi dau seama de asta”.
Comportamentul fetei este contrariant de multe ori, pentru cei din jur. Ea impresionează prin
naturaleţe, prin calităţile tipice vârstei adolescentine: gustă oricând farmecul jocurilor
copilăreşti, escaladează la moşia lui Pascalopol stogurile de fân. Trăieşte din plin viaţa şi nimic
nu o împiedică să râdă în hohote sau să fie melancolică: „Îmi vine uneori să râd, să alerg, să
zbor. Vrei să fugim? Hai să fugim!”, ceea ce atestă stările de exuberanţă şi de libertate pe care
le resimte în unele momente. În relaţia cu Felix dovedeşte însă maturitate: deşi îl iubeşte, va
pleca alături de Pascalopol, realizând că o relaţie între ei va interveni în destinul strălucit al
tânărului.
Compoziţia personajului include, şi bibliografia lui evidentă într-o discuţie cu Felix:
„Papa, vezi tu, nu mi-e tată bun... Mama a mai fost căsătorită înainte, şi când a luat pe papa,
eu eram de câţiva ani... Priveşte! Uite pe mama şi pe tatăl meu adevărat. (Şi Otilia întinse lui
Felix o fotografie puţin ruptă, în care Otilia din alte vremuri, însă cu privirile blânde, în rochie cu
panier şi cu un mare zuluf căzut peste umăr ţinea de braţ un bărbat gras, şi el cu ochii Otiliei)”.
Otilia se mişcă într-o lume fixată pentru totdeauna în tipare. Moş Costache îi pecetluieşte
definitiv destinul. Nu o înfiază şi Otilia va fi sacrificată de familia care îşi doreşte atât de mult
moştenirea. Într-un comentariu pe care chiar scriitorul îl face cu referire la romanul său el va
nota „Otilia nu e personaj principal. Felix şi Otilia sunt acolo în calittate de victime şi de termeni
angelici de comparaţie.” Prin faptul că sunt orfani, ei sunt vulnerabili.
În intenţia scriitorului, cartea purta titlul „Părinţii Otiliei”, ilustrând astfel motivul
balzacian al paternităţii, urmărit în relaţiile părinţi-copii, în contextul epocii interbelice, de altfel,
o idee care l-a interesat foarte mult pe scriitorul român. Fiecare dintre personajele romanului
poate fi considerat părinte al Otiliei, pentru că, într-un fel sau altul, ei îi hotărăsc destinul sau
sunt interesaţi, din diferite motive, de soartea tinerei fete. De pildă, moş Costache îşi exercită
lamentabil rolul de tată, deşi nu este lipsit de sentimente faţă de Otilia. El se gândeşte la
viitorul ei, vrea chiar să o înfieze, dar amână la nesfârşit gestul. Şi Pascalopol, mult mai
vârstnic decât Otilia, mărturiseşte că în iubirea pentru ea îmbină pasiunea cu paternitatea.
Titlul „Enigma Otiliei” sugerează comportamentul derutant al eroinei, uneori, absurd care-l
uimeşte pe Felix: „Nu Otilia are o enigmă, ci Felix crede că o are”, mărturiseşte G. Călinescu,
justificând titlul romanului.
Naratoruleste omniscient, naraţiunea la persoana a III-a, iar perspectiva narativă este
de tipul „dindărăt”, aşa cum se observă din primele rânduri cu care începe romanul, situând
exact personajele, acţiunea, în timp şi spaţiu. Descrierea minuţioasă a străzii Antim (a
clădirilor, a interioarelor), pustie şi întunecată, având un aspect „bizar”, varietatea arhitecturală,
19 opere bac
amestecul de stiluri, ferestrele neobişnuit de mari, lemnăria vopsită care se „dezghioga”,
făceau din strada bucureşteană „o caricatură în moloz a unei străzi italice”.
Conflictul romanului se bazează pe relaţiile dintre două familii înrudite, care sugerează
universul social prin tipurile umane realizate. O familie este a lui Costache Giurgiuveanu,
posesorul averii, şi Otilia Mărculescu, adolescenta orfană, fiica celei de-a doua soţii decedate.
Aici pătrunde Felix Sima, fiul surorii bătrânului, care vine la Bucureşti pentru a studia Medicina
şi locuieşte la tutorele său legal, moş Costache.Un alt personaj este Leonida Pascalopol,
prieten al bătrânului, pe care îl aduce în familia Giurgiuveanu afecţiunea pentru Otilia, pe care
o cunoaşte de mică şi dorinţa de a avea o familie care să-i aline singurătatea. A doua familie,
vecină şi înrudită, care aspiră la moştenirea averii bătrânului, este familia surorii acestuia,
Aglae. Familia Tulea este alcătuită din soţul Simion Tulea, cei trei copii ai lor: Olimpia, Aurica
şi Titi. În această familie va pătrunde Stănică Raţiu pentru a obţine zestrea ca soţ al Olimpiei.
Otilia Mărculescu este unul dintre cele mai reuşite personaje ale romanului, atât prin
tehnicile de realizare, cât şi prin problematica sa existenţială, reprezentând tipul feminităţii.

Relaţiile dintre două personaje într-un text narativ aparţinând lui G. Călinescu: Enigma
Otiliei
Publicat în 1938, romanul „Enigma Otiliei” apare spre sfârşitul perioadei interbelice, o
perioadă de puternică afirmare a speciei, fiind al doilea dintre cele patru romane scrise de George
Călinescu. Scriitorul optează pentru romanul obiectiv şi metoda balzaciană, dar depăşeşte
programul estetic, realizând un roman modern, ce îmbină elemente ale realismului, clasicismului şi
romantismului.
Statutul social/psihologic si moral
Eroii romanului respectă trăsături tipice de caracter pentru personaje lucrate în manieră
clasică: avarul, parvenitul, gelosul, prin care autorul creează spectaculosul. Acesta conduce la
construcţia unor tipologii: moş Costache este avarul, Aglae este „baba absolută, fără cusur în rău”,
Aurica este fata bătrână, Simion este dementul, Titi este retardatul, Stănică Raţiu este parvenitul,
Pascalopol este aristocratul, iar Otilia şi Felix sunt victimele, „termenii angelici de comparaţie”,
după cum îi numeşte chiar autorul.
Felix crescuse la internat, fiind orfan de mamă, şi este nevoit să vină în casa lui Costache
Giurgiuveanu, tutorele său legal, pentru a-şi continua studiile de Medicină. Pe fiica vitregă a lui
moş Costache, Otilia Mărculescu, Felix şi-o amintea vag, din vremea copilăriei.
Aceasta îl surprinde plăcut, la prima ei apariţie, iar prin ochii tânărului este realizat primul
portretul fizic al acesteia: „Felix privi spre capătul scării ca spre un cer deschis şi văzu în
apropierea lui Hermes cel vopsit cafeniu, un cap prelung şi tânăr de fată, încărcat cu bucle, căzând
până pe umeri”. Portretul ei apare conturat în opoziţie cu cel al Auricăi, „Însă în trupul subţiratic, cu
oase delicate ca de ogar, de un stil perfect, fără acea slăbiciune suptă şi pătată a Aureliei, era o
mare libertate de mişcări, o stăpânire desăvârşită de femeie”.
Otilia reprezintă nenumăratele feţe ale ideii de feminitate, fiind, de asemenea, şi cel mai
modern personaj al romanului, atât prin tehnica de realizare (pluriperspectivism), cât şi prin
problematica sa existenţială. Spirit artistic, studentă la Conservator, Otilia se va apropia de Felix
încă din momentul sosirii acestuia în casă. Pentru că nu îi pregătise nicio camera, Otilia îl duce pe
Felix în camera sa, spaţiul său intim, prilej pentru el să descopere personalitatea fascinantă şi
imprevizibilă a fetei. Dezordinea caracterizează temperamentul nehotărât şi schimbător al fetei.
Acesta observă haine, cărţi, parfumuri, partituri aruncate la întâmplare. Maniera balzaciană–

20 opere bac
reliefarea caracterului unui personaj prin descrierea mediului în care trăieşte – fiind elocventă în
acestă scenă.
Secvențe sugestive pentru relația celor doi
Amândoi se dezvoltă de-a lungul romanului, însă afecţiunea stabilită încă de la început se
păstrează. Fiind prima lui dragoste, Felix o transformă pe Otilia într-un ideal feminin.
Comportamentul derutant al fetei, dar mai ales gesturile foarte familiare şi tandre ale acesteia, îl
descumpănesc însă. Otilia însăşi recunoaşte cu sinceritate faţă de Felix că este o fiinţă dificilă şi
se autocaracterizează astfel: „Ce tânăr de vârsta mea îţi închipui că m-ar iubi pe mine aşa cum
sunt? Sunt foarte capricioasă, vreau să fiu liberă! [...] Eu am un temperament nefericit, mă
plictisesc repede, sufăr când sunt contrariată.”
Existenţa lor şi preocupările de ordin intelectual aproape că nici nu se intersectează cu
cele ale membrilor familiei.
Felix este în permanenţă gelos pe Pascalopol, pe care îl acuză de sentimente nu tocmai
paterne faţă de cea pe care el o iubeşte. În momentul în care Pascalopol vine s-o ia pe Otilia la
teatru, Felix este deranjat nu de veselia fetei, ci de „satisfacţia reţinută” a bărbatului, „care nu se
clasa deloc printre sentimentele paterne”. Ciudată i se pare şi înclinaţia Otiliei, „o prietenă de
vârsta lui”, pentru un bărbat atât de matur. Permanent această relaţie dintre Otilia şi Pascalopol îl
va contraria pe tânăr.
Sentimentele care se înfiripă de la început între ei pornesc de la o apropiere firească între
doi tineri, dar şi de la o grijă reciprocă între doi orfani, ce simt nevoia să se apere unul pe celălalt.
Otilia devine o obsesie pe care, în funcţie de nevoile sale, Felix o dărâmă şi o reconstruieşte, fără
a fi capabil de generozităţi sentimentale prea mari. Otilia concepe iubirea în felul aventuros al
artistului, dăruire şi libertate absolută, pe când Felix este dispus să aştepte oricât până să se
însoare cu ea. Diferenţa dintre ei şi posibilitatea de a reprezenta o piedică în calea realizării
profesionale a lui Felix o fac pe Otilia să îl părăsească şi să aleagă o căsnicie cu Pascalopol.
Eşecul în dragoste îl maturizează, dându-i putere să nu renunţe la carieră. Felix înţelege
că, într-o astfel de societate, dragostea nu mai este un sentiment pur, iar căsnicia devine o
afacere, nu o împlinire a iubirii. Chiar el „se căsători într-un chip care se cheamă strălucit şi intră,
prin soţie, într-un cerc de persoane influente".
Un prim element de structura este incipitul realist al romanului fixează elementele
temporale („Într-o seară de la începutul lui iulie 1909”) şi spaţiale (în capitală). G. Călinescu
urmăreşte detalii pe care numai un narator specialist le-ar putea observa, de exemplu în
descrierea străzii Antim, a arhitecturii casei, a interiorului. Scena jocului de cărţi, realizată tot în
manieră realistă, are scopul de a prezenta eroii principali, oferind atât date despre fiecare în parte
(naratorul le realizează concise, dar sugestive portrete) cât şi despre tipul relaţiilor pe care fiecare
le dezvoltă faţă de ceilalţi. Din punct de vedere al raportului incipit-final, scrierea este un roman
circular, replica lui Giurgiuveanu „Aici nu stă nimeni!” evidenţiind această caracteristică. Mutaţiile
care se produc între incipitul şi finalul romanului sunt majore: iniţial cuvintele lui moş Costache
reprezintă o modalitate a bătrânului avar de a se apăra în faţa intruşilor, aşezate la finalul
romanului ele reflectă realitatea.
De asemenea, titlul, care este analitic , format dintr-o strucutură nominală: un substantiv
comun ,,enigma” şi unul propriu ,,Otiliei”, desemnând misterul protagonistei. Titlul ,iniţial, a purtat
denumirea ,,Părinţii Otiliei”, reliefându-se tema paternităţii, relaţiile dintre personaje, care îşi asumă
rolul de protector pentru Otilia. De asemenea, acesta face referire la tehnicile moderne de
construcţie: reflectarea poliedrică : ,,stricată şi orfană”, (Aglae), ,,amenintare”(Aurica), ,,fe-fe-ţiţa
mosului” (Costache Giurgiuveanu), iubirea absolută (Felix), ,,o partidă bună” (Stanică); dar şi prin
21 opere bac
comportamentism: imposibilitatea lui Felix de a înţelege comportamentul şi reacţiile Otiliei prin
prisma relaţiilor .
Perspectiva narativă este obiectivă , cu un narator care relatează întâmplările la persoana
a treia, el este obiectiv , dar nu e în totalitate omniscient (personajul reflector, Felix, limitează
omniscienţa-decrierea străzii Antim, a personajelor din casa lui Costache). Modurile de expunere
sunt: naraţiunea, descrierea, rol de detaliere (strada Antim, casa, personajele) care conferă
veridicitate, funcţie decorativă şi funcţie simbolică şi dialogul cu rol în caracterizarea şi
individualizarea personajelor .
În relaţia Felix-Otilia, femeia este cea care dovedeşte că are puterea de a decide pentru
amândoi şi forţa de a face un sacrificiu din iubire, oferindu-i lui posibilitatea de a se împlini
profesional. Nici ei nu i s-ar fi potrivit viaţa modestă pe care ar fi fost obligată să o ducă alături de
studentul Felix. Moartea lui moş Costache şi pierderea moştenirii impun acest deznodământ.
Otilia reprezintă pentru Felix o imagine a idealului feminin, iar pentru Pascalopol o enigmă.
Misterul personajului pare a se ascunde în replica de neînţeles de la începutul romanului: „Noi nu
trăim decât patru-cinci ani”.

Particularităţile unei opere care aparţine lui Camil Petrescu - ,,Ultima

noapte de dragoste, întâia noapte de război”(1930)

Prin tema unei opere literare se înţelege aspectul general din realitate abordat în
creaţia literară respectivă. Tema aleasa de scriitor este tratată într-o anumită viziune despre
lume, înţelegând prin aceasta modul în care scriitorul vede lucrurile, le înţelege şi le
interpretează, precum şi atitudinea şi opinia lui faţă de aspectele realităţii înfăţişate. Viziunea
despre lume sau perspectiva narativă într-o creaţie literară epică este, în esenţă, obiectivă sau
subiectivă, în funcţie de tipul naraţiunii şi al naratorului sau de curentul literar căruia aceasta îi
aparţine, putând însă suferi anumite nuanţări. Viziunea subiectivă este specifică romanului
modern de tip subiectiv, ea pornește de la orientarea tematică și continuă cu structurarea
modernă a conținutului, manifestată prin nerespectarea cronologiei evenimentelor, iar la
acțiune participă personaje aparținând unor anumite medii sociale și având puternice note
individuale. Totodată, tehnica narativă constă în relatarea întâmplărilor în mod subiectiv, prin
folosirea unor procedee tipice prozei de analiză.
Evidenţierea unor trăsături specifice care fac posibilă încadrarea textului în categoria
romanului subiectiv
În contextul literaturii interbelice, Camil Petrescu, acest ,,trudnic al scrisului’’,
teoretician al romanului modern, respinge în conferinţa sa ,,Noua structură şi opera lui Marcel
Proust’’romanul de tip tradiţional, raţional şi tipizant, cu narator omniscient, un demiurg
imaginar, în favoarea romanului subiectiv, în care naratorul limitat este considerat mai aproape
de realitate şi de autenticitate: ,,Să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce
înregistrează simţurile mele...Din mine însumi, nu pot ieşi...Eu nu pot vorbi onest decât la
persoana I.’’ În asentimentul sincronismului lovinescian, Camil Petrescu susţine influenţa
proustianismului şi gidismului în literatura română, care dau libertate construcţiei romanului,
singurele condiţionări, ţinând de fluxul memoriei şi de traseul introspecţiei.
Romanul ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”(1930), răspunde
dorinţei de înnoire a romanului românesc interbelic prin inspiraţia citadină a subiectului,

22 opere bac
perspectiva narativă unică, subiectivă, memoria afectivă, dubla accepţie a timpului-subiectiv şi
obiectiv, prin luciditate şi autoanaliză, anticalofilism, dar şi prin folosirea experienţei
nepervertite, transcrierea trăirii febrile. Un exemplu elocvent care îl încadrează în seria
romanelor experienţei este topirea în materia romanescă a unei părţi substanţiale din
propriul jurnal de campanie al autorului. De asemenea, se foloseşte timpul prezent,
adecvat curgerii de gânduri, îndoieli, imagini, digresiuni prin care se construiesc
adevărate ,,dosare de existenţă”. ,,Dacă existenţa e pură devenire, dacă durata e
ireversibilă în toată curgerea ei, atunci e toată în prezent…” afirmă Camil Petrescu,
combătând romanul biografic al lui Dickens, unde eroul e luat în mod artificial de mic copil şi
purtat pe drumurile vieţii până la bătrâneţe. Protagonistul romanului, Ştefan Gheorghidiu, este
în acelaşi timp narator autodiegetic. Student la Filozofie, el reprezintă tipul intelectualului ,,ca
structură de caracter”, intransingent şi inadaptat, oglindind prin periplul călătoriei sale spre
cunoaşterea de sine viziunea autorului asupra ,,condiţiei umane”-în aspectele sale esenţiale-
relaţia cu societatea, dragostea, războiul, moartea. Aşa cum concluziona Perpessicius, Ultima
noapte.. . ” este romanul unui război pe două fronturi: cel al dragostei şi cel al războiului”.
Elementele romanului modern sunt specifice romanului subiectiv: unicitatea
perspectivei narative, timpul prezent şi subiectiv, tipul intelectualului însetat de absolut, spaţiul
urban, anticalofilismul şi autenticitatea. Este un roman psihologic, deoarece înfățișează
frământările de conștiință ale lui Ștefan, care trăiește un conflict interior, moral și se transformă
sufletește, iar analiza acestuia se face prin intermediul monologului interior, notația gesticii și a
mimicii-, tehnici de investigare psihologică. În privința genezei, la baza romanului stă în foarte
mare măsură experiența personală a autorului, iar partea a doua a cărții, care începe cu întâia
noapte de război, este construită după memorialul de campanie al autorului.
Tema textului şi două secvenţe sugestive
Tema principală a romanului este una psihologică, tipic subiectivă, și anume drama
intelectualului însetat de absolut, dar ei i se subordonează, de fapt, două teme-iubirea și
războiul, acestea observându-se chiar din titlu și din cele două părți ale romanului-prima parte
stă sub semnul unei pasiuni, al geloziei, iar a doua parte stă sub semnul contactului nemijlocit
cu moartea pe front. Un prim episod semnificativ pentru drama intelectualui însetat de
absoluteste excursia de la Odobești, când, prin comportarea ei, Ela trezește suspiciuni și
declanșează în sufletul lui Gheorghidiu o adevărată dramă, acesta fiind de-acum încolo
măcinat de o gelozie cumplită. Al doilea episod semnificativ este acela care prezintă
întoarcerea lui Ștefan Gheorghidiu la Câmpulung pentru a o vedea pe Ela atunci când află și
de prezența în oraș a lui Grigoriade. Și acest moment produce o nouă furtună sufletească, dar
izbucnirea războiului și grozăviile lui constituie o dramă mult mai puternică decât gelozia, ceea
ce va avea ca urmare renunțarea la iubirea pentru Ela. Un episod ilustrativ pentru tema iubirii
este cel de la popota ofiţerilor din debutul romanului, când are loc o discuţie generată de
achitarea unui bărbat ce şi-a ucis soţia prinsă în flagrant de adulter. Părerile sunt împărtite: de
la cele privind rolul tradiţional al căsniciei- ,,femeia să fie femeie şi casa casă, dacă-i arde de
altele să nu se mai mărite”, la cele idealiste ,,femeia trebuie să fie liberă să plece oricând
doreşte.’’ Gheorghidiu îşi dovedeşte din nou poziţia intransingentă printr-o izbucnire violentă.
Părerea lui este că cei doi au drept de viată şi de moarte unul asupra celuilalt, neputând
accepta formula de metafizică vulgară conform căreia fiecare îşi poate retrage cantitatea de
suflet investită într-o relaţie, deoarece iubirea transformă pentru totdeauna. Concluzia sa
23 opere bac
tăioasă- ,,discutati mai bine ceea ce vă pricepeti” este aceea a unui personaj pornit în
căutarea iubirii absolute, care respinge cu vehemență orice este mai puţin.
O secvenţa sugestivă pentru tema războiului o constituie tensiunea provocată de
frământările de iubire, care se spulberă odată cu experienţa trăită în război. Frontul înseamnă
haos, măsuri absurde, învălmăşeală, iar experienţele dramatice, de acolo, modifică atitudinea
lui Gheorghidiu faţă de celelalte experienţe ale sale. Rănit şi spitalizat, Gheorghidiu revine la
Bucureşti, trăind un sentiment de detaşare, îşi priveşte soţia cu indiferentă şi, dovadă a
afectării relaţiilor dintre ei, o părăseşte, însă îi lasă ,,tot trecutul’’.
Evidenţierea elementelor de structură, de compoziţie şi de limbaj ale textului narativ
studiat, semnificative pentru tema şi viziunea despre lume
Un prim element de structură este titlul ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de
război’’ este analitic, o amplă structură nominală: substantive şi adjective organizate în
antiteză ,,ultima’’-,,întâia’’ şi ,,dragoste’’-,,război’’, evidenţiind experienţele fundamentale de
existenţă, depăşirea unei drame individuale prin raportarea la valenţele uneia colective.
Perspectiva narativă este subiectivă, deoarece romanul este scris la persoana întâi,
sub forma unei confesiuni a personajului principal, Ştefan Gheorghidiu. Relatarea la persoana
întâi conferă autenticitate şi caracter subiectiv textului. Naratorul este subiectiv, narator-
personaj, implicat. Modurile de expunere sunt: naraţiunea, cu rol în relatarea evenimentelor
prin prisma perspectivei subiective, selecţia faptelor relevante pentru depăşirea crizei
personajului; descrierea, cu rol de detaliere: spaţiul (Valea Prahovei, frontul, casa din
Bucureşti, casa unchiului Tache) şi în caracterizarea personajelor; dialogul, cu rol în
individualizarea personajelor, în evidenţierea psihologiei acestora, în caracterizarea
personajelor, în mod indirect, şi în dinamizarea acţiunii.
Acţiunea romanului se structurează în cele două părţi anunţate de titlu, valorizând
tema iubirii şi a războiului. Sudura nu este însă o simplă juxtapunere, ci este una organică, în
care problema primei părţi se rezolvă prin experienţa din cea de-a doua, ca un trimf moral.
Ştefan Gheorghidiu, sublocotenent în armata română, asistă la popota ofiţerilor la o discuţie ce
îi trezeşte amintiri dureroase legate de soţia sa, Ela, pe care o bănuieşte de adulter.
Întorcându-se în timp, rememorează etapele poveştii sale de dragoste. Student la Filozofie,
este măgulit de atenţia pe care i-o acordă una dintre cele mai frumoase fete de la Litere, şi, din
orgoliu, apoi din „milă, admiraţie, îndatorire, duioşie, pentru că ştie că asta o face fericită” îşi
adânceşte sentimentele faţă de Ela şi se căsătoreşte cu aceasta. Cei doi trăiesc o vreme
modest şi fericit, în scene de împlinire casnică. Moştenirea neaşteptată de la unchiul Tache
tulbură acest echilibru. Iese la iveală o faţă a Elei care îl tulbură pe protagonist: implicarea în
discuţiile şi lupta pentru bani, plăcerea vieţii mondene, petrecerile, flirturile cu un oarecare
Grigoriade, vag avocat, monden şi extrem de curtat de femei, toate acestea declanşează criza
cuplului. Povestea evoluează cu o serie de certuri şi de împăcări, care culminează cu
despărţirea în clipa în care eroul, întors pe neaşteptate de la Azuga acasă, găseşte casa goală
,,ca un mormânt”. Dimineaţa, fără a aştepta explicaţii, se separă, pentru a se reîmpăca în
capitolul ,,Asta-i rochia albastră”, după ce găseşte în casă o scrisoare justificativă de la
verişoara Anişoara care îi cerea Elei să o însoţească în acea noapte, soţul ei fiind plecat.
Înrolat lângă Câmpulung, Gheorghidiu o aduce pe Ela în oraş, pentru a-i fi mai aproape.
Revenit într-o permisie, zăreşte pe G. pe străzile oraşului, după ce o discuţie cu soţia sa
despre trecerea pe numele ei a unei sume de Banca Românească îi accentuează suspiciunile.
24 opere bac
După discuţia de la popotă, pleacă în oraş fără învoire cu gândul de a-i prinde pe cei doi, de a-
i ucide şi de a se sinucide. Surprins pe străzi de un colonel, se întoarce pe front şi intrarea
României în război îl îndepărteză de obsesia sa. Cea de-a doua parte prezintă o imagine a
războiului demitizată, în care la atac ,,nu se porneşte cu lozinci sau cu chiote de bucurie”,
combatantul de rând nu are relevanţa strategiei şi este copleşit de senzaţii organice dintre
care cea mai puternică este iminenţa morţii. Frica, dezorganizarea, ordinele contradictorii,
impresia că lupta se dă împotriva propriilor divizii, ,,capturarea” de proprii tovarăşi, imaginile
terifiante sunt constantele acestui tablou al eliberării Ardealului în Primul Război Mondial.
Rănit, se reîntoarce la Bucureşti, unde se descoperă maturizat, obosit de îndoieli şi de
suspiciuni care l-au dus altădată în pragul crimei, şi decide că nu merită să mai lupte pentru
această relaţie. Despărţirea de Ela este o eliberare morală, care îl lasă deschis sufleteşte pe
erou pentru alte experienţe. Cedarea casei, a trecutului, îl dovedesc disponibil pentru o nouă
etapă a viitorului.
Conflictul principal al romanului este unul interior, profund subiectiv. Lupta se dă în
planul conştiinţei şi este urmărită cu minuţiozitate în descrieri monografice ale sentimentelor.
În plan exerior, există un conflict între Gheorghidiu şi Grigoriade, generator al dramei geloziei.
După apariţia lui G. în peisajul petrecerilor mondene la care participă tânăra familie,
Gheorghidiu suferă enorm pentru că nu mai este evaluat în funcţie de o scară valorică ce i se
potriveşte. Admirat la facultate de Ela pentru modul strălucit în care perorează pe teme de
filozofie, Gheorghidiu este ulterior evaluat şi comparat în defavoarea lui pentru vestimentaţia
de lux, dansuri la modă şi jocuri de salon, pe care le respinge din principiu. Conflictul este mai
degrabă între imaginea pe care era obişnuit să o aibă în ochii Elei, şi noua imagine în care
orgoliul lui are de suferit, precum şi din migrarea atenţiei Elei de la persoana lui către
altcineva, considerat superior. Totodată, există un conflict între Gheorghidiu şi propria familie
pentru moştenirea unchiului Tache, din care, de asemenea, iese învins, cedând după parastas
o parte din avere rudelor.
Relatia incipit-final
Incipitul este construit în modalitate realistă, introduce cititorul în universul operei,
oferind repere spatio-temporale precise-acţiunea este plasată în timpul Primului Război
Mondial (,,primăvara lui 1916’’, ,,pe Valea Prahovei’’) şi prezentând protagonistul, Ştefan
Gheorghidiu-subofiţer concentrat. Contextul prezentării aduce în prim-plan imaginea
demitizată a războiului-detaliile cadrului concentrării (distanţa şi înălţimea tranşeelor ar fi putut
fi săpate de câţiva porci ţigăneşti în scurt timp) ilustrează, în fond, inutilitatea războiului şi, mai
ales, drama colectivă. Finalul romanului se află în relaţie simetrică cu incipitul din perspectiva
timpului cronologic (se evidenţiază evenimentele ulterioare celor prezentate în primul capitol),
dar şi din perspectiva raportului realitate-ficţiune: finalul scoate cititorul din universul operei
prin prezentarea ipostazei protagonistului ferm în decizii, eliberat de frământări, deschis unor
noi experienţe pentru că a observat raportul dintre ideal/iluzie. Astfel, finalul are valoare
simbolică în raport cu timpul-gestul lui Gheorghidiu de a se despărţi de Ela, lăsându-i
tot-, ,,adică tot trecutul’’ marchează, în fond, relaţia timp psihologic/timp cronologic detaşat de
cel psihologic şi condus de alte valori reale şi nu ideale.
Particularităţile compoziţiei ţin de un artificiu folosit de autor- analepsa- pentru a lega
cele două părţi şi pentru a evidenţia timpul subiectiv în opoziţie cu cel obiectiv. Dacă primul
capitol, „La Piatra Craiului, în munte”, aparţine planului războiului, toate celelalte ale primei
25 opere bac
părţi dezvoltă planul iubirii, prin tehnica flash-back-ului. În spatele frontului, Gheorghidiu
retrăieşte în timp subiectiv povestea sa cu Ela. Abia în cea de-a doua parte timpul subiectiv şi
cel obiectiv coincid, pentru că experienţa belică este mult prea intensă şi plenară pentru a
putea fi pusă în umbră de dramele individuale.
Limbajul prozei narative este caracterizat de anticalofilism. Camil Petrescu enunţa
programatic dorinţa de a scrie ,,fără ortografie, fără stil, chiar fără caligrafie”, cât mai autentic
posibil. Refuzul artificialului figurilor stilistice nu înseamnă însă lipsa unei tensiuni intelectuale
a scrisului, a unui lirism al anumitor părţi sau a predominanţei unei comparaţii specifice prin
care se asociază idei abstracte cu fenomene concrete, ca în pasajele: ,,blonda cu ochi mari,
albaştri, ca două întrebări de cleştar”, „atenţia şi luciditatea nu omoară voluptatea reală, ci o
sporesc, aşa cum, de altfel, atenţia sporeşte durerea de dinţi”.
Concluzia
Privit în întregul său, romanul lui Camil Petrescu ilustrează atât prin conținutul său,
prin personaje, prin structură, cât și prin unele elemente de formă o viziune subiectivă asupra
lumii. Astfel, se poate observa că în romanul lui Camil Petrescu aceasta se concretizează prin
contorsionarea subiectului și a discursului narativ, prin imprevizibilitatea reacțiilor personajelor,
prin diversitatea procedeelor de analiză și de tehnică narativă. Totodată, autorul pătrunde în
lumea interioară a personajului și analizează impactul evenimentelor asupra conștiinței
acestuia. De aceea, toate evenimentele sunt prezentate dintr-o perspectivă unică, individuală,
aceea a personajului narator care filtrează prin conștiință faptele, atitudinea, gesturile și
cuvintele celorlalți. . Aşa cum se exprima poetic însuşi autorul, ,,Ultima noapte de dragoste,
întâia noapte de război” îi conturează, prin tema şi viziunea despre lume oglindită, un
autoportret din seria „sufletelor tari”: „Eu sunt dintre aceia cu ochi halucinaţi şi mistuiţi lăuntric/
Cu sufletul mărit/ Căci am văzut idei”.

Particularități de construcţie a unui personaj, Camil Petrescu-Ștefan Gheorghidiu

Opera literară ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război’’, aparținând lui
Camil Petrescu, apărută în anul 1930, este un roman subiectiv, deoarece construcția
subiectului și discursul narativ nu respectă cronologia evenimentelor, iar reacțiile personajului
principal sunt imprevizibile, nu mai apare naratorul omniscient și, de aceea, narațiunea se face
la persoana I, naratorul fiind unul dintre personaje. Așa se explică faptul că și viziunea este
una subiectivă, autorul apelând la memoria involuntară, la jurnal și la tehnica detaliului
sufletesc.
În ceea ce privește personajele unui roman subiectiv, acestea sunt individualități foarte
bine conturate, originale, nu de puține ori ciudate, înclinate spre analiză, contemplație și
introspecție, și își exprimă direct trăirile prin folosirea monologului interior și a stilului indirect
liber. Ele aparțin anumitor categorii umane, sunt, de obicei, intelectuali însetați de absolut,
dornici de perfecțiune sau aparțin mediului citadin. Firi dilematice, suspicioase, personajele
romanelor subiective își analizează faptele, gesturile, vorbele până la obsesie, făcând același
lucru și cu celelalte personaje cu care vin, într-un fel sau altul, în contact.
Un astfel de personaj este și Ștefan Gheorghidiu, iar însușirile sale se desprind din
tema și din conținutul romanului, din conflictele existente dintre personaje și din manifestările
personajului, din gândurile și din atitudinea acestuia.
Statutul social, psihologic şi moral al personajului
26 opere bac
 Din conținutul romanului, se desprinde mai întâi statutul social al personajului, despre
care aflăm că era student la Filosofie, un tip inteligent, preocupat de studiu, dar sărac. Statutul
lui se schimbă însă atunci când intră în posesia unei moșteniri neașteptate și începe o viață
mondenă. Din punct de vedere psihologic, reprezintă intelectualul însetat de absolut, pentru el
chiar iubirea însemnând dăruire totală, sacrificiu, căci, spunea el ,,cei care se iubesc au drept
de viață și de moarte unul asupra celuilalt’’. Totodată, el este un inadaptat care duce o
existență dramatică, dar trăiește o experiență morală superioară, căci trece prin drama
războiului. Din punct de vedere moral, este o fire conflictuală și polemică, este măcinat de
gelozie și are o înclinație aproape maladivă spre introspecție, conștiința lui fiind obsedată de
amănunte chinuitoare.
Trăsătura dominantă şi două secvenţe
Principala trăsătură de caracter a protagonistului este orgoliul. Ilustrativă în acest sens
este mărturisirea lui Gheorghidiu referitoare la felul în care ia naştere iubirea lui pentru
Ela: ,,Începusem totuşi să fiu măgulit de admiraţia pe care o avea mai toată lumea pentru
mine, fiindcă eram atât de pătimaş iubit de una dintre cele mai frumoase studente, şi cred că
acest orgoliu a constituit baza viitoarei mele iubiri.”, ,,Iubeşti întâi din milă, din îndatorire, din
duioşenie, iubeşti pentru că ştii că asta o face fericită”. De asemenea, o altă secvenţă narativă
semnificativă pentru a ilustra orgoliul personajului este aceea a mesei în familie din casa
unchiului său Tache. Nae Gheorghidiu, celălalt unchi al protagonistului, ironizează căsătoria
din dragoste cu o fată săracă, pe care i-o reproşează atât lui Ştefan, cât şi tatălui său mort,
Corneliu, pe care în plus îl acuză că nu a lăsat vreo moştenire fiului, sub pretextul de a fi foarte
risipitor. În încercarea de a-şi apăra părintele, Ştefan izbucneşte: ,,De cele mai multe ori,
părintele, care lasă avere copiilor, le transmite şi calităţile prin care a făcut averea: un obraz
mai gros, un stomac în stare să digereze şi ouă clocite, ceva din sluţenia nevestei luate pentru
averea ei, neapărat o şiră a spinării flexibilă ca nuiaua (dacă nu cumva rahitismul nevestei
milionare n-a înzestrat-o cu o cocoaşă rigidă ca o buturugă). Orice moştenire e, s-ar putea
zice, un bloc.” Astfel, orgoliul personajului-narator, al intelectualului, este unul dintre principalii
factori de noutate în discursul românesc interbelic din spaţiul literaturii române, producând
cititorilor din epocă o nouă înţelegere a modului în care romanul, ca specie literară, participă la
reliefarea profunzimilor spiritului uman.
Elementele de structură, de compoziţie şi de limbaj ale textului care pun în evidenţă
însuşirile personajului
Caracterizarea personajului Ştefan se realizează subiectiv, sub o singură viziune, cea
a personajului-narator. Astfel, portretul lui Gheorghidiu este realizat mai ales prin
caracterizarea indirectă, prin fapte, gânduri, limbaj, gesturi, atitudini şi prin relaţiile cu celelalte
personaje. Caracterizarea directă se realizează rar, prin intermediul replicilor scurte ale altor
personaje, precum cea pe care i-o adresează Ela lui Ştefan când acesta îi reproşează
comportamentul ei din timpul excursiei de la Odobeşti: ,,Eşti de o sensibilitate imposibilă.” În
acest roman subiectiv, de analiză, este folosită adesea autocaracterizarea, pentru portretul
fizic, moral sau psihologic: ,,Eram alb ca un om fără globule roşii”, ,,Eram înalt şi
elegant”, ,,Lipsit de orice talent, în lumea asta muritoare, fără să cred în Dumnezeu, nu m-aş fi
putut realiza – şi am încercat-o – decat într-o dragoste absolută”.
Un alt element al textului narativ, semnificativ pentru realizarea personajului Ştefan
Gheorghidiu este incipitul. Chiar dacă este vorba de un roman modern, în incipit sunt fixate cu
27 opere bac
precizie realistă coordonatele spaţio-temporale. ,,În primăvara anului 1916, ca sublocotenent
proaspăt, întâia dată concentrat, luasem parte, cu un regiment de infanterie din capitală, la
fortificarea Văii Prahovei, între Buşteni şi Predeal.”Protagonistul şi, în acelaşi timp, naratorul
întâmplărilor din roman, Ştefan Gheorghidiu, este concentrat pe Valea Prahovei şi aflat în
aşteptarea intrării României în Primul Război Mondial.
Spre deosebire de romanele tradiţionale, în care conflictuleste, de regulă, exterior, iar
cel interior apare ca efect al unei intenţii moralizatoare a textului, în romanul lui Camil
Petrescu, apare conflictul interior, din conştiinţa personajului-narator, care trăieşte stări şi
sentimente contradictorii faţă de soţia sa, Ela. Acest conflict interior este generat de raporturile
pe care protagonistul le are cu realitatea înconjurătoare. Principalul motiv al rupturii dintre
Ştefan şi soţia sa este suspiciunea adulterului, dar şi implicarea Elei în lumea mondenă, pe
care eroul o dispreţuieşte. Aşadar, conflictul interior se produce din cauza diferenţei dintre
aspiraţiile lui Gheorghidiu şi realitatea lumii înconjurătoare.
În ceea ce priveşte perspectiva narativă, romanul este scris la persoana I, dintr-o
perspectivă narativă de tip ,,avec”, sub forma unei confesiuni a personajului principal, Ştefan
Gheorghidiu, care trăieşte două experienţe fundamentale: iubirea şi războiul. Relatarea la
persoana I conferă autenticitate şi caracter subiectiv textului.
Cele două teme ale romanului, războiul şi iubirea, constituie două experienţe
decisive pentru devenirea personajului-narator. Suferinţa lui Ştefan este lucidă în detaliile
analizei, iar orgoliul este profund. Astfel, în final, după traversarea dramei colective a
războiului, pasiunea devoratoare şi iubirea pentru Ela sunt înlocuite cu indiferenţă rece. Se
produce astfel drama constatării distanţei dintre iluzie şi realitate, dintre ideal şi banalitate.
Concluzia
Eroul trăiește, așadar, două drame, cea a iubirii și cea a războiului, cea de-a doua fiind
mult mai puternică, mai devastatoare decât prima și aceea are, din acest punct de vedere, un
ascendant asupra celorlalte personaje, deoarece războiul îl purifică, îl vindecă de gelozia
chinuitoare și îi dă tăria de a se distanța de propriul destin, de propriul trecut. Prin toate
aspectele reliefate de autor, Gheorghidiu apare ca un personaj complex, tipic romanului
subiectiv, el fiind cel care filtrează totul prin propria conștiință, fie că este vorba de faptele sale,
fie de ale celorlalți.

Relația dintre două personaje Ștefan Gheorghidiu și Ela

Opera literară ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război’’, aparținând lui Camil
Petrescu, apărută în anul 1930, este un roman subiectiv, deoarece construcția subiectului șidiscursul
narativ nu respectă cronologia evenimentelor, iar reacțiile personajului principal sunt imprevizibile, nu
mai apare naratorul omniscient și, de aceea, narațiunea se face la persoana I, naratorul fiind unul
dintre personaje. Așa se explică faptul că și viziunea este una subiectivă, autorul apelând la memoria
involuntară, la jurnal și la tehnica detaliului sufletesc.
În ceea ce privește personajele unui roman subiectiv, acestea sunt individualități foarte bine
conturate, originale, nu de puține ori ciudate, înclinate spre analiză, contemplație și introspecție, și își
exprimă direct trăirile prin folosirea monologului interior și a stilului indirect liber. Ele aparțin anumitor
categorii umane, sunt, de obicei, intelectuali însetați de absolut, dornici de perfecțiune sau aparțin
mediului citadin. Firi dilematice, suspicioase, personajele romanelor subiective își analizează faptele,
gesturile, vorbele până la obsesie, făcând același lucru și cu celelalte personaje cu care intră, într-un
fel sau altul, în contact.

28 opere bac
 Personajele se definesc în funcție de conflictele acțiunii, predominante fiind cele interioare,
provenite din conștientizarea conflictelor exterioare care provoacă anumite mutații de ordin sufletesc.
De asemenea, profilul protagonistului se conturează în relație direct cu celelalte personaje, dar si
printr-o confruntare cu sine însuși. De aceea, într-un astfel de roman personajul prinde contur din ceea
ce face, ce gândește, îl preocupă și-l frământă până la obsesie, totul desprinzându-se din relațiile sale
cu celelalte personaje și cu sine însuși.
O relație aparte, în acest roman, este cea dintre Ștefan Gheorghidiu și Ela, soția sa, prin
trăirile ambelor personaje, prin sinuozitatea ei, prin evoluția ei tensionată și prin implicarea afectivă
covârșitoare a personajului principal. Relația dintre cele două personaje ale cuplului-Ștefan
Gheorghidiu și Ela-se desprinde din întreaga desfășurare a acțiunii, din conflictele existente la nivelul
narațiunii sau din perspectiva narativă adoptată de scriitor.
Statutul social, psihologic și moral
Din conținutul romanului, se desprinde mai întâi statutul social al personajelor. Ștefan era
student la Filosofie, un tip inteligent, preocupat de studiu, dar sărac. Statutul lui se schimbă însă atunci
când intră în posesia unei moșteniri neașteptate și începe o viață mondenă. Ela este și ea tot o fată
săracă, rămasă orfană și crescută de o mătusă. Studentă la Litere, fată deosebit de frumoasă, ea este
admirată de cei din jur. Din punct de vedere psihologic, reprezintă intelectualul însetat de absolut,
pentru el chiar iubirea însemnând dăruire totală, sacrificiu, căci, spunea el ,,cei care se iubesc au drept
de viață și de moarte unul asupra celuilalt’’. Totodată, el este un inadaptat care duce o existență
dramatică, dar trăiește o experiență morală superioară, căci trece prin drama războiului. Din punct de
vedere moral, este o fire conflictuală și polemică, este măcinat de gelozie și are o înclinație aproape
maladivă spre introspecție, conștiința lui fiind obsedată de amănunte chinuitoare. La rândul ei, Elaeste
o fire înclinată spre mondenitate, sociabilă, încât comportarea ei creează impresia frivolității. Din calcul,
dintr-o interpretare greșită a realității, din ipocrizie sau din cauza existenței unor principii opuse celor
ale lui Ștefan, Ela nu-i înțelege frământările, ceea ce îl derutează și mai mult pe acesta.
Evidențierea prin două episoade/citate/secvențe comentate a modului în care evaluează
relația dintre cele două personaje.
Ştefan este cel care disecă şi analizează cu luciditate fiecare vorbă, fiecare gest, dorind să
aibă certitudinea iubirii Elei, care flirta evident cu domnul G.: ,,trăgeam cu urechea, nervos, să prind
crâmpeie din convorbirile pe care nevastă-mea le avea cu domnul elegant de alături de ea.’’
În plimbarea la Odobeşti, Ela se comportă ca o cochetă, devenind din ce în ce mai
superficială. Fidelitatea Elei este pusă sub semnul întrebării, Ştefan observând mimica şi gesturile
femeii care gustă cu familiaritate din farfuria lui G. , are o expresie deznădăjduită atunci când aceasta
stă de vorbă cu altă femeie. Între cei doi soţi intervine o tensiune stânjenitoare, care se amplifică, Ela
acceptând să divorţeze deşi se consideră nevinovată şi jignită de bănuielile lui. Chiar dacă unitatea
cuplului este zdruncinată, iar Ştefan îşi pierde treptat încrederea în iubirea absolută şi în femeia cu
ajutorul căreia speră să-şi realizeze idealul, împăcarea survine şi de această dată, după ce
Gheorghidiu descoperă un bilet rătăcit printre lucrurile Elei, bilet pe care verişoara lui, Anişoara, o invita
pe Ela să petreacă noaptea la ea, tocmai la data la care el nu o găsise acasă ( capitolul ,,Între oglinzi
paralele’’). Concentrat pe Valea Prahovei, unde aştepta intrarea României în război, Gheorghidiu
primeşte o scrisoare de la Ela prin care aceasta îl chemă urgent la Câmpulung, unde se mutase pentru
a fi mai aproape de el. Femeia vrea să-l convingă să treacă o sumă de bani pe numele ei pentru a fi
asigurată din punctul de vedere financiar în cazul morţii lui pe front. Aflând ce-şi doreşte, Gheorghidiu e
convins că ea plănuieşte divorţul pentru a rămâne cu domnul G., pe care Ştefan îl întâlneşte în oraş.
Protagonistul crede că domnul G. nu se află întâmplător la Câmpulung şi că a venit acolo pentru a fi
alături de Ela. Din cauza izbucnirii războiului, Ştefan nu mai are ocazia să se convingă dacă soţia îl
înşală sau nu.

29 opere bac
 Ştefan vede în Ela idealul de femeie, în care el poate găsi iubirea reciprocă perfectă. În
susţinerea acestei concepţii sugestiv este şi faptul că el îi spune pe nume o singură dată, prilej cu care
cititorul şi află numele femeii, în restul romanului, o numeşte: ,,femeia mea’’, ,,nevastă-mea’’, ,,fata
asta’’, ,,ea’’. În conştiinţa lui Gheorghidiu, Ela se transformă dintr-un ideal de femeie într-o femeie
oarecare, semănând cu oricare alta.
Rănit şi spitalizat, soţul se simte detaşat de tot ce îl legase de Ela, de aceea, hotărăşte să se
despartă definitiv, dăruindu-i casele de la Constanţa, bani, ,,absolut tot ce e în casă, de la obiecte de
preţ la cărţi...de la lucruri personale, la amintiri. Adică tot trecutul’’.
Un prim element al textului narativ, semnificativ pentru realizarea personajului Ştefan
Gheorghidiu este incipitul. Chiar dacă este vorba de un roman modern, în incipit sunt fixate cu precizie
realistă coordonatele spaţio-temporale. ,,În primăvara anului 1916, ca sublocotenent proaspăt, întâia
dată concentrat, luasem parte, cu un regiment de infanterie din capitală, la fortificarea Văii Prahovei,
între Buşteni şi Predeal.” Protagonistul şi, în acelaşi timp, naratorul întâmplărilor din roman, Ştefan
Gheorghidiu, este concentrat pe Valea Prahovei şi aflat în aşteptarea intrării României în Primul Război
Mondial.
Spre deosebire de romanele tradiţionale, în care conflictul este, de regulă, exterior, iar cel
interior apare ca efect al unei intenţii moralizatoare a textului, în romanul lui Camil Petrescu, apare
conflictul interior, din conştiinţa personajului-narator, care trăieşte stări şi sentimente contradictorii faţă
de soţia sa, Ela. Acest conflict interior este generat de raporturile pe care protagonistul le are cu
realitatea înconjurătoare. Principalul motiv al rupturii dintre Ştefan şi soţia sa este suspiciunea
adulterului, dar şi implicarea Elei în lumea mondenă, pe care eroul o dispreţuieşte. Aşadar, conflictul
interior se produce din cauza diferenţei dintre aspiraţiile lui Gheorghidiu şi realitatea lumii
înconjurătoare.
În ceea ce priveşte perspectiva narativă, romanul este scris la persoana I, dintr-o perspectivă
narativă de tip “avec”, sub forma unei confesiuni a personajului principal, Ştefan Gheorghidiu, care
trăieşte două experienţe fundamentale: iubirea şi războiul. Relatarea la persoana I conferă autenticitate
şi caracter subiectiv textului.
Cele două teme ale romanului, războiul şi iubirea, constitue două experienţe decisive pentru
devenirea personajului-narator. Suferinţa lui Ştefan este lucidă în detaliile analizei, iar orgoliul este
profund. Astfel, în final, după traversarea dramei colective a războiului, pasiunea devoratoare şi iubirea
pentru Ela sunt înlocuite cu indiferenţă rece. Se produce astfel drama constatării distanţei dintre iluzie
şi realitate, dintre ideal şi banalitate.
Cele două personaje sunt caracterizate atât în mod direct, cât și în mod indirect.
Caracterizarea personajului Ştefan se realizează subiectiv, sub o singură viziune, cea a
personajului-narator. Astfel, portretul lui Gheorghidiu este realizat mai ales prin caracterizare indirectă,
prin fapte, gânduri, limbaj, gesturi, atitudini şi prin relaţiile cu celelalte personaje. Caracterizarea directă
se realizează rar, prin intermediul replicilor scurte ale altor personaje, precum cea pe care i-o
adresează Ela lui Ştefan când acesta îi reproşează comportamentul ei din timpul excursiei de la
Odobeşti: ,,Eşti de o sensibilitate imposibilă.” În acest roman subiectiv, de analiză, este folosită adesea
autocaracterizarea, pentru portretul fizic, moral sau psihologic: ,,Eram alb ca un om fără globule
roşii”, ,,Eram înalt şi elegant”, ,,Lipsit de orice talent, în lumea asta muritoare, fără să cred în
Dumnezeu, nu m-aş fi putut realiza – şi am încercat-o – decat într-o dragoste absolută”. Ela este
caracterizată direct de către soțul ei și o numeşte: ,,femeia mea’’, ,,nevastă-mea’’, ,,fata asta’’, ,,ea’’.
Caracterizarea indirectă reiese din comportamentul personajelor. Ela devine o fire pragmatică,
întreprinzătoare și, totodată, ea este preocupată de viața mondenă, găsind prilejul de a-și manifesta
farmecul și cochetăria. Ștefan descoperă o altă față a Elei, care este capabilă să se implice în afaceri
legate de moștenire, apelând chiar la seducție. Deruta lui Ștefan Gheorghidiu este cu atât mai mare, cu
cât el rămâne adeptul superiorității bărbatului, care trebuie să-și manifeste puterea protectoare,

30 opere bac
consoarta rămânând în limitele feminității, dincolo de orice vulgaritate. Gelozia eroului se declanșează
după ce Ela îl cunoaște pe Grigoriade. Prima criză de gelozie din viața cuplului este cea determinată
de petrecerea de la Odobești, și de acum încolo relația se manifestă prin despărțiri și împăcări, prin
reproșuri și acceptări sau chiar prin răzbunări, ajungându-se până la amenințări cu evacuarea și cu
divorțul. Astfel, Gheorghidiu aduce în casă o prostituată, apoi îi cere Elei să părăsească locuința și îi
propune un divorț amiabil, atunci când sosit pe neașteptate nu o găsește acasă. Totul reintră însă în
normal când Gheorghidiu găsește scrisoarea verișoarei sale Anișoara, prin care aceasta o invitase pe
Ela să petreacă noaptea la ea. Tortura geloziei se accentuează însă în momentul în care Ștefan este
concentrat pentru executarea unor lucrări militare. Frământările determinate de gelozie sunt accentuate
de discuția de la popotă dintre ofițeri referitoare la fidelitatea dintre soți. Adept al ideii că ,,cei care se
iubesc au drept de viață și de moarte unul asupra celuilalt’’, obsedat că soția l-ar putea înșela, Stefan
cere o permisiune pentru a se convinge de fidelitatea acesteia. Reîntâlnirea cu Ela nu-l vindecă de
gelozie, ci i-o accentuează, căci îl întâlnește pe stradă pe Grigoriade. Doar experiența războiului se va
dovedi purificatoare, deoarece sentimentul morții îl vindecă de gelozie, iar la întoarcerea acasă renunță
la trecutul său și divorțează.
Concluzie
De-a lungul relației lor, cele două personaje se aseamănă în prima fază a evoluției lor:
amândoi sunt frumoși, fermecători, dar săraci, devotați unul altuia, pasionali. Apoi, firea reflexivă,
înclinația spre autoanaliză, spiritul său polemic, obsesia ideii de absolut caracteristice lui Ștefan
Gheorghidiu vin în contradicțiecu pragmatismul, superficialitatea și înclinația spre viața mondenă și
frivolă manifestate de Ela. Această opoziție va genera în final și ruptura din viața cuplului. Deosebirea
dintre cei doi soți se explică și prin faptul că Ștefan este un intelectual însetat de absolut, un inadaptat,
un personaj cu o personalitate aparte, puternică, dar contradictorie, pe când Ela este o ființă comună.
Relația din cuplu este privită doar din perspectiva subiectivă a personajului-narator-Ștefan
Gheorghidiu, iar datorită acestei perspective unice, relația dintre cele două personaje nu se încadrează
unui tipar, fiind una atipică și dobândind pecetea personalității protagonistului.

5. Particularităţi ale unui text studiat, aparţinând lui Costache

Negruzzi (perioada paşoptistă) Alexandru Lăpusneanul
(nuvelă istorică, romantică, realistă)
Prima nuvelă istorică din literatură română, ,,Alexandru Lăpusneanul’’aparţine prozei
romantice, fiind publicată în perioadă paşoptistă, în primul număr al revistei ,,Dacia
Literară’’1840. Este inspirată din istoria naţională, potrivit recomandărilor formulate de Mihail
Kogălniceanu în manifestul literar al romantismului românesc, articolul-program intitulat
INTRODUCŢIE.
,,Alexandru Lăpusneanul’’ este o nuvelă, deoarece are o construcţie riguroasă, epică,
în proză, cu un singur fir narativ central şi cu un conflict concentrat. Se observă concizia
intrigii, tendinţa de obiectivare a perspectivei narative şi de asigurare a verosimilităţii faptelor
prezentate. Personajele relativ puţine şi sunt caracterizate succint si pun în lumină trăsăturile
personajului principal.
Este o nuvelă romantică prin tema de inspiraţie istorică, apar personajele excepţionale
în situaţii excepţionale, construite în antiteză (blândeţea doamnei şi cruzimea domnitorului),
culoarea epocii în descrieri cu valoare documentară (de exemplu: portretul fizic al doamnei în
capitolul al doilea, vestimentaţia domnitorului în biserică, masa domnească), gesturile
spectaculoase şi replicile devenite celebre.

31 opere bac
 Nuvelă istorică este o specie literară cultivată de romantici, care se inspiră din trecutul
istoric ( Evul Mediu) în ceea ce priveşte tema, subiectul, personajele şi culoarea epocii
(mentalităţi, comportamente, relaţii sociale, obiceiuri, vestimentaţie, limbaj).
Nuvela istorică are ca temă evocarea celei de a doua domnii a lui Alexandru
Lăpuşneanul (1564-1569). Lupta pentru impunerea autorităţii domneşti şi consecinţele deţinerii
puterii de către un domnitor crud se raportează la realităţile social-politice din Moldova
secolului al XVI-lea. Două episoade care înfăţişează tema luptei pentru putere în epoca
medievală sunt notabile, unul concentrat în replica rostită de domnitor ,,Dacă voi nu mă vreţi,
eu vă vreu... ‚’’, la întâlnirea lui cu solia boierilor, în capitolul I, şi scena uciderii celor 47 de
boieri în capitolul al III-lea, ilustrativă pentru cruzimea tiranului medieval.
Un prim element de structură îl evidenţiază titlul, care ilustrează personalitatea
puternică a personajului principal, excepţional (ieşit din comun) prin hotărârea şi cruzimea sa.
Perspectiva narativăeste obiectivă, iar naraţiunea la persoana a III-a (viziunea ,,dindărăt’’)
aminteşte prin concizie de relatarea cronicarilor. Naratorul omniscient, omniprezent, sobru,
detaşat intervine, rareori, prin epitetele de caracterizare, prin care precizează ipostazele
personajului (,,vodă’’, ,,domnul’’, ,,tiranul’’, ,,bolnavul’’).
Conflictul nuvelei pune în lumină personajul principal. Conflictul principal politic relevă
lupta pentru putere dintre domnitor şi boieri. Conflictul secundar, răzbunarea domnitorului
împotriva vornicului Motoc (boierul care îl trădase în prima domnie), se declanşează în primul
capitol şi se încheie în capitolul al treilea. Conflictul social dintre boieri şi popor, este limitat la
revolta mulţimii din capitolul al treilea.
Timpul şi spaţiul sunt precizate şi conferă verosimilitate naraţiunii. Nuvela începe cu
întoarcerea lui Alexandru pe tronul Moldovei în a doua sa domnie, acţiunea desfăşurându-se
apoi la curtea domnească şi apoi la mitropolie. Ultimul capitol redă moartea domnitorului, patru
ani mai târziu, în cetatea Hotinului.
Din punctul de vedere al compoziţiei, naraţiunea romantică se desfăşoară liniar,
cronologic, prin înlănţuirea secvenţelor narative şi a episoadelor. Incipitul şi finalul se remarcă
prin sobrietate. Echilibrul compoziţional, clasic, este realizat prin organizarea textului narativ în
patru capitole, care fixează momentele subiectului. Capitolele poartă câte un motto cu rol
rezumativ, fiind replici importante rostite de personaje; capitolul I (expoziţiunea şi
intriga)- ,,Dacă voi nu mă vreţi, eu va vreu...’’ răspunsul dat de domnitor soliei de boieri.
Capitolul al II-lea (desfăşurarea acţiunii)- ,, Ai să dai samă, doamnă!’’ -avertismentul adresat
de văduva unui boier decapitat doamnei Ruxanda, pentru că nu opreşte crimele soţului ei.
Capitolul al III-lea (punctul culminant)-,,Capul lui Moțoc vrem...’’ cererea norodului revoltat.
Capitolul al IV-lea (deznodământul)- ,, De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu...’’
amenintarea împotriva tuturor rostită de Lăpuşneanul care, bolnav, fusese călugărit şi pierduse
astfel puterea domnească.
Nuvelă de inspiraţie istorică ,,Alexandru Lăpusneanul’’ de Costache Negruzzi
ilustrează principiile ideologiei paşoptiste şi ale romantismului românesc, potrivit
recomandărilor din ,,Introductie’’ în ,,Dacia literară’’. Negruzzi face din personajul Alexandru
Lăpuşneanul un tiran de o cruzime ieşită din comun, ca un advertisment adresat
contemporanilor şi reconstituie culoarea de epocă în aspectul ei documentar.
Nuvelă istorică ,,Alexandru Lăpusneanul’’ deschide drumul observaţiei realiste, prin
tehnica detaliului semnificativ şi prin surprinderea psihologiei mulţimii.
32 opere bac
 Particularităţi de caracterizare-Alexandru Lăpuşneanul, 2020
Prima nuvelă istorică din literatura română, ,,Alexandru Lăpusneanul’’aparţine prozei
romantice, fiind publicată în perioadă paşoptistă, în primul număr al revistei ,,Dacia Literară’’,
1840. Este inspirată din istoria naţională, potrivit recomandărilor formulate de Mihail
Kogălniceanu în manifestul literar al romantismului românesc, articolul-program
intitulat ,,INTRODUCTIE’’.
Nuvela istorică este o specie literară cultivată de romantici, care se inspiră din trecutul
istoric ( Evul Mediu) în ceea ce priveşte tema, subiectul, personajele şi culoarea epocii
(mentalităţi, comportamente, relaţii sociale, obiceiuri, vestimentaţie, limbaj).
Statutul social, psihologic și moral
,,Alexandru Lăpusneanul’’ este personajul principal al nuvelei, personaj romantic,
excepţional, care acţionează în situaţii excepţionale (scena uciderii boierilor, a pedepsirii lui
Moţoc, scena morţii domnitorului otrăvit). Întruchipează tipul domnitorului tiran şi crud. El este
construit din contraste, are calităţi şi defecte puternice. În proza romantică, personajul se află
într o relaţie de antiteză, el fiind construit cu doamna Ruxanda pe tiparul înger-demon.
Naratorul realizează un portret fizic al acestuia cu prilejul discursului de la mitropolie,
ocazie oficială pentru a descrie vestimentaţia specifică epocii, care dă culoarea locală ,,Purta
coroana Paleologilor, şi peste dulama poloneză de catifea stacoşie, avea cabaniţă turcească’’.
Portretul moral este realizat, în mod direct, prin epitetele ,,nenorocitul domn’’, ,,deşănţata
cuvântare’’,sau prin indicarea ipostazelor personajului ,,vodă’’, ,,domnul’’, ,, tiranul’’, ,,
bolnavul’’ , „Lăpuşneanu, a căreia ochi scânteiară ca un fulger”, „meditează vreo nouă
moarte’’. Sunt folosite epitete şi în caracterizarea realizată de alte personaje :,,crud şi cumplit
este omul acesta’’(Mitropolitul Teofan) şi în autocaracterizare: ,,Nu aş fi un natărău de frunte,
când m-aş crede în tine?’’ (replică adresată vornicului Moțoc).
,,Alexandru Lăpuşneanu, după înfrângerea sa în două rânduri de oştile Despotului,
fugind la Constantinopol, izbutise a lua oşti turceşti şi se întorcea acum să izgonească pre
răpitorul Tomşa şi să-şi ia scaunul pe care nu l-ar fi pierdut de n-ar fi fost vândut de boieri.”
Astfel, Lăpuşneanul „intrase în Moldavia, întovărăşit de şapte mii de spahii şi de vreo trei mii
oaste de strânsură’’. Faptele domnitorului, ajuns pentru a doua oară pe tronul Molodvei
(omorârea boierilor, „leacul de frică” oferit domniţei Ruxanda, aruncarea lui Moţoc in mâinile
mulţimii), pun în evidenţă tirania domnitorului care acţionează pentru întărirea autorităţii
domneşti şi slăbirea puterii boierilor.
Încă din primul capitol putem observa, prin intermediul dialogului, anumite gesturi care
dezvăluie evoluţia psihologică a viitoului tiran. Dialogul din scena în care Lăpuşneanu
întâlneşte solia formată din Moţoc, Veveriţă, Spancioc şi Stroici, conturează foate bine
conflictul puternic dintre domn şi boierii trădători. Acest conflict evidenţiază trăsătura
fundamentală a lui Lăpuşneanul, şi anume, voinţa de a avea putere deplină asupra Moldovei,
impunându-şi ferm autoritatea.
Lăpuşneanul îi primeşte pe boieri rezervat, „silindu-se a zâmbi”. Atitudinea boierilor, la
început, este una oarecum detaşată, deoarece „se înclinară până la pământ, fără a-i săruta
poala după obicei”. Schimbul de replici reflectă siguranţa de sine şi atitudinea provocatoare a
domnului, care-i determină pe boieri să-şi dezvăluie ostilitatea şi adevăratele intenţii: „Am
auzit, urmă Alexandru, de bântuielile ţării şi am venit să o mântui; ştiu că ţara mă aşteaptă cu
33 opere bac
bucurie.” Ultima parte a acestui dialog dezvăluie furia şi ura abia stăpânită a lui Lăpuşneanul,
ca răspuns la vicleniile lui Moţoc. Prin aceste replici tăioase sunt evidenţiate impulsivitatea,
lipsa de scrupule şi violenţa domnitorului în înfruntarea cu boierii: „Dacă voi nu mă vreţi eu vă
vreu [...] şi dacă voi nu mă iubiţi, eu vă iubesc pre voi şi voi merge şi cu voia, ori fără voia
voastră.” Observaţiile asupra fizionomiei personajului, făcute de Negruzzi, reflectă trăirile
interioare ale eroului : „răspunse Lăpuşneanu, a căruia ochi scânteiară ca un fulger.”
Fiind un bun cunoscător al firii umane, Lăpuşneanul îl cruţă pe Moţoc pentru
încercarea de a-l înşela din nou, deoarece avea nevoie de acesta „ca să mai uşureze
blăstemurile norodului”. Această scenă reflectă duritatea, luciditatea şi ironia necruţătoare a
domnului.
Partea a III-a a nuvelei(„Capul lui Moţoc vrem”) este cea mai dramatică şi începe
printr-o linişte şi o atmosferă de sărbatoare, unde domnul şi boierii se adunaseră la biserică.
Scena este prezentată minuţios, pregătindu-se antiteza romantică şi contrastul din
scena uciderii celor 47 de boieri. Dismularea şi ipocrizia, precum şi ateismul sunt trăsături
specifice personajului romantic şi sunt foarte bine evidenţiate în această scenă: „Împotriva
obiceiului său, Lăpuşneanul, în ziua aceea era îmbrăcat cu toată pompa domnească”, „Dar
după ce a ascultat Sfânta Slujbă, s-a coborât din strană, s-a închinat pe la icoane, şi,
apropiindu-se de racla Sfântului Ioan cel Nou, s-a aplecat cu mare smerenie şi a sărutat
moaştele sfântului”, „Spun că în minutul acela, el era foarte galben la faţă, şi că racla sfântului
ar fi tresărit.”
În episodul uciderii celor 47 de boieri, se poate observa antiteza dintre cinismul lui
Lăpuşneanul („El râdea”) şi groaza lui Moţoc care „se silea a râde ca să placă stăpânului,
simţind părul zburlindu-i-se pe cap şi dinţii săi clănţănind.”
În scena finală a bolii şi a otrăvirii sale, personajul principal trăieşte cu intensitate atât
umilinţa, cât şi revolta împotriva celor ce l-au călugărit, după care urmează groaza în faţa
morţii.
Deşi naratorul este obiectiv, apar scurte intervenţii subiective prin care naratorul îşi
trădează atitudinea faţă de personaj: „această deşănţată cuvântare”, „era groază a privi
această scenă sângeroasă”.
Un prim element de structură îl evidenţiază titlul, care ilustrează personalitatea
puternică a personajului principal, excepţional (ieşit din comun) prin hotărârea şi cruzimea sa.
Perspectiva narativă este obiectivă, iar naraţiunea la persoana a III-a (viziunea ,,dindărăt’’)
aminteşte prin concizie de relatarea cronicarilor. Naratorul omniscient, omniprezent, sobru,
detaşat intervine, rareori, prin epitetele de caracterizare, prin care precizează ipostazele
personajului (,,vodă’’, ,,domnul’’, ,,tiranul’’, ,,bolnavul’’).
Conflictul nuvelei pune în lumină personajul principal. Conflictul principal politic relevă
lupta pentru putere între domnitor şi boieri. Conflictul secundar, răzbunarea domnitorului
împotriva vornicului Motoc (boierul care îl trădase în prima domnie), se declanşează în primul
capitol şi se încheie în capitolul al treilea. Conflictul social dintre boieri şi popor, este limitat la
revolta mulţimii din capitolul al treilea.
În realizarea operei sale, Negruzzi interpretează cronicile lui Grigore Ureche şi Miron
Costin, schimbând destinul unor personaje. Astfel, creează o operă de ficţiune care se
îndepărtează de spiritul cronicilor, o nuvelă „care ar fi putut sta alături de Hamlet dacă ar fi
avut prestigiul unei limbi internaţionale”. (G. Călinescu).
34 opere bac
 Relaţia dintre două personaje - Alexandru Lăpuşneanul-Motoc
Prima nuvelă istorică din literatură română, ,,Alexandru Lapusneanul’’ aparţine prozei
romantice, fiind publicată în perioada paşoptistă, în primul număr al revistei ,,Dacia Literară’’, 1840.
Este inspirată din istoria naţională, potrivit recomandărilor formulate de Mihail Kogălniceanu în
manifestul literar al romantismului românesc, articolul-program intitulat ,,INTRODUCTIE’’.
Nuvelă istorică este o specie literară cultivată de romantici, care se inspiră din trecutul istoric
( Evul Mediu) în ceea ce priveşte tema, subiectul, personajele şi culoarea epocii (mentalităţile,
comportamentele, relaţiile sociale, obiceiurile, vestimentaţia, limbajul).
Prezentarea statutului social, psihologic şi moral
Alexandru Lăpuşneanul este personajul principal al nuvelei, personaj romantic, excepţional,
care acţionează în situaţii excepţionale (scena uciderii boierilor, a pedepsirii lui Motoc, scena morţii
domnitorului otrăvit). Întruchipează tipului domnitorului tiran şi crud. El este construit din contraste, are
calităţi şi defecte puternice.
În proza romantică, personajul se află într-o relaţie de antiteză, el fiind construit cu doamna
Ruxanda pe tiparul înger-demon, dar şi cu boierul Motoc- caracter tare şi caracter puternic.
Motoc, personaj secundar, ce reprezintă tipul boierului trădător, viclean, laş, intrigant. Lipsit de
sentiment patriotic şi de loialitate, îl trădase pe Lăpuşneanul în prima domnie, iar la întoarcerea
acestuia, îl linguşeşte,,asemenea câinelui care în loc să musce, linge mâna care-l bate’’.
Evidenţierea prin două episoade/citate/secvenţe comentate a modului în care evoluează
relaţia.
Relația care se stabilește între domn și Moțoc se focalizează pe opoziția, tipic romantică, între
caracter tare și caracter slab. Scenele care le înfățișează pe cele două personaje implicate în conflictul
secundar se regăsesc în primul și al III-lea capitol.
Capitolul I cuprinde expozițiunea (întoarcerea lui Alexandru Lăpușneanul la tronul Moldovei,
în 1564, în fruntea unei armate turcești, și întâlnirea lui cu solia formată din cei patru boieri
trimiși de Tomșa: Veveriță, Moțoc, Spancioc, Stroici) și intriga (hotărârea domnitorului de a-și relua
tronul și dorința sa de răzbunare față de boierii trădători). Acum se conturează conflictul principal,
pentru putere, între domnitor și boieri, și conflictul secundar, între Alexandru Lăpușneanul și boierul
care-l trădase în prima domnie, Moțoc. Prin dialog și epitete de caracterizare folosite de narator se
conturează portretele morale ale personajelor și relațiile conflictuale dintre acestea. Hotărârea de a
avea puterea domnească este implacabilă și formulată încă de la începutul nuvelei, în răspunsul dat
soliei boierilor trimiși de domnitorul Tomșa, care i-a cerut să se întoarcă de unde a venit pentru că
„țara“ nu-l vrea și nu-l iubește:„Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu...“ (caracterizare indirectă prin limbaj).
Moțoc vorbește în numele soliei, cerându-i domnitorului să se întoarcă pentru că norodul nu-l
vrea. Inteligent și hotărât, domnitorul înțelege că boierii sunt cei care nu-l vor. După plecarea
soliei, rămâne Moțoc, viclean și umil, pentru a-i cere să se încreadă în boieri.
Răspunsul lui Lăpușneanul marchează declanșarea conflictului secundar, dorința de
răzbunare pentru trădarea boierului în prima domnie. El își cunoaște adversarul, pe care îl
caracterizează succint:„Dar tu, Moțoace? învechit în zile rele, deprins a te ciocoi la toți domnii, ai
vândut pe Despot, m-ai vândut și pre mine, vei vinde și pe Tomșa; spune-mi, n-aș fi un nătărău de
frunte, când m-aș încrede în tine?“
De remarcat și relevanța replicii în autocaracterizare. Bun cunoscător al psihologiei umane,
domnitorul folosește proverbul „Lupul părul schimbă, iar năravul ba“ pentru caracterul
trădătorului său. Cu abilitate, îi face o promisiune liniștitoare lui Moțoc:„îți făgăduiesc că sabia mea nu
se va mânji în sângele tău; te voi cruța, căci îmi ești trebuitor, ca să mă ușurezi de blăstemurile
norodului“. Boierul intrigant se crede util domnitorului, intrându-i din nou„în favor“. Naratorul descrie
gestul lingușitor al boierului: „Moțoc îi sărută mâna, asemenea cânelui care, în loc sa mușce, linge
mâna care-l bate“ și comentează în stil indirect gândurile personajului„știa că Alexandru-vodă a să aibă

35 opere bac
nevoie de un intrigant precum era el“. Planul de răzbunare al lui Lăpușneanul este însă crud și se
îndeplinește în capitolul al III-lea.
Domnitorul asistă râzând la măcelul boierilor, în timp ce Motoc, disimulat, încearcă să râdă
„ca să placă stăpânului“. Lipsit de demnitate, lingușitor și prefăcut, la întrebarea domnitorului
dacă a făcut bine masacrând boierii, îl încurajează pe tiran spunându-i că a procedat „cu mare
înțelepciune“. Însă naratorul îl caracterizează direct cu epitetul „mârșavul curtezan“. Acest moment
este preambulul răzbunării domnitorului pentru trădarea lui Moțoc.
Când mulțimea revoltată este întrebată ce dorește, strigătul „Capul lui Moțoc“ stârnește
spaima vornicului. Este laș în fața primejdiei, comportându-se tragi-comic în timp ce încearcă să-l
determine pe domn să nu-l dea mulțimii.
Sacrificându-l pe boier, Lăpușneanul se răzbună pentru trădarea acestuia în prima domnie și
manipulează mulțimea revoltată, de a cărei putere este conștient „Proști, dar mulți.“ Stăpânirea de sine,
sângele rece sunt dovedite în momentul pedepsirii lui Moțoc, pe care îl ironizează pentru falsul
patriotism și îl oferă gloatei „Du-te de mori pentru binele moșiei dumitale, cum ziceai însuți când îmi
spuneai că nu mă vrea, nici mă iubește țara. Sunt bucuros că-ți răsplătește țara slujba ce mi-ai făcut,
vânzându-mi oastea...“. Moțoc sfărșește sfâșiat de mulțime:„Ticălosul boier căzu în brațele idrei
acesteia cu multe capete, care întru o clipală îl făcu bucăți“. Fără a constitui deznodământul nuvelei,
această secvență este finalul conflictului secundar, dintre domnitor și Moțoc, reprezentantul marii
boierimi.
Concluzia
Relația care se stabilește între domn și Moțoc este ilustrativă pentru conturarea a două
caractere opuse. Domnul, caracter puternic, hotărât, bun cunoscător al psihologiei umane, își folosește
trădătorul până în momentul în care îi slujește interesele, apoi se descotorosește de el. De cealaltă
parte, Moțoc e un intrigant priceput, dar cu un caracter slab, predispus la compromisuri, lingușitor și
lipsit de principii. Cele două personaje sunt romantice, deoarece aparțin excepționalului prin cruzime,
respectiv prin ticăloșie, și sunt portretizate în antiteză. Lașitatea boierului intrigant pune în lumină
voința, hotărârea și abilitatea domnitorului .

6. Particularitati ale unui text studiat, aparținând lui Ioan Slavici

-nuvelă realistă, psihologică- Moara cu noroc
Prin tema unei opere literare se înţelege aspectul general din realitate abordat în
creaţia literară respectivă. Tema aleasa de scriitor este tratată într-o anumită viziune despre
lume, înţelegând prin aceasta modul în care scriitorul vede lucrurile, le înţelege şi le
interpretează, precum şi atitudinea şi opinia lui faţă de aspectele realităţii înfăţişate. Viziunea
despre lume sau perspectiva narativă într-o creaţie literară epică este, în esenţă, obiectivă sau
subiectivă, în funcţie de tipul naraţiunii şi al naratorului sau de curentul literar căruia aceasta îi
aparţine, putând însă suferi anumite nuanţări.
În epoca marilor clasici, Ioan Slavici aduce în literatura română un nou tip de realism,
și anume cel obiectiv, diferit de tezismul scriitorilor anteriori. Nuvela ,,Moara cu noroc” ( Novele
din popor, 1881) se înscrie în acest curent prin obiectivarea perspectivei narative, veridicitate,
tema realistă, specificul descrierilor, capacitatea anticipativă a vocii naratoriale.
(Dacă cere specia nuvelă- Este o nuvelă prin urmărirea unui singur fir epic central-
povestea cizmarului Ghiță și a familiei sale în contextul obsesiei de înavuțire a personajului
principal. De asemenea, în nuvelă perspectiva se obiectivează, vocea naratorială este neutră,
accentul cade pe acțiune și pe caracterizarea personajelor principale. Personajele trăiesc o
viață ce se desfășoară sub ochii cititorului firesc și fără intervenții exterioare .)
36 opere bac
 Este o nuvelă psihologică, deoarece înfățișează frământările de conștiință ale lui
Ghiță, care trăiește un conflict interior, moral și se transformă sufletește, iar analiza acestuia
se face prin intermediul monologului interior, notația gesticii și a mimicii-, tehnici de investigare
psihologică.
Nuvela aparține realismului prin temă- efectele dezumanizante ale dorinței de
înavuțire. Teza etică, deși prezentă, nu alterează realismul nuvelei, în special prin construirea
unor eroi puternic reliefați, surprinși progresiv în drama luptei interioare . Relația dintre Ghiță și
Lică Sămădăul ilustrează această dramă aducând-o în planurile cele mai sensibile ale vieții
personajelor-conștiința, iubirea. De asemenea, aparțin realismului simetria incipit-final,
structura compozițională închisă. Nuvela începe și se sfârșește cu vorbele bătrânei, precum
corul în tragediile antice: ”Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă-i vorba, nu bogăția, ci
liniștea colibei te face fericit”; ,,Pesemne c-au uitat fereastra deschisă. Simțeam eu că nu are
să iasă bine; dar așa le-a fost dat!” Concepția asupra lumii este una fatalistă. Focul are efect
de catharsis și purifică locul. Bătrâna stabilește concluzia și pleacă mai departe, semn că ciclul
vieții continuă.
Tema nuvelei o reprezintă consecințele nefaste și dezumanizante ale dorinței de
înavuțire/îmbogățire, căreia i se adaugă o temă socială (dorința lui Ghiță de a-și schimba
statutul social) și alta moralizatoare (omul să fie mulțumit cu ceea ce are), insistându-se
asupra conflictului interior al personajului principal.
Un episod din care reiese specificul temei nuvelei este acela al înfruntării dintre Ghiță
și Lică ce are loc în capitolul V. Deși Lică și-a făcut o dată apariția la Moara cu noroc, nu a
avut loc încă o discuție efectivă între ei. Ghiță și-a cumpărat câini, pistoale și a angajat pe
Marți, un ungur înalt ca un brad. A înțeles că în zadar se înțelegea cu arendașul și în zadar se
punea bine cu stăpânirea, dacă nu era și om al lui Lică, pentru că acesta stăpânea în fapt
drumurile. ,,Iar Ghiță voia cu tot dinadinsul să rămână la Moara cu noroc, pentru că-i mergea
bine”.Când, în sfârșit, Lică își face apariția la Moară însoțit de oamenii lui, Ghiță domină scena
prin forță fizică, hotărâre și orgoliul de a nu se lăsa batjocorit. Deși acceptă să i se ia banii din
casă, își impune la rândul său condițiile. Naratorul notează :„Câtva timp ei steteră tăcuți, față
în față, hotărâți amândoi și simțind fiecare că și-a găsit omul.” Totuși, din această scenă cheie
a nuvelei, lupta necruțătoare în care se angajează Ghiță cu ceilalți și cu sine însuși este
pierdută, prin acceptarea tovărășiei cu Lică, primul gest dintr-o serie de compromisuri. Tonul
amenințător al lui Lică după plecarea lui Ghiță anticipează turnura evenimentelor.
Alt episod care ilustrează tema nuvelei este acela al depoziției și al judecății. Ghiță și-a
pierdut autoritatea morală, este vulnerabil și manipulat cu ușurință de Lică. Deși nu este
conștient în ce este implicat fără voia lui, se simte vinovat și suferă în primul rând datorită
suspiciunii comunității. Lică este cel care domină acum întreaga situație prin promptitudinea
adecvării, mobilitatea reacțiilor, capacitatea diabolică de a dirija mecanismele justiției și ale
opiniei publice: într-o zi și o noapte ucide trei oameni, pradă, inculpă dușmanii direcți, îl trece
sub bănuială pe Ghiță, dezarmează și face ridicol pe Pintea. Mai mult, adâncește ruptura
dintre Ghiță și Ana.
Un element de structură îl constituie titlul, care este unul sugestiv și ironic. Toposul
ales, cârciuma „Moara cu noroc”, ajunge să însemne moara cu ghinion, deoarece câștigurile
obținute aici ascund nelegiuiri, iar personajele care nu au respectat valorile morale vieții, au
fost pedepsite.
37 opere bac
 De asemenea, conflictul central, unul moral, psihologic, interior al personajului central,
deoarece oscilează între dorința de a rămâne om cinstit, pe de o parte, și dorința de a se
îmbogăți alături de Lică, pe de altă parte. Conflictul interior se reflectă în plan exterior, între
confruntarea dintre cârciumarul Ghiță și Lică Sămădăul.
În ceea ce priveștecompoziția și tehnica narativă se observă că opera are o
compoziție clasică, tipic realistă, o structură rotundă, iarrelatarea întâmplărilor se face în mod
obiectiv, la persoana a III-a, de către un narator omniscient și omniprezent. Fiind o nuvelă
psihologică, sunt prezente și modalități specifice acestui tip de operă literară, cum sunt analiza
și autoanaliza, introspecția, mustrările de conștiință ale personajelor, autoculpabilizarea,
inconsecvența ca mod de manifestare a acestora etc. De aceea, narațiunea se îmbină cu
descrierea cadrului spațial, cu dialogul sau cu monologul interior prin care scriitorul sondează
adâncul sufletesc al personajelor și relațiile dintre ele, folosind astfel stilul direct, indirect sau
stilul indirect liber. Se remarcă, totodată, autenticitatea limbajului, presărat cu numeroase
regionalisme și caracterizat prin oralitate și sponteneitate. Relația de simetrie este dată de
incipitul nuvelei care are un prolog care-i aparține bătrânei:„Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa,
căci, dacă-i vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit”, fiind un avertisment pentru
Ghiță, iar sfârșitul pune întâmplările tragice pe seama destinului necruțător „așa le-a fost
dat!...”
Ca orice nuvelă realistă care se bazează pe o viziune obiectivă, acțiunea este liniară,
concentrată, plasată într-un cadru spațio-temporal concret și bine definit, derulându-se pe
durata unui an-de la Sfântul Gheorghe până la Paște-, la Moara cu noroc, într-un perimetru
apropiat acesteia, la Fundureni, la Ineu și Oradea Mare, și respectând momentele tradiționale
ale subiectului literar.
Nuvela este alcătuită din 17 capitole și urmărește, într-un mod detaliat pe Ghiță, un
cizmar, care dorește să ia în arendă cârciuma de la „Moara cu noroc”. Toate lucrurile merg
bine, insă apariția lui Lică tulbură echilibrul familiei și se ivește conflictul interior. Protagonistul
conștientizează că fără acordul Sămădăului, el nu poate rămâne la han, de aceea, își schimbă
starea de spirit, devine interiorizat, mohorât, violent, brutal cu Ana și indiferent față de familie.
Se implică alături de Sămădău în diverse nelegiuiri: primește bani obținuți din jafuri și crime,
participă la jefuirea arendașului și este anchetat pentru asta, și chiar în uciderea unei femei și
a unui copil. Punctul culminantsurprinde dezumanizarea lui Ghiță. El își aruncă soția în brațele
lui Lică, îl dă în vileag pe Lică lui Pintea, Ana i se dăruiește lui Lică, ajungând să fie ucisă de
soț, iar Răuț, din ordinul lui Lică, îl împușcă pe Ghiță. Hanul este incendiat și Lică se sinucide.
Nuvela are un final moralizator, iar sancționarea personajelor este pe măsura faptelor, însă
singurele personaje care supraviețuiesc sunt: bătrâna și copiii, ființe morale și inocente.
Concluzia
Nuvela psihologică, realistă reliefează setea de înavuțire care reușește să distrugă
echilibrul interior și liniștea colibei, rămânând o capodoperă impresionantă, deoarece cu
ajutorul unor fapte, întâmplări autorul observă schimbările psihologice care pot fi pentru fiecare
dintre noi în momentul în care aspirăm la imposibil. ,,Nuvelă solidă cu subiect de roman”(G.
Călinescu), ,,Moara cu noroc” transmite concepția moralizatoare a autorului cu privire la lume
și la viață. Autorul nu condamnă munca cinstită, aducătoare de bunăstare, ci goana nesăbuită
după bani, după înavuțire. Realismul descrierii anunță romanele rebreniene și meticulozitatea
investigării psihologice anticipează apogeul prozei de analiză din perioada interbelică.
38 opere bac
 Particularități de caracterizare -Ghiță-
Una dintre nuvelele reprezentative ale lui Ioan Slavici este și ,,Moara cu noroc’’,
alcătuită din 17 capitole și inclusă în volumul de debut din anul 1881, intitulat ,,Novele din
popor’’, după ce fusese publicată în revista ,,Convorbiri literare’’. Această nuvelă realist-
psihologică impresionează atât prin conținutul ei, cât și prin personajele care participă la
acțiune și care sunt purtătoarele mesajului autorului. Acestea îl cuceresc pe cititor prin
diversitatea însușirilor, prin intensitatea trăirilor, precum și prin autenticitatea și evoluția lor de-
a lungul acțiunii. Personajele din nuvelă sunt prezentate în mediul lor de viață, în relație cu
celelalte personaje cu roluri diferite în acțiune, iar personajul principal se caracterizează prin
complexitate și, de aceea, accentul cade asupra lui, și nu asupra acțiunii. Fiind vorba de o
nuvelă realist-psihologică, personajele reprezintă tipuri umane, purtătoare a unei trăsături
dominante, fără a exclude însă complexitatea lor. Un astfel de personaj este și Ghiță,
personajul principal, căruia scriitorul îi construiește un portret complex, ale cărui însușiri sunt
puse în evidență printr-o serie de elemente ale textului: prin temă, prin acțiune, prin
construirea conflictului și evidențierea relațiilor personajului cu celelalte personaje ale nuvelei
sau printr-o diversitate de procedee de caracterizare.
Statutul social, psihologic și moral
Personajul principal Ghiță este ilustrativ prin drama sa inviduală pentru o idee
generală a autorului care asociază dorința exagerată de înavuțire cu depășirea limitelor morale
și, în final, cu eșecul. Ghiță este personaj rotund, care se transformă radical pe parcursul
evenimentelor care au loc. Social, el este un cizmar modest, dar cu spirit de inițiativă. Ca mic
întreprinzător într-o societate capitalistă în formare, el are dorința de a-și îmbunătăți statutul în
comunitate, iar planul său inițial nu-i depășește realist posibilitățile. Ca un adevărat cârciumar,
își face un bun renume și prin el locul devine binecuvântat. La început, el are tăria morală de
a-și asuma destinul celorlalți, și se dovedește un om harnic, iubitor și cinstit. În relațiile cu Ana
și cu copiii este atent, tandru și protectiv. Devenit cârciumar și pus în situația de a-și asigura
prosperitatea materială doar prin întovărășirea cu Lică, un personaj asupra cărora planează
cele mai negre suspiciuni, Ghiță își pierde treptat respectul de sine și de fermitatea morală,
ajungând să accepte tâlhăria și crima. El suferă o degradare treptată, încălcându-și principiile
și autoiluzionându-se cu privire la responsabilitatea faptelor sale. Psihologic, Ghiță este un om
învins de propria slăbiciune. El reprezintă conștiința sub influența coruptoare a banului care nu
sesizează gravitatea compromisului, deoarece percepția sa e alterată de înclinația către
lăcomie. Zbuciumul interior al personajului dă realism tezei morale exprimate.
Trăsătura dominantă și două scene reprezentative
Una din trăsăturile principale ale personajului este nehotărârea.
Un episod din care reiese această trăsătură este acela al înfruntării între Ghiță și Lică
ce are loc în capitolul V. Deși Lică și-a făcut o dată apariția la Moara cu noroc, nu a avut loc
încă o discuție efectivă între ei. Ghiță și-a cumpărat câini, pistoale și a angajat pe Marți, un
ungur înalt ca un brad. A înțeles că în zadar se înțelegea cu arendașul și în zadar se punea
bine cu stăpânirea, dacă nu era om al lui Lică, pentru că acesta stăpânea în fapt
drumurile. ,,Iar Ghiță voia cu tot dinadinsul să rămână la Moara cu noroc, pentru că-i mergea
bine”. Când, în sfârșit, Lică își face apariția la Moară însoțit de oamenii lui, Ghiță domină scena
prin forță fizică, hotărâre și orgoliul de a nu se lăsa batjocorit. Deși acceptă să i se ia banii din
39 opere bac
casă, își impune la rândul său condițiile. Naratorul notează : „Câtva timp ei steteră tăcuți, față
în față, hotărâți amândoi și simțind fiecare că și-a găsit omul.” Totuși, din această scenă cheie
a nuvelei, lupta necruțătoare în care se angajează Ghiță cu ceilalți și cu sine însuși este
pierdută, prin acceptarea tovărășiei cu Lică , primul gest dintr-o serie de abateri. Tonul
amenințător al lui Lică după plecarea lui Ghiță anticipează turnura evenimentelor. Alt episod
care ilustrează nehotărârea personajului este acela al depoziției și al judecății. Ghiță și-a
pierdut autoritatea morală, este vulnerabil și manipulat cu ușurință de Lică. Deși nu este
conștient în ce este implicat fără voia lui, se simte vinovat și suferă în primul rând datorită
suspiciunii comunității. Lică este cel care domină incontestabil întreaga situație prin
promptitudinea adecvării, mobilitatea reacțiilor, capacitatea diabolică de a dirija mecanismele
justiției și ale opiniei publice: într-o zi și o noapte ucide trei oameni, pradă, inculpă dușmanii
direcți, îl trece sub bănuială pe Ghiță, dezarmează și face ridicol pe Pintea. Mai mult,
adâncește ruptura dintre Ghiță și Ana. Ghiță devine o unealtă într-un sistem de intrigi și
fărădelegi.
Elemente de structură specifice caracterizării personajului
Un element de structură acțiunea urmărește efectul alienant al banilor, dar și al
incomunicării. Ghiță dorește să-și îmbunătățească situația materială și se mută la Moara cu
noroc. O vreme lucrurile merg bine și prosperă prin muncă cinstită alături de familie. Sosirea
lui Lică declanșează intriga. El este om rău și primejdios, și încercarea lui Ghiță de a avea
protecția lui și totuși de a rămâne om cinstit se dovedește imposibilă. Deși niciodată nu are o
participare directă sau premeditată , Ghiță este făcut complice la tâlhăriile și crimele lui Lică. El
devine vinovat în ochii Anei, în ochii comunității și în propriii ochi . Manipulându-l, Lică îl
înfrânge și distruge legătura sa cu Ana, legătură care ar fi putut să îl salveze moral. Totuși,
reacția lui Ghiță la infidelitatea Anei nu este cea scontată de Sămădău – departe de se
vindeca de slăbiciunea pentru o femeie, el echivalează trădarea Anei cu moartea însăși. Ca
eroii dostoievskieni, care ucid pentru că iubesc, Ghiță ucide pe Ana și este ucis de Răuț. Lică
își pierde luciditatea , își uită șerparul, îl recuperează și este în pericol de a fi prins de Pintea
cu probe incriminatoare asupra lui. Învins la rândul lui (,,Acu m-a ajuns mânia lui Dumnezeu!”),
se sinucide și trupul lui este aruncat de jandarm în râu. A doua zi, singurele personaje
nevinovate- bătrâna și copiii -plâng morții și pornesc mai departe, urmând ciclul imperturbabil
al vieții.
Conflictul este relevant pentru personaj, deoarece surprinde cu mijloace realiste
pericolele încălcării limitelor morale. Conflictul este dublu: exterior și interior. În încercarea de
a-și păstra imaginea de om cinstit, Ghiță se angajează într-un conflict inegal cu Lică, cu
comunitatea, chiar cu Ana. La fel de dramatic este și conflictul psihologic. Naratorul urmărește
minuțios reacțiile personajului, de la stăpânirea orgolioasă și indiferență în fața lui Lică la
izbucniri patetice în fața copiilor și autojustificări în fața propriei conștiințe. Oscilând între
atitudini contradictorii, personajul este pedepsit mai mult decât pentru acțiuni reprobabile
concrete, pentru indecizia de a se separa de rău.
De asemenea, modalitățile de caracterizare sunt esențiale pentru protagonist. El este
caracterizat direct de către celelalte personaje ale nuvelei. Astfel, Lică îi spune:,,Tu ești om,
Ghiță, om cu multă ură în sufletul tău, și ești om cu minte; dacă te-aș avea tovarăș pe tine, aș
râde și de dracu și de mumă-sa’’, iar alteori, rareori recunoaște cu sadism:,,Tu ești om cinstit,
Ghiță, și am făcut din tine vinovat’’. La rândul ei, Ana constată schimbarea lui Ghiță pe care-l
40 opere bac
înconjoară cu dragostea ei: ,,Țin la tine, Ghiță, cu toată inima și, cu cât te vei face mai aspru,
cu atât mai dinadins am să țin’’, însă când îi constată slăbiciunea pentru bani și vede că este
dominat de Lică, îl consideră ,,muiere îmbrăcată în haine bărbătești’’. Soacra lui Ghiță observă
și ea slăbiciunea lui pentru bani:,,Are și el ca tot omul o slăbiciune: îi râde inima când își vede
sporul’’, iar Pintea remarcă tăria acestuia: ,,Tare om ești tu, Ghiță,(...) Și eu îl urăsc pe Lică,
dar n-aș fi îndrăznit să-mi arunc o nevastă ca a ta drept momeală în cursa cu care vreau să-l
prind.’’ Potretul fizic lipsește, însă naratorul îi schițează două detalii: ,,înalt și spătos’’tot de
către narator: „de tot ursuz, se aprindea pentru orișice lucru de nimic, nu mai zâmbea ca mai
înainte, ci râdea cu hohot, încât îți venea să te sperii de el”, iar când se mai juca cu Ana „își
pierdea lesne cumpătul și-i lăsa urme vinete pe brațe.”
Portretul moral este dominant. Destinul este nefast, el încalcă legile morale, astfel
încât este pedepsit cu moartea: este ucis de Răuț din ordinul lui Lică. Orbit de patima banului,
Ghiță se simte vulnerabil față de Lică, deoarece are familie și ține la imaginea sa în fața lumii.
Obișnuit cu independența, Ghiță se vede constrâns să accepte colaborarea cu Lică, fapt care
îi va afecta grav echilibrul interior. Finalul nuvelei pune în lumină caracter slab.
Concluzia
Slavici reușește să impresioneze prin complexitatea personajului și să reliefeze ideea
că omul trebuie să lupte pentru un trai decent și să fie mulțumit cu ceea ce Dumnezeu i-a
dăruit fără să aspire la imposibil. După cum se poate observa în construirea personajului
principal, autorul apelează la procedee clasice (acțiune, conflicte, relații dintre personaje etc.),
dar și la cele specifice nuvelei psihologice (introspecția analiza, autoanaliza, monologul interior
etc. ) Acestea sunt atât modalități directe, cât și indirecte de evidențiere a însușirilor eroului,
Slavici reușind o îmbinare armonioasă a acestora prin care conturează un personaj complex și
tragic în același timp. Drama eroului provine din lipsa de comunicare, care duce, inevitabil, la
instrăinarea de sine și la înstrăinarea de familie. El nu găsește calea de ieșire din această
dramă existențială, ceea ce îl va duce la moarte.

Relația dintre două personaje Ghiță – Lică Sămădăul

În epoca marilor clasici, Ioan Slavici aduce în literatura română un nou tip de realism, și
anume cel obiectiv, diferit de tezismul scriitorilor anteriori. Nuvela ,,Moara cu noroc” (Novele din popor,
1881) se înscrie în acest curent prin obiectivarea perspectivei narative, veridicitate, tema realistă,
specificul descrierilor, capacitatea anticipativă a vocii naratoriale.
La rândul lor, personajele nuvelei îl cuceresc pe cititor nu numai prin diversitatea însușirilor,
prin intensitatea trăirilor, prin autenticitatea și evoluția lor de-a lungul acțiunii, ci și prin relațiile pe care
le stabilesc între ele. Personajele din nuvelă sunt prezentate în mediul lor de viață, în relație cu
celelalte personaje cu roluri diferite în acțiune, iar personajul principal se caracterizează prin
complexitate și, de aceea, accentual cade asupra lui și nu asupra acțiunii. Fiind vorba despre o nuvelă
realist-psihologică, personajele reprezintă tipuri umane, purtătoare ale unei trăsături dominante, fără a
exclude însă complexitatea lor. În cee ace privește relațiile dintre personajele nuvelei, acestea sunt
numeroase (dintre Ghiță și Lică, dintre Ghiță și Ana, dintre Lică și Ana etc. ), dar cea mai interesantă
este cea dintre cei doi Ghiță și Lică, întrucât sinuoasă, puternic tensionată și strâns legată de conflictul
interior al protagonistului.
Evoluția celor două personaje și a relației dintre ele este evidențiată de scriitor printr-o serie de
elemente ale textului: prin tema, prin acțiune, prin construirea conflictului și evidențierea legăturilor cu
celelalte personaje ale nuvelei, acesta folosind diferite procedee de caracterizare.
Statutul social, psihologic și moral
41 opere bac
 Personajul principal Ghiță este ilustrativ prin drama sa inviduală pentru o idee generală a
autorului care asociază dorința exagerată de înavuțire cu depășirea limitelor morale și, în final, cu
eșecul. Ghiță este un personaj rotund, psihologic, el suferă transformări radicale pe parcursul
evenimentelor.
Social, el este un cizmar modest, dar cu spirit de inițiativă. Ca mic întreprinzător într-o
societate capitalistă în formare, el are dorința de a-și îmbunătăți statutul în comunitate, iar planul său
inițial nu-i depășește realist posibilitățile. La început, el are tăria morală de a-și asuma destinul
celorlalți, și se dovedește un om harnic, iubitor și cinstit. În relațiile cu Ana și copiii este atent, tandru și
protectiv. Devenit cârciumar și pus în situația de a-și asigura prosperitatea materială doar prin
întovărășirea cu Lică, un personaj asupra cărora planează cele mai negre suspiciuni, Ghiță își pierde
treptat respectul de sine și fermitatea morală, ajungând să accepte tâlhăria și crima. Lică este porcar-
dar ,,dintre cei care poartă cămașă subțire și albă ca floricelele, pieptar cu bumbi de argint și bici de
carmajin”. El este, dimpotrivă, un personaj plat, egal cu sine însuși, figură mefistofelică, care
manipulează cu cinism și exercită o anume fascinație asupra celorlalți.
Lică este construit din lumini și umbre; sămădău și tâlhar, este necruțător cu trădătorii,
generos cu aceia care îl sprijină în afaceri, hotărât și crud. Este un personaj plat și tipic, deoarece
naratorul îl include în categoria păstorilor de porci: „sămădăul” , „porcar și el, dar om cu stare, care
poate să plătească grăsunii pierduți ori pe cei furați. De aceea, sămădăul nu e numai om cu stare, ci
mai ales aspru și neîndurat [---]”
Evidențierea prin două episoade/citate/secvențe comentate a modului în care evaluează
relația dintre cele două personaje.
O primă secvență în care se evidențiază relația dintre cei doi o constituie apariția lui Lică la
Moara cu noroc când își impune regulile și își enunță pretențiile, în autocaracterizare: „Eu sunt Lică
Sămădăul... Multe se zic despre mine, și dintre multe, multe vor fi adevărate și multe minciuni. [---]”,
„Eu voiesc să știu totdeauna cine umblă pe drum, cine trece pe aici, cine ce zice și cine ce face, și
voiesc ca nimeni afară de mine să nu știe. Cred că ne-am înțeles!?”Din momentul venirii lui Lică la
cârciumă, începe procesul iremediabil de înstrăinare a lui Ghiță față de familie. Deși înțelege că Lică
reprezintă un pericol pentru el și familia lui, Ghiță nu se poate sustrage ispitei câștigului, mai ales că își
dă seama că nu poate rămâne la Moara cu noroc fără acordul Sămădăului. Alt episod care ilustrează
tema nuvelei este acela al depoziției și al judecății. Ghiță și-a pierdut autoritatea morală, este vulnerabil
și manipulat cu ușurință de Lică. Deși nu este conștient în ce este implicat fără voia lui, se simte
vinovat și suferă în primul rând datorită suspiciunii comunității (,,Relația dintre individ și colectivitate
reprezintă cel mai important factor de coerență interioară a individului”.- Magdalena Popescu). Lică
este cel care domină acum întreaga situație prin promptitudinea adecvării, mobilitatea reacțiilor,
capacitatea diabolică de a dirija mecanismele justiției și ale opiniei publice: într-o zi și o noapte ucide
trei oameni, pradă, inculpă dușmanii direcți, îl trece sub bănuială pe Ghiță, dezarmează și face ridicol
pe Pintea. Mai mult, adâncește ruptura dintre Ghiță și Ana.
Un prim element relevant pentru relatia celor doi il constituie acțiunea, care urmărește efectul
alienant al banilor, dar și al incomunicării. Ghiță dorește să-și îmbunătățească situația materială și se
mută la Moara cu noroc. O vreme lucrurile merg bine și prosperă prin muncă cinstită alături de familie.
Sosirea lui Lică declanșează intriga. El este om rău și primejdios, și încercarea lui Ghiță de a avea
protecția lui și totuși de a rămâne om cinstit se dovedește imposibilă. Deși niciodată nu are o
participare directă sau premeditată, Lică îl face părtaș pe Ghiță la tâlhăriile și crimele sale. Ghiță devine
vinovat în ochii Anei, în ochii comunității și în proprii ochi . Manipulându-l, Lică îl înfrânge și distruge
legătura sa cu Ana, legătură care ar fi putut să îl salveze moral. Totuși, reacția lui Ghiță nu este cea
scontată de Sămădău- departe de a se vindeca de slăbiciunea pentru o femeie, el echivalează
trădarea Anei cu moartea însăși. Ca eroii dostoievskieni, care ucid pentru că iubesc, Ghiță ucide pe
Ana și este ucis de Răuț. Lică își pierde luciditatea , își uită șerparul, îl recuperează și este în pericol de

42 opere bac
a fi prins de Pintea cu probe incriminatoare asupra lui. Învins la rândul lui (,,Acu m-a ajuns mânia lui
Dumnezeu!”), se sinucide și trupul lui este aruncat de jandarm în râu. A doua zi, singurele personaje
nevinovate- bătrâna și copiii -plâng morții și pornesc mai departe, urmând ciclul imperturbabil al vieții.
Conflictul este relevant pentru temă/personaj/relația dintre personaje, deoarece surprinde cu
mijloacele realiste pericolele încălcării limitelor morale. Conflictul este dublu: exterior și interior. În
încercarea de a-și păstra imaginea de om cinstit, Ghiță se angajează într-un conflict care îi depășește
posibilitățile psihologice cu Lică, cu comunitatea, chiar cu Ana. La fel de dramatic este și conflictul
psihologic. Naratorul urmărește minuțios reacțiile personajului, de la stăpânirea orgolioasă și
indiferentă în fața lui Lică la izbucniri patetice în fața copiilor și autojustificări în fața propriei conștiințe.
Oscilând între atitudini contradictorii, personajul este pedepsit mai mult decât pentru acțiuni reprobabile
concrete, pentru indecizia de a se separa cu hotărâre de rău.
Cele două personaje sunt caracterizate atât în mod direct, cât și în mod indirect.
Lică este individualizat printr-un portret fizic care-i evidențiază trăsăturile morale și bunăstarea
materială: „Lică, un om de treizeci și șase de ani, înalt, uscățiv și supt la față, cu mustața lungă, cu
ochii mici și verzi și cu sprâncenele dese, împreunate la mijloc. Lică era porcar, însă dintre cei care
poartă cămașă subțire și albă ca floricelele, pieptar cu bumbi de argint și bici de carmajin.” Ghiță nu are
un portret fizic amănunțit, ci este redus la câteva detalii: „înalt și spătos”, însă este caracterizat direct
de către narator: „de tot ursuz, se aprindea pentru orișice lucru de nimic, nu mai zâmbea ca mai
înainte, ci râdea cu hohot, încât îți venea să te sperii de el”, iar când se mai juca cu Ana „își pierdea
lesne cumpătul și-i lăsa urme vinete pe brațe.” De către celelalte personaje, Lică este „om rău și
primejdios” ( Ana ), și bătrâna îl vede ca „un om prea cumsecade”, ca mai târziu să mărturisească
ginerelui că „Lică e...om rău din fire.”
Portretul moral este dominant pentru cele două personaje, Lică este cunoscător bun de
oameni și știe cum să utilizeze slăbiciunile celorlalți, astfel se folosește de patima lui Ghiță pentru bani
spre a-l atrage pe acesta în afacerile lui necurate și apoi pentru a-i anula personalitatea. Profită de
fascinația pe care o exercită asupra Anei și de lipsa de comunicare dintre soți, determinând-o să i se
dăruiască. Destinele celor doi sunt nefaste, ei încalcă legile morale, astfel încât sunt pedepsiți cu
moartea: Ghiță este ucis de Răuț din ordinul lui Lică, iar Lică își zdrobește capul de un stejar, pentru a
nu fi prins de Pintea. Legătura lui Ghiță cu Lică se află sub semnul raportului de forțe. Orbit de patima
banului, Ghiță se simte vulnerabil față de Lică, deoarece are familie și ține la imaginea sa în fața lumii.
Obișnuit cu independența, Ghiță se vede constrâns să accepte colaborarea cu Lică, fapt care îi va
afecta grav echilibrul interior. Finalul nuvelei pune în lumină antiteza caracter slab – caracter tare.
Concluzia
Relația dintre Ghiță și Lică este una tensionată progresiv, pe parcursul acțiunii, având la
început momente de acceptare din partea cârciumarului și de determinare de a intra în jocurile
sămădăului pentru a-și schimba mult mai ușor statutul social, însă bucuria lui Ghiță nu va ține prea
mult, fiindcă fiecare faptă necinstită la care participă va fi pedepsită cu moartea și cu distrugerea
căminului. „Moara cu noroc” este o nuvelă realistă, psihologică, pentru că urmărește efectele dorinței
de îmbogățire, frământările personajelor în planul conștiinței, conflictul interior, iar observarea este
minuțioasă și servește realizării unor psihologii complexe.

Ioan Slavici — Moara cu noroc, REALISMUL

a) Nuvela Moara cu noroc este realistă, fiindcă tema o formează penetrarea relaţiilor
de producţie capitaliste, în viaţa satelor şi oraşelor din Transilvania, în a doua jumătate a
secolului al XIX-lea. Ideea este că banii, adică patima avariţiei, este rădăcina răului în lume,
deci o idee realistă într-o perspectivă clasicistă moralizatoare. Subiectul este urmărirea
procesului de acumulare primitivă a capitalului prin comerţ. Eroul principal, Ghiţă, este cizmar
într-un sat ardelean şi visează să aibă un atelier cu zece-douăsprezece calfe, adică un viitor
43 opere bac
nucleu de întreprindere capitalistă. De aceea el ia în arendă hanul de la Moara cu noroc, ca
să-şi adune banii, cu care să deschidă atelierul de cizmărie. Ghiţă este un arivist rural, care
vrea să parvină în rândurile burgheziei. El începe să strângă capitalul, dar procesul este
stingherit de Lică Sămădăul, conducătorul porcarilor din zonă, personaj primejdios, careşi
întinde influenţa asupra pădurilor de lângă Ineu, unde pasc turmele de porci. Lică îl sileşte pe
Ghiţă să colaboreze cu el, fiindcă altfel îl pradă sau îl omoară, aşa cum a şi încercat să facă
într-o duminică, când nu era lume la han. Ghiţă îi va da informaţii despre mişcarea turmelor de
porci, îi va schimba banii furaţi, îi dă martorii care să-l acopere în faţa justiţiei. Conflictul dintre
Ghiţă şi Lică Sămădăul are ca punct de geneză banii, dar şi pe Ana, soţia lui Ghiţă. Când Lică
vine la han cu un chimir plin de bani furaţi, deci cu dovada care să-l ducă la ştreang, Ghiţă
pleacă să-l aducă pe jandarmul Pintea. Lică va profita de situaţie şi o va seduce pe Ana.
Întors, Ghiţă o ucide pe Ana, iar Lică Sămădăul şi oamenii lui îl vor ucide pe Ghiţă, apoi vor da
foc hanului. Pintea va încerca să-l aresteze pe Lică, care va prefera să se sinucidă, decât să
fie dat pe mâna justiţiei. Moartea eroilor şi incendierea hanului coincid cu o furtună, ceea ce
sugerează concordanţa dintre viaţa oamenilor şi a naturii. Momentul e în noaptea de Paşti, de
aceea, soacra lui Ghiţă cu copiii sunt plecați la Înviere şi, când se întoarc și soacra crede că
hanul a fost incendiat de un trăsnet. În mod semnificativ, eroii sunt parcă judecaţi şi
condamnaţi la momentul Învierii, când cei buni sunt în biserică, iar cei răi fac cele rele, ca să
se osândească. Finalul este moralizator, deci clasicist.
b) Ghiţă reprezintă procesul de distrugere a sufletului prin patima avariţiei, care îl
transformă treptat dintr-un om cinstit într-un ucigaş. Rolul modelării malefice îi revine lui Lică
Sămădăul, de aceea, Ghiţă îi spune: „Tu nu eşti om, Lică, ci diavol!“, iar Lică recunoaşte: „Tu
eşti om cinstit, Ghiţă, şi am făcut din tine om vinovat“. Este, de fapt, drama lui Faust, eroul lui
Goethe, care este ispitit de Mefistofel spre a-şi însuşi conceptul de „carpe diem“ — trăieşte
clipa — sau „clipă, stai, eşti atât de frumoasă“. Înseamnă biruinţa duhului lumesc asupra
Duhului Sfânt din sufletul omului. În esenţă, refuzul Demiurgului de a-i da lui Hyperion
posibilitatea să trăiască pe conceptul de „carpe diem“, adică „o oră de iubire“, are şi acest
aspect. Sfatul soacrei lui Ghiţă este moralizator şi are valoare religioasă. Valoarea
moralizatoare este conţinută în îndemnul de a nu cădea în patima avariţiei: „Omul să fie
mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit“.
Dacă Ghiţă ar fi trăit viaţa lui săracă de om cinstit, ar fi avut parte de liniştea sufletului, care
ştie că se mântuieşte. Valoarea religioasă o găsim în cuvintele, pe care bătrâna nu întâmplător
le repetă: „Gând bun să ne dea Dumnezeu!“, fiindcă gândul cel bun vine de la înger, iar ispita
gândului rău de la demon şi are la început forma sugerată a dictonului timpul este bani: „Atunci
să nu mai pierdem vorba degeaba: mă duc să vorbesc cu arândaşul“. La început Ghiţă face
această opţiune din dragoste pentru familie: „Din dragoste pentru dânsa şi pentru copii venise
la Moara cu noroc“. El constată că pe măsură ce averea sa creşte, se înstrăinează de Ana şi
ar vrea să retrăiască bucuria pe care o simţea odinioară, când „privea la dânsa“, fiindcă acum
„inima îi era plină de amărăciune“. Treptat, această iubire, care-i lumina sufletul, este înlocuită
de o ură împotriva duşmanului său Lică, care se amestecă cu obrăznicie în viaţa lui. Această
ură îi întunecă mintea, mai ales, după ce este dus şi anchetat de comisar, fiindcă a fost prădat
arendaşul. De aceea când este arestat el, se gândeşte să se răzbune: „Te crezi tu mai rău
decât mine!? Să vedem! Te duc la spânzurătoare, chiar dac-ar trebui să merg şi eu de hăţ cu
tine“. Destinul lui Ghiţă este tragic. El va plăti scump neascultarea cuvintelor soacrei, dar mai
44 opere bac
ales că trăieşte fără Dumnezeu. Duminica, el şi Ana stau la han, în timp ce soacra pleacă la
biserică. Pedeapsa vine în mod semnificativ de Paşti. Lică profanează o biserică, introducând
calul, ca să-l apere de furtună. El va fi pedepsit cu moartea în păcate, cu iadul. Pintea împinge
cadavrul lui Lică, care s-a sinucis în apă. Osânda şi-a dat-o singur. Sinucigaşii, hulitorii,
tâlharii, ateii se duc în fundul iadului, în Gheena, de aceea, nu au parte de sfârşit creştinesc al
vieţii. Consecinţele vieţii fără Dumnezeu sunt dezastruoase. Ghiţă şi Ana vor muri, hanul va fi
incendiat, Lică şi ai lui vor fi pedepsiţi, copiii vor rămâne orfani, ca o împlinire a unui verset din
Psaltire: „şi urma lui de pe pământ o va şterge“.
c) Moara cu noroc reflectă sinteza estetică, realizată de Ioan Slavici. Eroii sunt tipici,
adică realişti, fiindcă reprezintă categorii sociale, dar au şi o dimensiune general-umană.
Avariţia dezlocuieşte, treptat, în sufletul lui Ghiţă, paternitatea, iubirea familiei, cinstea,
curăţenia, adică virtuţile morale. Tema, eroii, conflictul, subiectul sunt luate din viaţa socială a
Transilvaniei, de la sfârşitul sec. al XIX-lea, dar nuvela începe cu o morală şi se încheie cu o
morală. În mod subtil, se sugerează două grupuri socioumane. Unul, polarizat pe valorile
morale, ca soacra lui Ghiţă, copiii, Pintea, comisarul şi un grup, polarizat în jurul lui Lică, la
care aderă Ghiţă şi Ana. Dimensiunea romantică constă în iubirea lui Ghiţă faţă de Ana şi
copii, în confruntarea dintre bine şi rău, izolarea şi confruntarea cu bandiţii lui Lică, întâmplările
nocturne de la han, contrastul, ura, patimile care-i dezechilibrează pe eroi. Chiar furtuna, care
însoţeşte evenimentele tragice de la han, sugerează parcă mânia lui Dumnezeu, participarea
naturii la destinul oamenilor sau motivul comuniunii dintre om şi natură. Blasfemia şi
profanarea, făcute de Lică, care-şi introduce calul în biserică, sunt tot romantice. Lică n-are
nimic sfânt, este omul satanizat. Pedeapsa vine la momentul arhetipal, la locul arhetipal,
sugerat de cele cinci cruci, care vor deveni cei cinci morţi: Ghiţă, Ana, Lică, doamna cu copilul.
Finalul sugerează justiţia divină. Linia realismului de factură clasicistă, pe care o reprezintă în
literatură Ioan Slavici, este bine conturată, ca şi linia realismului poporal, pe care a susţinut-o
la Tribuna din Sibiu

7. Particularităţile unei opere care aparţine lui Ion Creangă - Harap

Alb

Prin tema unei opere literare se înţelege aspectul general din realitate abordat în
creaţia literară respectivă. Tema aleasa de scriitor este tratată într-o anumită viziune despre
lume, înţelegând prin aceasta modul în care scriitorul vede lucrurile, le înţelege şi le
interpretează, precum şi atitudinea şi opinia lui faţă de aspectele realităţii înfăţişate. Viziunea
despre lume sau perspectiva narativă într-o creaţie literară epică este, în esenţă, obiectivă sau
subiectivă, în funcţie de tipul naraţiunii şi al naratorului sau de curentul literar căruia aceasta îi
aparţine, putând însă suferi anumite nuanţări. De pildă, în basmul cult, viziunea despre lume
porneşte de la o anumită realitate obiectivă, dar pe parcurs dobândeşte şi o notă de
subiectivitate aparţinând autorului, ca apoi acţiunea să treacă în supranatural, în fabulos.
Evidenţierea unor trăsături specifice care fac posibilă încadrarea textului în specia literară
basm cult
Basmul a apărut ca o necesitate a impunerii unor idei și norme morale în comunitățile
umane care își doreau să ducă existența și se conduceau în baza unor legi nescrise, cât și ca

45 opere bac
modalitate de abstragere din cotidian într-un ținut magic în care totul este permis, iar abaterile
de la norme sunt aspru sancționate.
Considerat a fi cel care a consacrat specia basmului în literatura română, Ion Creangă
preia în ,,Povestea lui Harap-Alb”( ,,Convorbiri literare”- 1877) schema populară, dar o umple
de viață prin atmosferă, umor dialogic, dramatizarea povestirii.
„Povestea lui Harap-Alb” a apărut în anul 1877 în „Convorbiri literare” și este un basm
cult, păstrând trăsăturile fundamentale ale speciei, dar în același timp se deosebește de
basmul popular prin: dimensiunile ample, conflict prelungit, sporirea numărului de probe,
amânarea deznodământului, protagonist fără puteri supranaturale, chiar fără calități
excepționale, importanța acordată dialogului, individualizarea personajelor, umanizarea
fantasticului, digresiuni care întrerup firul povestirii, oralitate și umor.
Realismul viziunii este dat de fixarea cu minuțiozitate în detalii a caracterelor
personajelor: craiul are orgoliu familial, împăratul Verde este naiv și ușor de manipulat,
împăratul Roș este aspru, cârcotaș. Autorul scoate în evidență psihologia personajelor.
Creangă are plăcerea cuvintelor; firul epic este, de fapt, un pretext pentru elemente de viață
interioară, pentru momente de sărbătoare, de bucurie colectivă, de familiaritate. Creangă nu e
satiric-el râde de oameni, cu oamenii. Personajele sunt individualizate prin limbaj și dovedesc
obiceiurile verbale ale omului de la țară: expresii dialectale, regionalisme, propoziții eliptice,
interjecții: ,,ghijoagă urâcioasă”, ,,una ca dumneata”. Limbajul personajului principal evoluează
în fapt odată cu acesta.
De asemenea, realismul lui Creangă reiese din faptul că fantasticul său e umanizat și
localizat în Humulești, cronotop arhetipal al operei. Ilustrativă este în acest sens și relația
dintre protagonist și antagonist, dintre Harap-Alb și Spân. Harap-Alb este inițiatul, tânărul care
parcurge un drum al maturizării necesare, dar care dovedește calitatea neprețuită a unui fond
moral superior („- Fii incredintat că nu eu, ci puterea milosteniei si inima ta cea bună te ajută,
Harap-Alb, zise Sfânta Duminică..”); Spânul este omul lingușitor, mincinos și abuziv care își
maschează cu greu malignitatea (,,Hei, hei! zise Spânul în sine, tremurând de ciudă”; ,,Spânul,
bodrogănind din gură, nu știa cum să-și ascundă ura”.) Chiar monștrii sunt țărani cu calități
deosebite, dar nu surprinzătoare în varietatea lumii satului.
Tema textului şi două secvenţe sugestive
Tema o constituie confruntarea dintre cele două principii fundamental opuse: binele și
răul, cu victoria celui dintâi, o supratemă pe care se grefează romanul unei inițieri
(bildungsroman). Fiul craiului nu pornește la drum pentru a aduce lumina în lume, ci pentru a o
primi în sine, sub forma învățăturii morale, a experienței de viață.
Un prim episod ilustrativ pentru textul narativ este cel al coborârii fiului de crai în
fântână- simbol ambivalent al vieții și al morții. Convins să se lase însoțit de Spân la primul
obstacol greu de trecut- pădurea labirint- ,,un loc unde i se închide calea și încep a i se
încurca cărările”, fiul de crai cade în capcana Spânului. Notația naratorului evidențiază
diferența dintre cele două personaje: ,,Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se
potrivește Spânului…”. Dacă Spânul are o îndelungă experiență în exploatarea slăbiciunilor
celorlalți, fiul de crai, protejat până atunci la casa părintească, ignoră răul. Schimbarea
identității înseamnă, de fapt, începutul inițierii sale, iar numele oximoronic dobândit oglindește
noblețea sufletească a slugii, contrastul dintre esență și aparență. Jurământul pe ascuțișul

46 opere bac
sabiei-simbol heraldic cavaleresc- închide inițierea în limitele sacrului. La ieșirea din fântână,
Harap-Alb va fi nevoit să înfrunte sarcinile dificile ale unei noi etape existențiale .
Un alt episod ilustrativ este cel final, în care are loc pedepsirea răufăcătorului și
restabilirea echilibrului. Harap-Alb a traversat etapele inițierii, a devenit îndurător și tolerant, a
învățat prudența, răbdarea, valoarea ajutorului, a învățat să ocolească vicleșugurile. Deși este
o încercare dificilă, duce Spânului pe fata împăratului Roș și își respectă până la sfârșit
cuvântul dat. Spânul urzește planuri de răzbunare și ,,icnește în sine”. Deconspirat, retează
capul lui Harap-Alb, dar este aruncat de cal din înaltul cerului și ucis. Harap-Alb, înviat de apa
vie și apa moartă a fetei împăratului Roș, este pregătit să conducă împărăția. Spânul spusese
verișoarelor sale: ,,Hei, dragele mele vere…d-voastră încă nu știți ce-i pe lume. Dacă
dobitoacele n-ar fi fost înfrânate, de demult ar fi sfâșiat pe om”.Filozofia sa de viață este
infirmată. Harap-Alb dovedește milă și prietenie față de cel lipsit. Triumful moral al binelui
reface ordinea și firescul lumii, într-o concluzie în final pozitivistă a autorului.
Viziunea scriitorului despre lume este una fabuloasă, deoarece sunt prezente multe
întâmplări supranaturale, săvârşite de personaje cu însuşiri ieşite din comun şi astfel lumea
basmului devine ,,o oglindire a vieţii în moduri fabuloase’’(G. Călinescu). Nota comică adaugă
viziunii fabuloase şi una umoristică, desprinzându-se din portretele caricatură pe care autorul
le face însoţitorilor lui Harap-Alb sau din scenele în care sunt descrise probele pe care trebuie
să le treacă eroul şi însoţitorii săi: răcirea casei înroşite, consumarea bucatelor şi a băuturii,
descoperirea fetei de împărat. Pe lângă acest comic de situaţie este prezent şi comical de
limbaj, deoarece personajele apelează la zeflemea ,,Tare-mi eşti drag!...te-aş vârî în sân, dar
nu încapi de urechi!’’sau la apelative caricaturale ,,Ţapul cel Roş’’, ,,Buzilă’’, ,,mangosiţi’’,
acestea fiind şi elemente ale oralitătii.
Evidenţierea elementelor de structură, de compoziţie şi de limbaj ale textului narativ
studiat, semnificative pentru tema şi viziunea despre lume
Un prim element de structură pentru tema și viziunea despre lume îl constituie titlul.
Concret, eroul parcurge o aventură eroică imaginară, un drum al maturizării, necesar pentru a
deveni împărat. Numele personajului îi reflectă condiția duală: rob, slugă (Harap), de origine
nobilă (Alb).
Perspectiva narativă este obiectivă, întâmplările se relatează la persoana a III-a, de un
narator obiectiv, însă aceasta alternează cu dialogul.
Relația incipit-final se realizează prin clișee compoziționale: formula inițială: „amu cică
era odată” are rolul de a introduce pe cititor în lumea basmului, iar formula finală: „și a ținut
veselia ani întregi și acum mai ține încă; cine se duce acolo bea și mănâncă. Iar pe la noi, cine
are bani mănâncă și bea, iar cine nu, se uită și rabdă.”
Totodată, subiectul basmului este un element de structură important.
Un crai avea trei feciori, iar în alt capăt de lume, un frate, Verde-Împărat avea trei fete.
Îi trimite craiului o scrisoare prin care îi cere un moștenitor la tronul său, însă să fie vrednic.
Această vrednicie trebuie însă dovedită prin trecerea mai multor probe. Tatăl își supune fiii la o
probă: se îmbracă în piele de urs și le iese în cale. Primii doi eșuează, iar mezinul dovedește
curaj și sfătuit de Sfânta Duminică, pe care o miluiește cu un ban, depășește proba. Acesta
constituie un simbol al trecerii spre altă etapă a vieții. Tatăl îl sfătuiește să se ferească de
Omul Spân și de Omul Roș, și îi dăruiește pielea de urs, calul, hainele de la nuntă.

47 opere bac
 Pe drum se întâlnește cu Spânul, de două ori refuză să vorbească, dar a treia oară își
încalcă interdicția, astfel, Spânul îl supune prin vicleșug, îl testează și îl face slugă.
Ajunși la împărăție, Spânul îl supune la o serie de probe: aducerea salatelor din
Grădina Ursului, aducerea pietrelor prețioase din Pădurea Cerbului și pe fata de împărat.
Primele două probe sunt trecute cu ajutorul obiectelor magice de la Sfânta Duminică. A treia
probă cuprinde mai multe serii (triplicarea).
Pe drum, spre Împăratul Roș, crăiasa furnicilor și crăiasa albinelor îi dăruiesc câte o
aripă drept răsplată pentru că le-a ajutat poporul de gâze, iar cei cinci tovarăși (Gerilă, Setilă,
Flămânzilă, Ochilă și Păsări-Lăți-Lungilă) reușesc să-l ajute la probele de la împărăție
(reglarea temperaturii din casa înroșită, ospățul, alegerea macului de nisip, fuga nocturnă a
fetei transformată în pasăre, ghicitul fetei și proba impusă de fata farmazoană - aducerea a
„trei smicele de măr dulce și apă vie și apă moartă de unde se bat munții în capete”).
Pe drum, cei doi tineri, mezinul si fata, se îndrăgostesc, iar aceasta îi dezvăluie
adevărata identitate a fiului de crai. Spânul, enervat la culme, îi taie capul fiului de crai, calul îl
aruncă în înaltul cerului, făcându-l praf și pulbere, iar fata îl învie pe Harap-Alb cu apă vie și cu
apă moartă.
Fiul de crai reintră în posesia paloșului și primește recompensa: pe fata Împăratului
Roș și împărăția, ceea ce confirmă maturitatea.
Concluzia
Având în vedere toate aspectele referitoare la conţinutul textului, precum şi la
elementele de formă, se poate observa că în basmul său Ion Creangă abordează o viziune
fabuloasă asupra realităţii, dar apropiată acesteia, fiind prezentată cu o pronunţată notă de
originalitate manifestată prin umanizarea fantasticului, atât în privinţa acţiunii, cât şi a
personajelor, prin folosirea unor tehnici narative aparte, prin adăugarea unei viziuni comice
celei fabuloase şi prin oralitate.
Particularități de construcţie a unui personaj, Creangă
În general, personajele ocupă un loc esenţial în orice operă epică, întrucât ele asigură
desfăşurarea acţiunii şi sunt purtătoarele mesajului autorului, dar în lumea basmelor rolul lor
devine mai important prin semnificaţia morală şi prin simbolurile pe care le reprezintă la nivelul
viziunii auctoriale a textului. Această lume este populată de o diversitate de personaje care pot
fi reale sau fantastice, iar cele din urmă sunt înzestrate cu puteri supranaturale, ele fiind din
punctul de vedere al semnificaţiei morale, personaje pozitive şi negative, iar ca importanţă,
principale, secundare sau episodice.
În basmul cult ,,Povestea lui Harap-Alb’’, publicat în revista ,,Convorbiri literare’’ la 1
august 1877, există cum se întâmplă, de obicei, în astfel de creaţii epice, un personaj
principal, care este şi personaj eponim. Acesta este purtătorul unor însuşiri puse în evidenţă
de autor prin acţiune, prin relaţiile sale cu celelalte personaje ale basmului, prin construirea
conflictului sau printr-o diversitate de procedee de caracterizare.
Statutul social, psihologic şi moral al personajului
Prin intermediul acţiunii, la început este prezentat statutul social al lui Harap-Alb, care
apare în postura unui fecior de crai, fără o identitate anume, şi corespunde unui Făt-Frumos
din basmele populare, însă nu are puteri supranaturale şi nici însuşiri excepţionale, deoarece
se poartă firesc, fiind un om obişnuit, cu calităţi şi cu defecte: plânge când este dojenit, se
mânie şi îşi loveşte calul, se vaită sau se teme, este îngândurat şi nesigur de fiecare dată când
48 opere bac
e pus în faţa unei noi probe. Însă în decursul acţiunii parcurge un traseu al devenirii: este mai
întâi slugă, apoi împărat, după ce depăşeşte o serie de probe. Din punct de vedere psihologic,
la început este fricos, nesigur, iar, în final, un învingător, dovedindu-se din ce în ce mai
învingător, mai stăpân pe sine, cu ajutorul prietenilor săi, iar aceste atitudini îi marchează
profund şi profilul lui moral.
Trăsătura dominantă şi două secvenţe
O calitate principală a personajului este bunătatea sufletească a acestuia.
Un prim episod ilustrativ pentru această calitate este cel al coborârii fiului de crai în
fântâna- simbol ambivalent al vieții și al morții. Convins să se lase însoțit de Spân la primul
obstacol greu de trecut- pădurea labirint-,, un loc unde i se închide calea și încep a i se
încurca cărările”, fiul de crai cade în capcana acestuia. Notația naratorului evidențiază
diferența dintre cele două personaje:,,Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se
potrivește Spânului…”. Dacă Spânul are o îndelungă experiență în exploatarea slăbiciunilor
celorlalți , fiul de crai, protejat până atunci la casa părintească, nu crede în relele intenții ale
celui de lângă el și judecă lumea după modelul său moral. La ieșirea din fântână, Harap-Alb va
fi nevoit să înfrunte sarcinile dificile ale unei noi etape existențiale .
Un alt episod ilustrativ este cel final, în care are loc pedepsirea răufăcătorului și
restabilirea echilibrului. Harap-Alb a traversat etapele inițierii, a devenit îndurător și tolerant, a
învățat prudența, răbdarea, valoarea ajutorului, a învățat să ocolească vicleșugurile. Deși este
cea mai dificilă încercare, duce Spânului pe fata împăratului Roș și își respectă cuvântul dat.
Spânul urzește planuri de răzbunare și ,,icnește în sine”. Deconspirat, retează capul lui Harap-
Alb, dar este aruncat de cal din înaltul cerului și ucis. Harap-Alb, înviat de apa vie și de apa
moartă a fetei împăratului Roș, este pregătit să conducă împărăția. Spânul spusese
verișoarelor sale: ,,Hei, dragele mele vere…d-voastră încă nu știți ce-i pe lume. Dacă
dobitoacele n-ar fi fost înfrânate, de demult ar fi sfâșiat pe om”. Filozofia sa de viață este
infirmată. Harap-Alb dovedește milă și prietenie față de cel lipsit. Triumful moral al binelui
reface ordinea și firescul lumii, într-o concluzie, în final pozitivistă a autorului.
Elementele de structură, de compoziţie şi de limbaj ale textului care pun în evidenţă
însuşirile personajului
Un prim element de structurăcare pune în evidenţă însuşirile personajului il constituie
modalităţile de caracterizare. Prin caracterizarea indirectă se realizează portretul spiritual al
fiului încă neiniţiat. Acesta nu se grăbeşte să îşi revendice drepturile, ci caută în sine
răspunsul la problema destoiniciei proprii. Ajutorul năzdrăvan apare sub forma unei bătrâne
care cere milostenie. Aceasta face parte din categoria personajelor confidente şi are rol
important în iniţierea eroului. Replica fiului, mijloc de caracterizarea indirectă, demonstrează
egoism şi concentrare asupra sinelui: „acum am altele pe capul meu”.
Insistenţelor bătrânei tânărul îi răspunde cu opacitate, mâniat, dovedind lipsă de
cunoaştere umană, pripeală.
Fiul nu vede încă dincolo de aparenţe – „tocmai de la una ca dumneata ţi-ai găsit să
aştept eu ajutor?”, nu ştie că nu în înfăţişare se converteşte cunoaşterea şi întelepciunea.
După insistenţele bătrânei el îi dă bani: „ţine mătuşă, de la mine mai puţin şi de la Dumnezeu
mai mult”. Din aceste vorbe – mijloc de caracterizare indirectă – rezultă acum chibzuinţa, fiul
întelegând că este o fiinţă limitată.

49 opere bac
 Dovada bunătăţii va fi răsplatită. Pentru a-şi desăvârşi destinul, trebuie sa treacă
proba bunătăţii. Celelalte însuşiri se pot dobândi, însă bunătatea este înnăscută. Drumul
iniţierii fiului este o călătorie în sinele său. Bătrâna îşi ia în primire rolul de mentor şi îi fixează
fiului de crai traseul existenţial. Îi atrage atenţia că a face uz de valorile umanului înseamnă a-
ţi deschide porţile devenirii „ca să vezi cât poate să-ţi ajute milostenia”. Limita proiectului
existenţial propus este pus sub semnul excelenţei: „ai să ajungi împărat, care n-a mai stat altul
pe faţa pământului, aşa de iubit, de slăvit şi de puternic”. A conduce sub semnul iubirii, al
gloriei şi al cinstirii, a fi puternic prin milostenie este ceea ce îl aşteaptă pe erou. Inocenţa,
lipsa de experienţă în a vedea dincolo de aparenţe, se manifestă la alegerea calului. Personaj
năzdrăvan, cu calităţi supranaturale, calul acumulează funcţiile de iniţiator şi de adjutant.
Apariţia sa respectă un anumit tipar: la început este cel mai urât, jigărit şi răpciugos, apoi,
după ce mănâncă jar, se transformă într-un cal arătos, cu puteri supranaturale – zboară,
vorbeşte, deţine cunoştinţe inaccesibile eroului. În descoperirea calului de către erou se poate
vedea o probă pregătitoare, căci iniţial, feciorul îl tratează cu dispreţ şi cu violenţă. Răsplata ia
forma unei lecţii de viaţă. După ce se transformă într-un cal mândru, acesta îl ia pe erou şi
zboară cu el până la lună şi soare, încât pe acesta îl trec „toate grozile morţii”. E o lecţie pe
care i-o dă calul, anume că nimic în viaţă nu rămâne nerăsplătit, binele cu binele, răul cu răul,
„vorba ceea: una pentru alta”.
În drumul său eroul se întâlneşte de trei ori cu omul spân, care întruchipează imaginea
răului. Prima dată feciorul ţine cont de sfaturile tatălui său şi îi refuză oferta de a-i fi călăuză. A
doua oară, Spânul are altă înfăţişare, nu-l recunoaşte, dar îl refuză iarăşi. A treia oară, aflat
într-un moment de cumpănă fiul de crai acceptă ajutorul Spânului. Spânul însuşi are un rol
foarte important în iniţierea protagonistului, el fiind considerat răul necesar.
Ceea ce îi lipseşte încă fiului şi ceea ce nu poate căpăta decât prin experienţă este
cunoaşterea de oameni, capacitatea de a vedea dincolo de aparenţe. Inocenţa şi credulitatea
nu sunt defecte, ci doar caracteristici, de pe urma cărora va avea de suferit.
Naiv, acesta cade în capcana spânului şi îi devine slugă (scena fântânii). Aceasta îl
numeşte pe fiul craiului Harap-Alb, ce înseamnă „slugă de origine nobilă”. Din acest moment,
el duce un traseu al umilinţei, în urma căruia va putea culege roadele. Pus în situaţia de a
aduce salată din grădina ursului, Harap-Alb se întristează. Este descurajat şi se
autocompătimeşte, însă calul îl ajută să treacă peste acest moment îmbărbătându-l. Primeşte,
de asemenea, ajutorul Sfintei Duminici care s-a dovedit a fi bătrâna pe care se milostivise mai
demult.
Proba aducerii capului cerbului îl pune din nou pe erou faţă în faţă cu Sfânta
Duminică. Harap-Alb acceptă acum că şi binele şi răul sunt date spre desăvârşirea sinelui.
Bătrâna îndrumătoare îl învaţă că suferinţa e dată pentru a putea înţelege suferinţa altora. Un
conducător nu poate fi iubit şi slăvit fără a cunoaşte suferinţa supuşilor săi „când vei ajunge şi
tu odată mare şi tare, îi căuta să judeci lucrurile de-a fir-a-păr şi vei crede celor asupriţi şi
necăjiţi, pentru că ştii ce e necazul.”
Ultima probă, aceea a aducerii fetei împăratului Roş presupune un şir de încercări, pe
care eroul îl depăşeşte ajutat de diverse personaje cu puteri supranaturale: crăiasa furnicilor,
crăiasa albinelor, Setilă, Ochilă, Flămânzilă, Păsări-Lăţi-Lungilă şi Gerilă.
În ciuda ajutorului, esenţa eroului o constituie calităţile sale. Faptul este evidenţiat de
Sfânta Duminică, prin caracterizare directă. Important este, nu ajutorul propriu-zis, ci
50 opere bac
deschiderea ochilor către sine însuşi pe care i-o facilitează: „fii încredinţat că nu eu, ci puterea
milosteniei şi inima ta cea bună te ajută Harap-Alb.”
Harap-Alb este caracterizat în mod direct, de către narator, de către celelalte
personaje sau prin autocaracterizare. La început, personajul este cunoscut sub sintagma
de ,,fiul craiului” întrucât nu are o identitate definită, urmând ca prin parcurgerea drumului
iniţiatic să-şi găsească un nume. Prin intermediul autocaracterizării, fiul craiului mărturisește
Spânului: ,,din copilăria mea sunt deprins a asculta de tată”. Bătrâna care îl ajută, i se
adresează cu ,,luminate crăişor”, fiind convinsă că tânărul are un destin strălucit pe care
trebuie să-l împlinească. Ea îi evidențiază calitățile morale , dar îl și dojenește numindu-l ,,slab
de înger, mai fricos decât o femeie”. Fetele împăratului Verde îi recunosc meritele: ,,Harap-
Alb, sluga lui, are o înfătişare mult mai plăcută şi seamănă a fi mult mai omenos”, în opoziție
cu Spânul: ,,Vița de vie, tot în vie, vița de boz, tot rogoz.”
În strânsă legătură cu acţiunea se află relaţia protagonistului cu celelalte personaje şi,
implicit, conflictul acestuia cu personajele opozante, acestea fiind alte modalităţi de construire
a acestui personaj şi de evidenţiere a însuşirilor lui.
În relaţie cu ajutoarele sale- Sfânta Duminică, Ochilă, Flămânzilă, Setilă, Gerilă,
Păsări-Lăţi-Lungilă, calul, crăiasa furnicilor şi cea a albinelor, fata lui Roşu-Împărat, care ca şi
el reprezintă forţele binelui-, Harap-Alb dovedeşte prietenie, toleranţă, milă şi generozitate.
Însă cu celelalte personaje, care reprezintă forţele răului, Spânul si Roşu-Împărat-el intră în
conflict şi este prezentat în antiteză cu acestea, mai ales cu Spânul. Dacă Harap-Alb este
blând, supus, respectuos, cinstit, prietenos şi iertător, Spânul este aspru, viclean, arogant,
mincinos şi lipsit de omenie. Datorită calităţilor sale, Harap-Alb este iubit de cei din jur, pe
când Spânul este dispreţuit pentru răutatea sa.
Acțiunea are în centru formarea personajului principal. Echilibrul inițial- ,,Amu cică era
o dată un crai care avea trei fii” este perturbat de sosirea scrisorii Împăratului Verde. Fără
urmași la tron, acesta are nevoie de unul dintre nepoții săi pentru a-i conduce împărăția. După
încercările eșuate ale fraților săi, mezinul este sfătuit de o cerșetoare ce se dovedește a fi
Sfânta Duminică să ceară calul, armele și hainele cu care a fost mire tatăl său. Lipsit de
răbdare și înșelat de aparențe, fiul de crai respinge inițial atât pe bătrâna cerșetoare, cât și pe
calul cel rărciugos. Dar, pentru că sfârșește prin a-i accepta, va fi ajutat de aceștia. Va trece
proba craiului și va ca primi sfaturi testamentare să se ferească de omul spân și de omul roș.
Încalcă primul sfat lăsându-se înșelat de spân. Ajuns la curtea lui Verde Împărat, Harap-Alb
trece prin trei probe: a salăților din grădina ursului, a cerbului fermecat și a pețirii fetei
Împăratului Roș. Le trece cu ajutorul personajelor adjuvante-calul, Sfânta Duminică, crăiasa
albilelor, crăiasa furnicilor, Gerilă, Setilă, Flămânzilă, Ochilă, Păsări-Lăți-Lungilă. Cultivă
calități și se îndrăgostește de fata Împăratului Roș. Întors la curtea Împăratului Verde, este
ucis de Spân și este înviat de fata Împăratului Roș, eliberat astfel de puterea jurământului.
Răufăcătorul este pedepsit și restabilirea echilibrului este încununată de nuntă și de o veselie
care ține ani întregi. Finalul are funcție metatextuală-de ieșire din spațiul ficțional marcată de
întoarcerea la discrepanța socială:,,cine se duce acolo bea și mănâncă. Iar pe la noi, cine are
bani bea și mănâncă, iară cine nu, se uită și rabdă.”
Concluzia
Harap-Alb este un personaj construit prin numeroase modalităţi de caracterizare şi
parcurge un drum al înţelepciunii, deoarece în urma păţaniilor prin care a trecut a dobândit o
51 opere bac
eficientă lecţie de viaţă. Personajul este construit pe baza schemei narative a iniţierii, după
modelul personajului din basmele populare, pe baza antitezei cu personajul negativ şi prin
diversitatea relaţiilor pe care le stabileşte şi cu ceilalţi actori ai acţiunii. Cu toate acestea, el se
deosebeşte de personajele basmelor populare prin aceea că nu este înzestrat cu puteri
miraculoase, supranaturale, ci este un om obişnuit, cu defecte şi cu calităţi.
Atmosfera de bucurie în care ne introduce Creangă ține de nostalgia unor vremuri
fericite. Conform viziunii pe care o propune, lumea căzută în dezechilibru își va reface
constant organicitatea, construcția personajului principal oglindind această concepție.

Relația dintre două personaje: Harap-Alb și Spânul

Lumea basmelor în ceea ce priveşte participanţii la acţiune, este populată de o diversitate
de personaje, care au un rol şi un statut bine definite, fie că sunt reale sau fabuloase cele din urmă
fiind înzestrate cu puteri supranaturale, fie că sunt pozitive sau negative, iar ca importanţă:
principale, secundaresau episodice. O notă aparte inedită, în această lume fabuloasă o au
numeroasele relaţii dintre multitudinea personajelor reprezentante ale forţelor binelui şi ale răului.
În basmul cult ,,Povestea lui Harap-Alb’’, publicat în revista ,,Convorbiri literare’’, la data de 1
august 1877, există ca în orice astfel de creaţie un personaj principal care este şi personajul
eponim, Harap-Alb, care stabileşte cu celelalte personaje o diversitate de relaţii, dar cea mai
importantă este relaţia sa cu Spânul, personajul opozant şi negativ, deoarece aceasta este o
relaţie specifică, tensionată, întotdeauna întâlnită între cele două categorii ale oricărui basm:
pozitive şi negative.
Relaţia dintre aceste personaje şi evoluţia ei sunt evidenţiate de scriitor printr-o serie de
elemente ale textului: prin temă, prin acţiune, prin construirea conflictului şi evidenţierea legăturilor
cu celelalte personaje ale basmului, folosindu-se diferite procedee de caracterizare.
Statutul social, psihologic şi moral al celor două personaje
După cum se poate observa din conţinutul basmului, statutul social al celor două
personaje este prezentat încă de la începutul acţiunii, astfel, Harap-Alb apare în postura unui
fecior de crai, fără o identitate anume, şi corespunde unui Făt-Frumos din basmele populare, însă
nu are puteri supranaturale şi nici însuşiri excepţionale, deoarece se poartă firesc, fiind un om
obişnuit cu calităţi şi defecte, plânge când este dojenit, se mânie şi îşi loveşte calul, se vaită sau se
teme, este îngândurat şi nesigur de fiecare dată când este pus în faţa unei noi probe.
Tot la începutul acţiunii, dar în postura de ispită, de om viclean şi prefăcut, apare şi
Spânul, care reuşeşte să-l ademenească şi apoi să-l oblige pe feciorul de crai să-l accepte ca
însoţitor şi mai târziu ca stăpân. În această calitate, Spânul contribuie mai întâi la individualizarea
feciorului de crai şi la dobândirea unei identităţi, numindu-l Harap-Alb.
Din punct de vedere psihologic, eroul apare în final ca un învingător, dovedindu-se mai
încrezător, mai stăpân pe sine, cu ajutorul prietenilor săi, pe când Spânul este un învins şi devine,
de-a lungul acţiunii, simbolul stăpânului intolerant şi trufaş, dorind să-şi impresioneze rudele, iar
aceste atitudini ale personajelor le marchează profund şi profilul moral în care însuşirile lor sunt
total diferite.
Spânul este malițios, șiret, complotist, ,,răul necesar” ce ar fi putut fi îndepărtat de cal de
la început, dar care este tolerat în scop formativ:,,Și unii ca aceștia sunt trebuitori pe lume
câteodată, pentru că fac pe oameni să prindă la minte…” Harap Alb dovedește calitatea neprețuită
a unui fond moral superior („- Fii încredinţat că nu eu, ci puterea milosteniei şi inima ta cea bună te
ajută, Harap-Alb, zise Sfânta Duminică..”). În conflictul dintre protagonist și antagonist el reprezintă

52 opere bac
forțele binelui. Spânul este rău și plin de ură nejustificată, invidios, mascându-și cu greu
malignitatea (,,Hei, hei! zise Spânul în sine, tremurând de ciudă”).
Evidenţierea a două episoade care reliefează relaţia dintre cele două personaje
O primă scenă care surprinde relația dintre cele două personaje este întâlnirea mezinului
cu Spânul în pădurea-labirint și episodul coborârii în fântână; caracterizare directă: „Fiul craiului
boboc în felul său la trebi de aieste, se potrivește spânului și se lasă în fântână”. Naivitatea
tânărului face posibilă supunerea prin vicleșug. Antagonistul îl închide pe tânăr în fântână și îi
cere, pentru a-l lăsa în viață, să facă schimb de identitate, să devină robul lui și să jure „pe
ascuțișul paloșului”că-i va da ascultare întru toate „până când va muri și iar va învia”.
Protagonistul și antagonistul se construiesc pe baza unei serii de opoziții dintre bine și rău:
om de onoare – ticălos; om de origine nobilă – slugă; cinstit – necinstit.
O altă scenă reprezentativă pentru relația celor doi o constituie finalul. Aducerea fetei de
împărat la Spân este cea mai dificilă încercare, deoarece pe drum, el se îndrăgostește de tânără,
dar onest, își respectă jurământul făcut și nu-i mărturisește adevărata sa identitate. Fata
farmazoană îl demască pe Spân,care crede că Harap-Alb a divulgat secretul și îi taie capul. De
fapt, „ răutatea” Spânului îl dezleagă pe erou de jurământ, semn că inițierea a luat sfârșit, iar rolul
„pedagogului rău’’ s-a încheiat. Spânul este omorât de cal, iar eroul este înviat de fată cu ajutorul
obiectelor magice, el reintră în posesia paloșului și primește răsplata: pe fata Împăratului Roș și
împărăția.
Analiza, la alegere, a două componente de structură și limbaj, semnificative pentru relația
între cele două personaje, din seria: acțiune, conflict, modalități de caracterizare, limbaj.
Acțiunea are ca element central evoluția relației dintre cele două personaje. Echilibrul
inițial- ,,Amu cică era o dată un crai care avea trei fii” este perturbat de sosirea scrisorii Împăratului
Verde. Fără urmași la tron, acesta are nevoie de unul dintre nepoții săi pentru a-i conduce
împărăția. După încercările eșuate ale fraților săi, mezinul este sfătuit de o cerșetoare ce se
dovedește a fi Sfânta Duminică să ceară calul, armele și hainele cu care a fost mire tatăl său.
Lipsit de răbdare și înșelat de aparențe, fiul de crai respinge inițial atât pe bătrâna cerșetoare, cât
și pe calul cel răpciugos. Dar, pentru că sfârșește prin a-i accepta, va fi ajutat de aceștia. Va trece
proba craiului și va primi sfaturi testamentare să se ferească de omul Spân și de Omul Roș.
Încalcă primul sfat lăsându-se înșelat de Spân. Ajuns la curtea lui Verde-Împărat, Harap-Alb trece
prin trei probe: a sălăților din Grădina ursului, a cerbului fermecat și a pețirii fetei Împăratului Roș.
Le trece cu ajutorul personajelor adjuvante-calul, Sfânta Duminică, crăiasa albinelor, crăiasa
furnicilor, Gerilă, Setilă, Flămânzilă, Ochilă, Păsări-Lăți-Lungilă. Cultivă calități și se îndrăgostește
de fata Împăratului Roș. Întors la curtea Împăratului-Verde, este ucis de Spân și este înviat din nou
de fata Împăratului Roș, eliberat de puterea jurământului. Răufăcătorul este pedepsit de cal și
restabilirea echilibrului este încununată de nuntă și de o veselie care ține ani întregi. Finalul are
funcție metatextuală-de ieșire din spațiul ficțional marcată de întoarcerea la discrepanța
socială: ,,cine se duce acolo bea și mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea și mănâncă, iară cine
nu, se uită și rabdă.”
Harap-Alb și Spânul sunt caracterizați în mod direct, de către narator, de către celelalte
personaje sau prin autocaracterizare. La început, personajul principal este cunoscut sub sintagma
de ,,fiul craiului” întrucât nu are o identitate definită, urmând ca prin parcurgerea drumului iniţiatic
să-si găsească un nume. Astfel, naratorul îi evidenţiază lipsa de experienţă şi naivitatea- ,,boboc în
felul său”. Prin intermediul autocaracterizării, fiul craiului mărturisește Spânului: ,,din copilăria mea
sunt deprins a asculta de tată”. Bătrana care îl ajută să-si hotărască si să-şi pregatească plecarea i

53 opere bac
se adresează cu ,,luminate crăişor”, fiind convinsă că tânărul are un destin strălucit pe care trebuie
să-l împlinească.
În opozițe cu Spânul, fetele împăratului-Verde îi recunosc lui Harap-Alb calitățile : ,,Harap-
Alb, sluga lui, are o înfăţisare mult mai plăcută şi seamană a fi mult mai omenos”. Naratorul
notează comentariul său printr-un proverb ce ilustrează natura neschimbată a celor două
personaje: ,,Vița de vie, tot în vie, vița de boz, tot rogoz.” Despre Spân naratorul notează
direct: ,,Spânul, bodrogănind din gură, nu știa cum să-și ascundă ura”.
Totodată, cele două personaje sunt caracterizate în mod indirect. Harap-Alb este în relație
cu alte personaje respectuos si supus, modest și milostiv. Pentru cele cinci personaje
fantastice, ,,era tovarăs, era părtaș la toate,(…) prietenos cu fiecare”. Spânul este abuziv, agresiv
și înșelător prin acțiunile, vorbele și relația sa cu ceilalți.
Confruntarea dintre cele două personaje este o confruntare între două concepții asupra
vieții. Pentru Spân, răul este justificat și necesar. Trimful lui Harap-Alb validează însă concepția
conform căreia valorile pozitive sunt cele corecte. Atmosfera de bucurie în care ne introduce
Creangă ține de nostalgia unor vremuri fericite. Conform viziunii pe care o propune prin cele două
personaje, răul va fi învins de bine și lumea căzută în dezechilibru își va reface constant
organicitatea.
Concluzia
Perechea antagonist-protagonist specifică basmului se caracterizează în „povestea” lui
Creangă în opoziția de ordin moral: viclenie-naivitate, dar și de ordin social: om de rând-slugă
mincinoasă, iar la nivelul călătoriei inițiatice în raportul mentor-învățăcel.
Dintre toate aspectele textului, nu numai dintre aceste două episoade, se poate observa
că, deşi cele două personaje sunt prezentate în antiteză, ele se influenţează reciproc în evoluţia
lor, destinele lor se împletesc, se condiţionează aflându-se într-un raport de complementaritate.
Spânul contribuie la maturizarea lui Harap-Alb, iar acesta prin comportarea sa ireproşabilă îl
determină pe Spân să devină mai pretenţios, mai orgolios şi mai dornic de mărire, ceea ce îi va
grăbi sfârşitul, astfel, Harap-Alb parcurge un drum al iniţierii, al devenirii pe când Spânul merge
inevitabil pe calea degradării morale, determinate de o ambiţie nesăbuită şi de răutate.
Concluzionând asupra celor prezentate putem constata că relaţia dintre cele două personaje este
prezentă şi evoluează pe întregul parcurs al acţiunii, indiferent de momentele subiectului într-un
conflict permanent şi puternic, deoarece ele sunt construite pe baza opoziţiei pozitiv-negativ.

54 opere bac