Povestea lui Harap-Alb

de Ion Creangă

Particularitățile de construcție a personajului Harap-Alb

„Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă este un basm cult, publicat în revista „Convorbiri
literare” în 1877. Despre acest basm, Gorge Călinescu afirma: „<<Povestea lui Harap-Alb>> e un chip
de a dovedi că omul de soi bun se vădește sub orice strai și la orice vârstă”.

Spre deosebire de textul popular, în basmul cult „Povestea lui Harap-Alb” de Ion
Creangă, personajele reflectă viziunea despre lume a autorului. De aceea, scriitorul
suprapune o structură realistă: fantasticul este umanizat, eroii au un comportament, gesturi,
o psihologie și un limbaj care amintesc de o lume concretă, țărănească. Creangă regândește
condiția eroică a protagonistului, pe principiul ambiguizării personajelor: Harap-Alb nu mai
reprezintă modelul de frumusețe fizică și morală din basmele populare, fiind chiar un
antierou în raport cu Făt-Frumos, astfel încât călătoria întreprinsă de el nu are scopul de-ai
confirma calitățile excepționale, ci este un traseu de inițiere parcurs de un tânăr naiv și timid
și care la sfârșit devine capabil să conducă o împărăție, de aici și caracterul de bildungsroman
al basmului.
Tema basmului este lupta binelui împotriva răului, încheiată prin triumful binelui.
Fiind o creație cultă, scriitorul introduce și tema maturizării eroului.
Reprezentative pentru viziunea despre lume a lui Ion Creangă rămân particularitățile
de construcție a personajului principal Harap-Alb.
Statutul social al protagonistului este surprins încă din incipitul discursului narativ,
când cititorul află că este mezinul craiului. Pe parcurs, apare în ipostaza de slugă a Spânului
ca, în final, să dobândească statutul de moștenitor la tronul Împăratului Verde, echivalent, în
plan simbolic, cu cel de inițiat. Așadar, statutul social al protagonistului se modifică pe tot
parcursul discursului epic, creionând un personaj „rotund”. Din punct de vedere psihologic,
firul narativ urmărește desăvârșirea personalității eroului. Dacă la început este slab, pe
parcursul probelor la care acesta este supus de Spân, personajul dobândește și o serie de
calități necesare statutului de viitor împărat. De exemplu, reușește să facă diferența dintre
aparență și esență, atunci când se întovărășește cu cei cinci năzdrăvani, în care intuiește un
posibil ajutor pentru trecerea probelor de la curtea Împăratului Roș.
Traseul inițiatic al protagonistului se impune a fi analizat și din perspectiva
moralității. Crăișorul poate fi acuzat de imoralitate atunci când încalcă sfatul părintesc și
acceptă tovărășia Spânului. Cu toate acestea, el trebuie absorbit de vină, având în vedere
faptul că este imatur. Dobândirea maturității reflectă, însă, moralitatea personajului. Când se
întoarce cu pielea cu nestemate din Pădurea Cerbului, rezistă tentației de a se îmbogăți, fiind
loial jurământului depus în fața Spânului.
 Două elemente de structură semnificative pentru personajul înfățișat sunt
perspectiva narativă și conflictul.
Perspectiva narativă este obiectivă, cu o viziune „dindărăt”, aparținându-i unui
narator omniscient, omniprezent și extradiegetic, care narează la persoana a treia. Naratorul
ocupă, așadar, o poziție de extrateritorialitate în raport cu universul ficțional creat, astfel
încât nu idealizează personajele, nu intervine în destinul lor, lăsându-le să evolueze spre
deznodământ după năzuințe și slăbiciuni. Acesta intervine adesea prin comentarii sau
reflecții, unele adresate unor interlocutori ipotetici (cititor sau ascultător). Naratorul se
detașează de diegeză (pretinde că evenimentele s-au întâmplat fără el) și se consideră
responsabil doar să spună povestea.
Discursul epic dezvoltă un conflict exterior între cele două forțe antinomice (Harap-
Alb și Spân). Creangă își construiește personajele pe principiul ambiguizării. De aceea,
protagonistul nu este o întruchipare desăvârșită a binelui, având un caracter profund uman,
cu calități și defecte. Comportamentul personajului principal reflectă și un conflict interior, o
permanentă luptă a sinelui cu sinele, între cele două ipostaze ale sale: cea de neinițiat și cea
de ființă inițiată.
Modalitățile de caracterizare a personajului sunt cele consacrate de textul epic:
directe și indirecte. Astfel, slăbiciunea de caracter a protagonistului este evidențiată direct
de narator, care afirmă despre el ca este „boboc de felul său la trebi de aistea”, cât și de
Sfânta Duminică, potrivit căreia „este mai fricos decât o muiere”. Fiul cel mic al craiului are
un destin pe care tot Sfânta Duminică îl dezvăluie: „puțin mai este și o să ajungi împărat cum
n-a mai fost altul pe fața pământului”, „pentru că ție ți-a fost scris de sus să-ți fie dată
această cinste” (caracterizare directă).
Numele personajului (caracterizare indirectă prin onomastică), evidențiază dubla
personalitate a protagonistului, având o identitate reală (fiu și erou) și una aparentă (slugă a
Spânului). Numele complet sugerează armonizarea defectelor și a calităților umane.
Gesturile, faptele, atitudinile personajului (caracterizare indirectă), precum și
modalitățile de expunere – narațiunea, decrierea, dialogul, au rolul de a-l individualiza
(caracterizarea indirectă).
Principala trăsătură a actantului este caracterul său profund uman. Harap-Alb nu
are puteri supranaturale și nici însușiri excepționale, la fel ca eroii prezentați în basmele
populare. Le deține în stare latentă și dobândește, prin trecerea probelor, o serie de calități
excepționale.
Două episoade semnificative pentru construcția personajului ales sunt proba podului
și proba coborârii în fântână.
Din perspectiva formării protagonistului, „Povestea lui Harap-Alb” este un
bildungsroman. Astfel, o probă a curajului, condiție obligatorie pentru cel care va urma
Împăratului Verde la tron, este aceea a podului. Acest element simbolic evidențiază trecerea
către o altă etapă a vieții și mezinul depășește obstacolul cu ajutorul calului, cu puteri
miraculoase, care dă năvală asupra ursului (ursul fiind craiul însuși, deghizat, spre a proba
destoinicia fiilor).
 O altă scenă simbolică pentru evoluția protagonistului este aceea a coborârii în
fântână. Antagonistul (răufăcătorul) îl închide pe tânăr într-o fântână și îi cere, pentru a-l lăsă
în viață să facă schimb de identitate, să devină robul lui și să jure pe „ascuțișul paloșului”
(sugestie a unui cod al conduitei cavalerești) să-i dea ascultare întru toate, „până când va
muri și iar va învia”, condiționare paradoxală, dar care arată și modul de eliberare. De
asemenea, Spânul îi dă fiului de crai numele de Harap-Alb. În acest spațiu, se produce o
schimbare a identității celui care intră ca fiu de crai și iese în ipostaza de slugă a Spânului.
Bildungsromanul se încheie prin aducerea elementelor magice, „apa vie” și „apa
moartă”, dar și a celor trei smicele de măr dulce, elemente ce vor contribui la învierea lui
Harap-Alb de către fata Împăratului Roș. Fiul de crai s-a maturizat, a renăscut, părăsind
identitatea de Harap-Alb și transformându-se întru-un erou ce a parcurs calea inițierii.
Ca în orice proces de inițiere, Harap-Alb este supus unei serii de probe, menite să-i
scoată în evidență calitățile. Este vorba, în primul rând, de cele trei probe la care îl supune
Spânul: aducerea sălăților din Grădina Ursului, capul și pielea cerbului fermecat și pețirea
fetei Împăratului Roș, probe prin care cel supus inițierii dovedește curaj, istețime și bărbăție.
În acest context, spânul nu reprezintă doar imaginea antagonistului, ci și imaginea
maestrului care îl însoțește pe aspirant pe calea tainică a inițierii.
La curtea Împăratului Roș, Harap-Alb este supus la alte probe, prin intermediul cărora
fiul de crai are ocazia de a se cunoaște pe sine, descoperindu-și însușiri excepționale:
milostenia, bunătatea față de ființele neajutorate, capacitatea de a-și face prieteni și
capacitatea de a iubi. Fiul craiului primește ajutoare prețioase (calul năzdrăvan, Sfânta
Duminică, furnicile, albinele, cei cinci năzdrăvani), dar toate reușitele sale se datorează nu
numai adjuvanților, ci și trăsăturilor de erou veritabil pe care le are.
În opinia mea, Harap-Alb este un personaj reprezentativ pentru basmul cult,
simbolizând tipul eroului care își asumă destinul, în toată complexitatea sa. El parcurge o
fascinantă aventură inițiatică, depășind limitele realului și ale imposibilului. Ilustrând forțele
binelui, protagonistul împrumută din înțelepciunea lumii în evoluția sa. Experiențele
parcurse de erou evidențiază un destin excepțional.