Povestea lui Harap-Alb

de Ion Creangă

Tema și viziunea
„Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă este un basm cult, publicat în revista
„Convorbiri literare” în 1877. Despre acest basm, Gorge Călinescu afirma: „<<Povestea lui
Harap-Alb>> e un chip de a dovedi că omul de soi bun se vădește sub orice strai și la orice
vârstă”.
Basmul cult este o specie narativă amplă, o narațiune pluriepisodică, cu numeroase
personaje purtătoare ale unor valori simbolice: binele și răul în diversele lor ipostaze. Acesta
păstrează modelul de organizare a narațiunii din basmul folcloric, dar textul unui basm cult
este definitiv stabilit și are un autor cunoscut, respectând condiția originalității. Diferențele
față de basmul popular pot fi observate atât la nivelul scenariului narativ, cât și la nivelul
personajelor sau al limbajului artistic.
Creangă suprapune o structură realistă: fantasticul este umanizat, eroii au un
comportament, gesturi, o psihologie și un limbaj care amintesc de o lume concretă,
țărănească.
Personajele din acest basm sunt oameni, dar și ființe himerice, cu comportament
omenesc, purtătoare a unor valori simbolice, corespunzătoare conflictului: binele și răul în
diversele lor ipostaze.
Creangă regândește condiția eroică a protagonistului, pe principiul ambiguizării
personajelor: Harap-Alb nu mai reprezintă modelul de frumusețe fizică și morală din basmele
populare, fiind chiar un antierou în raport cu Făt-Frumos, astfel încât călătoria întreprinsă de
el nu are scopul de-ai confirma calitățile excepționale, ci este un traseu de inițiere parcurs de
un tânăr naiv și timid și care la sfârșit devine capabil să conducă o împărăție, de aici și
caracterul de bildungsroman al basmului. Protagonistul nu are puteri supranaturale și nici
însușiri excepționale, dar dobândește, prin trecerea probelor, o serie de calități psiho-morale
(bunătatea, mila, generozitatea, prietenia, respectul, curajul), calități necesare unui viitor
împărat. La fel se poate vorbi și despre Spân. El este omul însemnat, personajul perfid, de o
inteligență vicleană și cu toate acestea antagonistul nu este doar întruchiparea răului, ci are
și rolul inițiatorului, fiind acel „rău necesar”.
Personajele îndeplinesc, prin raportare la erou, o serie de funcții: antagonistul,
ajutoarele și donatorii, ca în basmul popular, dar se individualizează prin atribute exterioare
și limbaj.
Ajutoarele, donatorii sunt ființe cu însușiri supranaturale, animale fabuloase și făpturi
himerice sau lucruri miraculoase (Sfânta Duminică, calul năzdrăvan, crăiasa furnicilor și a
albinelor, cei cinci tovarăși de drum a lui Harap-Alb, aripile crăieselor, apa vie și apa moartă).
 Specific basmului cult este modul în care se individualizează personajele, în primul
rând, prin limbaj. Cu excepția eroului al cărui caracter evoluează pe parcurs (personaj
„rotund”), celelalte personaje reprezintă tipologii umane reductibile la o trăsătură
dominantă. Cei cinci tovarăși de drum a lui Harap-Alb au defecte umane ironizate de narator
(frigurosul, mâncăciosul, însetatul), dar aspectul lor grotesc ascunde calități precum
bunătatea, prietenia. Împăratul Roș și Spânul sunt răi și vicleni. Sfânta Duminică este
înțeleaptă. Personajele sunt individualizate prin limbaj (termen și expresii populare,
regionalisme fonetice sau lexicale, proverbe și zicători introduse în text prin expresia „vorba
ceea”). De asemenea, caracterizarea directă a multor personaje se realizează în registru
popular, oral, cu fraze rimate și ritmate, de un efect comic evident: „poate că acesta-i
vestitul Ochilă, frate cu Orbilă, văr primare cu Chiorilă, nepot de soră lui Pândilă, din sat de la
Chitilă, peste drum de Nimerilă”.
Schema narativă respectă modelul folcloric, dar construcția subiectului este mult mai
amplă, Creangă supralicitând motivul celor trei probe. Acțiunea se desfășoară pe baza
înlănțuirii episoadelor narative, iar evenimentele sunt probele inițiatice ale personajul
principal, lecțiile sale de viață.
Reperele temporale și spațiale sunt vagi, nedeterminate. Sunt prezente clișeele
compoziționale, cifrele și obiectele magice, formulele specifice, procedeul triplicării.
Tema basmului este lupta binelui împotriva răului, încheiată prin triumful binelui.
Concret, eroul parcurge o aventură eroică imaginară, un drum al maturizării necesar
dobândirii unor valori morale și epice.
Două episoade care înfățișează tema sunt supunerea prin vicleșug și demascarea
răufăcătorului, motive narative care evidențiază atât triumful binelui, cât și începutul și
sfârșitul inițierii feciorului de crai.
În episodul coborârii în fântână, naivitatea tânărului face posibilă supunerea prin
vicleșug. Antagonistul (răufăcătorul) îl închide pe tânăr într-o fântână și îi cere, pentru a-l
lăsă în viață să facă schimb de identitate, să devină robul lui și să jure pe „ascuțișul paloșului”
(sugestie a unui cod al conduitei cavalerești) să-i dea ascultare întru toate, „până când va
muri și iar va învia”, condiționare paradoxală, dar care arată și modul de eliberare. De
asemenea, Spânul îi dă fiului de crai numele de Harap-Alb.
Alt episod semnificativ este cel al demascării Spânului din finalul basmului. Întorși la
curtea lui Verde-Împărat, fata Împăratului Roș îl demască pe Spân, care crede însă că Harap-
Alb a divulgat secretul și îi taie capul. De fapt, răutatea Spânului îl dezleagă pe erou de
jurământ, semn că inițierea este încheiată. Eroul este înviat de fată cu ajutorul obiectelor
magice (apa vie, apa moartă, cele trei smicele de măr dulce) și primește drept recompensă
pe fata iubită și împărăția.
Viziunea despre lume a lui Ion Creangă are în vedere o lume pe dos, aspect cuprins în
monologul lui Ochilă, gigantul tovarăș al eroului: „ ... deasupra capului meu văd o mulțime
nenumărată de văzute și nevăzute; văd iarba cum crește din pământ, copacii cu vârful în jos,
vitele cu picioarele-n sus și oamenii umblând cu capul între umere”.
 Înzestrat cu darul de a vedea lumea altfel, prin tendința hiperbolizantă și prin
imaginea carnavalescă a lumii, sub efectul unei culturi populare a râsului, Ion Creangă
concretizează o lume realistă, țărănească, dar o lume „pe dos”, parodie a celei reale.
Titlul sugerează tema basmului: maturizarea mezinului craiului. Asociază termenii
„poveste” (basm), „Harap” (om negru, slugă) și „Alb” (nevinovăția, puritatea, naivitatea)
reflectând condiția duală a personajului. Anterior acestui statut a fost fecior de crai, mezinul,
iar după dezlegarea jurământului devine împărat.
Perspectiva narativă este obiectivă, cu o viziune „dindărăt”, aparținându-i unui
narator omniscient, omniprezent și extradiegetic, care narează la persoana a treia. Naratorul
ocupă, așadar, o poziție de extrateritorialitate în raport cu universul ficțional creat, astfel
încât nu idealizează personajele, nu intervine în destinul lor, lăsându-le să evolueze spre
deznodământ după năzuințe și slăbiciuni. Acesta intervine adesea prin comentarii sau
reflecții, unele adresate unor interlocutori ipotetici (cititor sau ascultător). Naratorul se
detașează de diegeză (pretinde că evenimentele s-au întâmplat fără el) și se consideră
responsabil doar să spună povestea.
În basm, conflictul dintre bine și rău se încheie prin victoria forțelor binelui.
Personajele, purtătoare ale unor valori simbolice și ale unor funcții specifice basmului, se
polarizează în jurul acestor noțiuni și al personajelor care le personifică: protagonistul și
antagonistul (fiul cel mic de crai și Spânul). Acestui tip de conflict i se adaugă și un conflict
interior, generat de lupta dintre diversele ipostaze ale protagonistului: cea de neinițiat, la
început, de novice și de inițiat, în final.
În incipit, coordonatele acțiunii sunt vagi, prin atemporalitatea și aspațialitatea
convenției. Reperele spațiale (două împărații situate la doua margini de pământ), sugerează
dificultatea aventurii eroului care trebuie să ajungă de la un capăt al lumii la celălalt (în plan
simbolic, de la imaturitate la maturitate). El părășește lumea aceasta, cunoscută, și trece
dincolo, în lumea necunoscută.
Fuziunea dintre real și fabulos se realizează în incipit deoarece naratorul inovează
formula inițială: „Amu cică era odată într-o țară un craiu care avea trei feciori”, punând
povestea pe seama spuselor altcuiva – „cică”, „adică”, „se spune”, fără a nega ca în basmul
popular („A fost odată ca niciodată”). Formula finală („Și-a ținut veselia ani întregi, și acum
mai ține încă; cine se duce acolo bea și mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea și mănâncă,
iară cine nu, se uită și rabdă”) include o reflecție asupra realității sociale, alta decât în lumea
basmului și, în formă rimată, o comparație de un umor amar între lumea fabulosului și a
realului. Formulele mediane („Și merg ei o zi, și merg două, și merg patruzeci și nouă”, „și
mai merge el cât mai merge”, „Dumnezeu să ne ție, că cuvântul din poveste, înainte mult
mai este”) realizează trecerea de la o secvență narativă la alta și întrețin interesul cititorului.
Un crai care are trei feciori primește o scrisoare de la fratele său, Împăratul Verde,
prin care îi cere să-i trimită pe cel mai destoinic fecior al său ca să-i moștenească împărăția.
După ce trece proba ursului, menită să testeze curajul fiilor de crai, probă la care primii doi fii
eșuează, mezinul primește binecuvântarea tatălui și totodată sfatul de a se feri de omul roș
și, mai acel, de cel spân. Rătăcind prin pădurea labirint, fiul cel mic de crai se vede nevoit să-l
tocmească pe Spân drept slugă, fără să bănuiască adevăratele intenții ale acestuia. Odată cu
coborârea în fântână, eroul intră în inițierea spirituală în care Spânul îl va călăuzi. Din fiu de
crai, personajul devine „Harap-Alb” și va fi supus de către stăpânul său la trei probe, după ce
ajunge la curtea Împăratului Verde: aducerea sălăților din Grădina Ursului, aducerea pielii cu
nestemate a cerbului și aducerea fetei Împăratului Roș pentru căsătoria Spânului. Primele
două probe le trece cu ajutorul Sfintei Duminici, iar la a treia va avea ajutoare fabuloase:
Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă, Păsări-Lăți-Lungilă, crăiasa furnicilor, crăiasa albinelor. La
curtea Împăratului Roș, eroul este supus la alte șase probe: cămara de foc – trecută cu
ajutorul lui Gerilă, proba ospățului – ajutat de Setilă și Flămânzilă, alegerea macului de nisip
– ajutoare i-au fost furnicile, pasărea nocturnă a fetei de împărat – trecută cu ajutorul lui
Ochilă și Păsări-Lăți-Lungilă, ghicitul fetei adevărate dintre cele două gemene – ajutat de
albine și proba propusă de fata de împărat în care turturica ei și calul lui Harap-Alb trebuie să
aducă trei smicele de măr, apa vie și apa moartă „de unde se bat munții în capete”. Trecând
cu bine de toate probele, Harap-Alb se întoarce la curtea Împăratului Verde, fata îl demască
pe Spân, care îi taie capul eroului, semn ca inițierea s-a încheiat. Înviat de farmazoană cu
ajutorul obiectelor magice, eroul își primește recompensa: pe fata Împăratului Roș și
împărăția.
Personajele, oameni, dar și ființe himerice, sunt purtătoare ale unor valori simbolice
corespunzătoare conflictului: binele și răul, în diversele lor ipostaze.
Protagonistul, Harap-alb, nu are puteri supranaturale și nici însușiri excepționale
(vitejie, dârzenie, istețime), dar dobândește prin trecerea probelor, o serie de calități psiho-
morale (bunătatea, generozitatea, mila, prietenia, respectul, curajul), calități necesare unui
fecior de împărat. Sensul epic al basmului este exprimat de Sfânta Duminică: „Când vei
ajunge și tu odată mare și tare, îi căuta să judeci lucrurile de-a fir-a-păr și vei crede celor
asupriți și necăjiți, pentru că știi acum ce e necazul”. Antagonistul/răufacatorul este
întruchipat de făpturi himerice, fiind omul însemnat (personajul perfid), de o inteligență
vicleană (Spânul, omul roș).
Spânul nu este doar întruchiparea răului, ci are și rolul inițiatorului, este acel „rău
necesar”. Calul năzdrăvan nu-l ucide înainte ca inițierea tânărului să se fi încheiat.
Ajutoarele, donatorii sunt ființe cu însușiri supranaturale, animale fabuloase și făpturi
himerice sau lucruri miraculoase (Sfânta Duminică, calul năzdrăvan, crăiasa furnicilor și a
albinelor, cei cinci tovarăși, aripile crăieselor, apa vie și apa moartă). Cu excepția eroului, al
cărui caracter evoluează pe parcurs, celelalte personaje au o trăsătură dominantă: Împăratul
Roș și Spânul sunt vicleni, Sfânta Duminică este înțeleaptă.
În opinia mea, „Povestea lui Harap-alb” de Ion Creangă este un basm cult având ca
particularități reflectarea viziunii despre lume a scriitorului, umanizarea fantasticului,
individualizarea personajelor, umorul și specificul limbajului. Însă, asemenea basmului
popular, pune în evidență idealul de dreptate și adevăr, fiind „o oglindire … a vieții în moduri
fabuloase” ( Geroge Călinescu, „Estetica basmului”).