Tema și viziunea aplicată poeziei ,,Luceafărul”

de Mihai Eminescu

Sfârșitul secolului al XVIII–lea este marcat , în plan european, de o serie de

metamorfoze sociale, politice, economice, context care favorizează cristalizarea unui nou
curent cultural, ce poartă numele de romantism. Noua literatură, romantică, va deveni
expresia interioară a artistului (sensibilitate cu, subiectivism, natura visătoare, elegiac –
meditativă), fantezia creatoare constituindu-se întru-un nou mijloc de sondare a existenței.
Reprezentativă pentru viziunea despre lume a lui Mihai Eminescu (socotit ultimul
mare romantic european) este operă literară „Luceafărul” (1883), o creație – sinteză de
teme, idei și motive literare romantice.
De-construind „povestea” (basmul popular „Fata în grădina de aur” din care este
inspirat), Eminescu creează, în acord cu estetica romantică, o structură poematică în care
genuri și specii diferite se suprapun, concretizând o viziune proprie despre lume, despre
condiția umană efemeră și destinul etern al omului superior, despre iubire, despre viață și
moarte.
„Luceafărul” se încadrează în specia literară a poemului, specie de interferență a
epicului cu liricul, de întindere relativ mare, cu un conținut filozofic și caracter alegoric.
În primul rând, caracterul romantic al textului eminescian se evidențiază la nivelul
antitezei, ca procedeu artistic preferat de reprezentanții acestui curent. Astfel, discursul liric
dezvoltă antiteza dintre planul celest și planul teluric, dintre omul de geniu și omul comun,
dintre cunoașterea apolinică și cea dionisiacă.
În al doilea rând, se observă la nivelul discursului amestecul de genuri și specii
literare, ca trăsătură specifică romantismului. Epicul este evidențiat prin prezența
personajelor–măști și a unui fir narativ ce poate fi structurat pe momentele subiectului.
Lirismul poemului este reliefat atât de elementele de pastel din primul și ultimul tablou, cât
și de meditația filosofică, în vreme ce caracterul dramatic al textului este susținut de
secvențele dialogate dintre fata de împărat și Luceafăr, dintre Cătălin și Cătălina sau dintre
Hyperion și Demiurg. Partea a doua a poemului combină specii lirice aparent incompatibile,
idila-povestea de dragoste dublă și elegia, iar partea a patra conține elemente de meditație,
idilă și pastel.
Tema poemului este romantică: problematica geniului în raport cu lumea, iubire și
cunoașterea, prin evidențierea raportului antitetic dintre omul comun și omul de geniu.
Tabloul întâi prezintă idila, proiectată în planul fantasticului, dintre Luceafăr și „o prea
frumoasă” fată de împărat. Această poveste de dragoste devine, însă, în plan discursiv, doar
pretextul pentru adevărata problematică a poemului: modul diferit de raportare la existență
și la iubire a omului comun și a omului de geniu. Incapabilă să comunice cu absolutul, fata îi
cere Luceafărului să devină muritor. Fără a ezita, precum zmeul din basmul-sursă, Luceafărul
acceptă ruptura ontologică, gata să schimbe netimpul în vreme trecătoare și destinul său în
absolut pentru soarta efemeră a omului trecător.
Cel de al doilea tablou prezintă o altă poveste de iubire, de data aceasta între cei doi
muritori, Cătălin și Cătălina. Poemul recurge din nou la antiteză pentru a evidenția condiția
socială precară și originea incertă a pajului („băiat din flori și de pripas”), în opoziție evidentă
cu condiția superioară a Luceafărului („Iar cerul este tatăl meu/ Și mumă-mea e marea...”).
Fata de împărat însăşi își pierde din unicitate, fiind individualizată prin nume.
La fel de complexe ca și tema sunt și motivele romantice (motive cosmogonice –
haosul primordial, sfintele ape, cercul rotitor; motive mitice – motivul hyperionic și cel
neptunian, Zburătorul, Demiurgul; motivul nocturn și cele astral, marea și codrul, zborul
sideral și timpul bivalent, visul, oglinda, castelul, fereastra etc.)
Viziunea despre lume a autorului se remarcă și la nivelul elementelor de structură, de
compoziție și de limbaj ale textului poetic. Adevărat element paratextual, titlul se referă la
motivul central al textului, „Luceafărul”, și susține alegoria pe temă romantică a locului
geniului în lume, văzut ca o ființă solitară și nefericită, opusă omului comun. Titlul unește
două mituri: unul românesc, al stelei călăuzitoare și altul grecesc, al lui Hyperion (= cel care
merge pe deasupra”), sugerând prin aceasta, natură duală a personajului de tip romantic.
Compoziția romantică se realizează prin opoziția planurilor cosmic și terestru și a
două ipostaze ale cunoșterii: geniul și omul comun. În finalul poemului, Luceafărul exprimă
dramatismul propriei condiții, care se naște din constatarea că relația om – geniu este
incompatibilă. Atitudine geniului este una de interiorizare a sinelui, de asumare a eternității,
în timp ce un omul comun este incapabil să își depășească limitele, orientat spre accidental și
întâmplător: „Trăind în cercul vostru strâmt / Norocul va petrece, / Ci eu în lumea mea mă
simt / Nemuritor și rece”.
Simetria compozițională se realizează în cele patru părți ale poemului astfel: cele
două planuri (cosmic și terestru) interferează în prima și în ultima parte, pe când partea a
doua reflectă doar planul terestru (iubirea dintre Cătălin și Cătălina), iar partea a treia este
consacrată planului cosmic (călătoria lui Hyperion la Demiurg, ruga și răspunsul).
Incipitul poemului se află sub semnul basmului timpul este mitic: „A fost odată ca în
povești/ A fost ca niciodată”. Atmosfera de basm se țese prin descrierea unui cadru magic, în
care umbra romanticului castel și negrul corăbiilor contrastează cu lumină fascinantă a
Luceafărului. Portretul fetei de împărat, realizat prin superlativ absolut de factură populară
„o prea frumoasă fată”, o singularizează în lumea căreia îi aparține, iar cele două comparații:
„Cum e fecioara între sfinți / Și luna între stele” o apropie de planul universal – cosmic
(puritate și predispoziție spre înălțimile astrale).
Dispus în patru unități compoziționale, textul poetic se organizează ca o structură
polifonică, pe mai multe „voci”.
Partea întâi (strofele 1 – 43) surprinde într-un decor romantic povestea iubirii peste
fire între două ființe care aparțin unor lumi diferite. Fata de împărat contemplă Luceafărul
de la fereastra castelului. La rându-i, Luceafărul, privind spre „umbra negrului castel”, se lasă
copleșit de dorință. Cadrul este nocturn, specific romantic, favorabil visului. Motivul serii și al
castelului accentuează, de asemenea, romantismul. Aspirația spre absolut a fetei de împărat
și nostalgia ieșirii din absolut a Luceafărului, forțează apropierea celor două planuri într-un
spațiu imaginar, ideal, în oglinda visului. Semnificația alegoriei este că fata aspiră spre
absolut, iar spiritul superior simte nevoia compensatorie a materialității.
La chemarea – descântec ( „Cobori jos, Luceafăr blând, / Alunecând pe o rază”)
rostită de fată, Luceafărul se smulge din sfera sa luându-și de fiecare dată chip omenesc în
cele două metamorfoze. Înfățișarea angelică a primei metamorfoze („tânăr voievod / Cu păr
de aur moale”), ori demonică a celei de a doua („pe negre vițele-i de păr / Coroana-i arde
pare”) este deopotrivă înghețată, chiar dacă „privirea arde”. Nici cuvintele nu-i sunt mai
accesibile:„Deși vorbești pe înțeles, / Eu nu te pot pricepe”. Singura cale de înțelegere este
cantonarea în planul omenesc: „Fii muritor ca mine”. Omul comun este, astfel, incapabil de a
se desprinde de lumea sa. Tocmai de aceea chemarea presupune mereu coborâre, niciodată
înălțare. În schimb, Luceafărul / geniul acceptă sacrificiul: „Mă voi naște din păcat,/ Primind
o altă lege”.
Partea a doua (strofele 44 – 64) este un tablou al lumii efemere a celor ce trăiesc sub
zodia „norocului”. Idila dintre fata de împărat, numită acum Cătălina, și pajul Cătălin
înfățișează repeziciune cu care se stabilește legătura sentimentală între exponenții lumii
terestre. Cătălin este „viclean”, cu „obrajăi ca doi bujori”, „Băiat din flori și de pripas / Dar
îndrăzneț cu ochii”. El este plin de viață spre deosebire de înfățișare astrală a Luceafărului,
dar viața înseamnă clipă, „cerc strâmt”. Descrierea „copilașului” nu presupune ironie, ci doar
subliniază diferența dintre cele două lumi. Cătălina este conștientă acum de imposibilitatea
atingerii idealului, căci lumea ei este aceea a omului comun. Asemănarea ei cu Cătălin este
subliniată și prin nume, dar și prin destin comun: „Și guraliv și de nimic / Te-ai potrivi cu
mine”. Tot ce a rămas din existența nocturnă este nostalgia visului și conștiința imposibilității
împlinirii: „Se înalță tot mai sus / Ca să nu-l pot ajunge[...]/ În veci îl voi iubi și în veci / Va
rămânea departe”.
Zborul spre Demiurg structurează planul cosmic și constituie cheia de boltă a
poemului. Această parte a treia (strofele 65 – 85), poate fi divizată, la rându-i, în alte
secvențe poetice: zborul cosmic, rugăciunea, convorbirea cu Demiurgul și eliberarea.
Călătoria în spațiul sideral devine și o călătorie în timp spre acel mitic „la început, pe când
ființă nu era, nici neființă”. Nașterea lumilor din „a chaosului văi” e văzută cu ochii lui
Hyperion, ca o revărsare miraculoasă de materie siderală, ca o izvorâre continuă a luminii. În
acest „adânc”, Luceafărul redevine Hyperion – „cel care merge deasupra”. Hyperion îi cere
Demiurgului să-l dezlege de nemurire pentru a descifra taina iubirii absolute, în numele
căreia este gata de sacrificiu: „Și pentru toate dă-mi în schimb / O oră iubire”. Demiurgul
refuză cererea lui Hyperion pentru că el face parte din ordinea cosmosului, iar desprinderea
sa ar duce din nou la haos. Prin vocea Demiurgului, constatăm diferența dintre cele două
lumi: oamenii nu-și pot controla destinul, ei „au doar stele cu noroc”, sunt pieritori
asemenea valurilor, pe când „Noi nu avem nici timp, nici loc / Și nu cunoaștem moarte”.
Argumentul suprem îi va fi oferit chiar de ceea ce se întâmplă „pe-acel pământ rătăcitor”,
unde Hyperion crezuse a se putea împlini.
 În ultima parte, a patra (strofele 86 – 98), imaginarul poetic se nuanțează printr-un
peisaj umanizat, tipic eminescian, în care scenele de iubire se petrec departe de lume, sub
crengile de tei înflorite, în singurătate și liniște, în pacea codrului, sub lumina blândă a lunii.
Monologului lui Cătălin („noaptea mea de patimi”, „durerea mea”, „iubirea mea dintâi”,
„visul meu din urmă”), un Cătălin spiritualizat, înnobilat prin iubire. Acesta nu mai păstrează
nimic din rostirea îndrăzneață a tabloului al doilea, producând ambiguitate asupra identității
vocii lirice. Cei doi îndrăgostiți care dau un sens efemerei lor existențe își asumă destinul cu
aceeași demnitate ca și geniul care aderă prin sacrificiu la condiția lui nemuritoare. Singura
șansă este ca Luceafărul să le devină „stea cu noroc”, acesta fiind și sensul celei de-a treia
invocații: „Pătrunde-n codru și în gând, / Norocu-mi lu-minează!”. Tot acum se produce și
despărțirea definitivă a celor două lumi: omul comun, „chip de lut”, trăiește în „cercul
strâmt” al clipei, incapabil de a-și controla „norocul”, destinul, în timp ce geniul se izolează
îndurerat de lumea comună, a norocului trecător, asumându-și destinul de esență
nepieritoare: „Ce-ți pasă ție, chip de lut, / Dac-oi fi eu sau altul? / Trăind în cercul vostru
strâmt / Norocul vă petrece, / Ci eu în lumea mea mă simt / Nemuritor și rece.”.
Muzicalitatea elegiacă, meditativă a celor 98 de strofe ale poemului, este dată și de
particularitățile prozodice: măsura versurilor de șapte-opt silabe, ritmul iambic, rimă
încrucișată.
La nivel lexico-semantic, formele arhaice ale unor verbe accentuează atmosfera
fabuloasă specifică basmului: „Și apa unde-au fost căzut”.
La nivel morfo-sintactic, verbele la imperfect, în episodul călătoriei Luceafărului în
spațiul cosmic, denotă mișcarea eternă și continuă: „creșteau”, „treceau”, „păreau”,
„vedea”. Interjecțiile, în dialogul Cătălin–Cătălina („mări”, „ia”) și abundența verbelor la
imperativ în strofele ce constituie chemările fete („cobori”, „pătrunde”, „luminează”), ca și
verbele la perfect simplu și la conjunctiv din tabloul al doilea susțin oralitatea stilului,
vorbirea populară („se făcea”, „să râzi”, „să-mi dai”).
La nivel stilistic, poemul este construit pe baza alegoriei, dar și a antitezei între omul
de geniu și oamenii comuni. Prezența metaforelor accentuează ideea iubirii absolute ce se
cere eternizată într-un cadru pe măsură: „palate de mărgean”, „cununi de stele”. În
portretizarea Luceafărului sunt utilizate imagini hiperbolice: „Venea plutind în adevăr /
Scăldat în foc de soare”.
În opinia mea, toate aceste structuri și semnificații ale poemului eminescian
integrează nu numai mituri și teme romantice, ci și o viziune originală asupra existenței în
lume și în timp a geniului creator, văzut ca o ființă solitară și nefericită, opusă omului comun.
În acest sens, menționez o interpretare a poetului, care nota pe marginea unui manuscris:
„ ...dacă geniul nu cunoaște nici moarte și numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă
parte, aici pe pământ, nici e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are
moarte, dar n-are nici noroc”.