LUCEAFARUL

DE MIHAI EMINESCU
Mihai Eminescu aparține perioadei clasice a literaturii, ca si I. Creanga si I. L. Caragiale.
Încă de la publicarea primelor poezii, criticul literar Titu Maiorescu îl caracterizează ca fiind
“poet in toata puterea cuvântului” intuind geniul sau si promovându-l- in cadrul cenaclului
“Junimea” si prin intermediul revistei “Convorbiri literare”. Deși este conceputa într-o perioada
scurta, intre 1870-1883, opera literară eminesciana este vasta, abordând toate cele trei genuri
literare, predilect este însă liricul, valoarea poeziilor sale manifestându-si perenitatea, fiind
inegalabila pana in zilele noastre.
Poemul „Luceafărul” este o capodopera a creației literare romanești si o sinteza a gândirii
eminesciene. Este publicat inițial in Almanahul Societății Academice Social-Literare „Romania
Juna” din Viena, in aprilie 1883.
Poezia se încadrează in romantism, curent literar artistic apărut in Europa, la sfârșitul
secolului al XVIII-lea, care se manifesta mai întâi in Anglia, apoi in Germania si Franța,
cuprinzând întreaga Europa. Acest curent promovează manifestarea neîngrădita a fanteziei, a
originalității si sincerității sufletești. Teoreticianul romantismului european este considerat Victor
Hugo, care a trasat si identificat direcțiile si trăsăturile acestui curent literar in „Prefața” de la
drama „Cromwell” in 1827, un adevărat program manifestat. Romantismul poemului
„Luceafărul” consta in: sursele de inspirație, amestecul genurilor si speciilor, teme si motive
romantice, antiteza ca procedeu artistic principal al poemului.
Filmul nasterii poemului este de factura populara. Pornind de la textura ideatica a
intelepciunii spirituale romanesti, Eminescu valorifica basmul popular „Fata in graadina de aur”
cules de germanul Richard Kunisch , din Oltenia, versifica acest basm, dar schimba finalul si
accentueaza problematica geniului, prezentata in maniera originala specifica gandirii si
iimaginatiei sale. Acestui izvor folcloric i se adauga un altul, mitul zburatorului, personaj fabulos,
care inoculeaza in sufletul tinerelor fete primei fiori ai iubirii. Eminescu a dat insa basmului un
inteles alegoric deoarece abordeaza si problema geniului, despre care spune ca „n-are moarte, dar
n-are nici noroc”,intrucat pe pamant „nu e capabil a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit”.
Filonul popular este completat in mod inedit cu inspiratia din filozofie, autorul asimiland
si sintetizand poetic urmatoarele coordonate: conceptia lui Arthur Schopenhauer cu privire la
antiteza dintre geniu si omul comun, ideile exprimate de filozofia greaca, conform carora Cerul si
Pamantul se afla la originea lumii, viziunea vedica indiana asupra cosmogeniei si asupra
personajului mitologic Hyperion, care este fiul Cerului.
O prima dovada a viziunii romantice este tema principala a poemului, destinul omului de
geniu intr-o lume marginita si meschina, incapabila de a-l intelege, careia i se subordoneaza
celelalte teme, de asemenea romantice; tema iubirii imposibile, tema naturii, tema timpului si a
spatiului.
 In ceea ce priveste semnificatia titlului, cuvantul „luceafar” provine din latinescul
„lucifer” si este denumirea popuulara a planertei Venus. In sens conotativ, el devine un simbol al
unicitatii si superioritatii, intruchipand geniul.
Poemul este amplu, are 392 de versuri, grupate in 98 de catrene, structurate in patru
tablouri,reliefand doua planuri: uman, terestru si universal, cosmic.
Incipitul enunta o formula specifica basmuluui: „A fost odata ca-n povesti/ A fost ca
niciodata” avand rolul de a introduce cititorul in universul imaginatiei eminesciene, proiectand
totodata alegoria intr-un timp neprecizat, unic. Acelasi caracter de unicitate il are si fata de
imparat, caracterizata prin superlativul popular „prea frumoasa”; ea este „una la parinti
„ , „mandra in toate cele” comparata doar cu Fecioara si cu luna, ceea ce denota singuratatea ei in
planul terestru pe care il reprezinta. Povestea de iubire se incheaga initial prin contemplatie, cei
doi se vad intr-o atmosfera melancolica, de vraja. Disti8nctia dintre reprezentantii sferelor diferite
este evidenta inca de la inceput, iubirea fetei are o latura comuna si deriva din obisnuinta de a-l
vedea in fiecare seara: „Il vade azi, il vede maini/ Astfel dorinta-i gata”, pe cand idealul erotic al
Luceafarului deriva din nevoia de a cunoaste, prin intermediul celui mai puternic sentiment: „El
iar, privind de saptamani/ Ii cade draga fata”. Cadrul intalnirii dintre indragostiti este unul
romantic, desavarsit prin imbinarea elementelor terestre si cosmice: steaua apare seara
luminând ,,negrul castel" în care se află fata. Iubirea lor devine din ce în ce mai puternică și deși
aparțin unor lumi diferite își găsesc împlinirea temporară în planul oniric. Luceafărul i se poate
revela fetei doar în vis și prin oglindă într-o dublă reflectare și precum Zburătorul din mitologia
românească, el o urmează pe fată în "odaie", inoculându-i primii fiori ai sentimentului iubirii.
Fata adresează Luceafărului două chemari, izvorâte din dorința puternică de a
comunica, chiar și prin intermediul visului și el oblinzii. Chemarea onirică este urmată de
împlinirea rugii, căci Luceafărul se întrupează din cer și mare ,precum Neptun, ipostaza angelică
și sintetizează două Lumi antitetice:,, Părea un tânăr voievod/ Cu păr de aur moale", ,,Un mort
frumos cu ochii vii/Ce scânteie-n afară". A doua întrupare, aflată în opoziție cu cea dintâi, nascut
din ,,soare" și ,,noapte", ipostaza demonică, deși ,,trist și gânditor", speranța sa în statornicia
iubirii rămâne vie:,,Dar ochii mari și minunați/Lucesc adânc himeric/Ca două patimi fără glas/Și
pline de întuneric"
Dovedindu-și natura superioară,Luceafărului face distincția dintre cele două
lumi,diferență pe care fata doar o intuiește, relevânt esența imposibilități de a se împlini în iubire
doar prin sacrificiul de sine: ,, Da,mă voi naște din păcat /Primind o altă lege/Cu vecinicia sunt
legat /Ci voi să mă dezlege."
Al doilea tablou ancorează acțiunea, în totalitate în sfera terestră, prezentând
progresiv idila dintre doi oameni obișnuiți, ca exponenți tipici ai lumii căreia îi aparțin. Fata de
împărat își pierde unicitatea și devine Cătălina, individualizare prin nume propriu menită să o
coboare pentru totdeauna în inferioritate. De această dată ea este fermecată de vorbele
meștesugile și gesturile tandre ale ,,pajului" Catalin. Îndrăzneala sa se află în antiteză cu
proveniența umilă a acestuia ,,baiat din flori și de pripas". Deși fata păstrează aspirația înaltă către
planul superior,declarându-și,,dorul de luceafăr", acceptă avansurile pajului fiind încântată de
maniera simplă în care acesta îi prezintă jocul iubirii. Ea realizează că dorul de Luceafăr va fi
permanent doar o nostalgie specific umană, pe când iubirea terestră îi poate conferi măcar
fericirea de o secundă, Cătălin reprezintă o soluție de compromis,prin care ea încearcă să
estompeze drama incompatibilității cu sfera superioară și să obțină împlinirea sufletească
imediată. Propunerea lui de a fugi împreună în lumea largă rezolvă atât neconcordanța de statut
social dintre ei ,cât și aspirația anterioară mult prea înaltă a fetei,oferindu-le posibilitatea
împlinirii erotice într-o sferă limitată, supusă legilor neiertătoare ale sorții.
Tabloul al treilea debutează cu o descriere unică în literatura universală, anume
prezentarea spațiului infinit al macrocosmosulu,i unde se poate pătrunde cu forța gândului.
Luceafărul pornește către Demiurg, catre originile lumii, pentru a-și îndeplini făgăduința de a
deveni muritor. Pastelul cosmic este redat în limbaj metaforic ,, Un cer de stele dedesupt/
deasupra-i cer de stele". Timpul capătă alte valențe, pentru că se măsoară în alte unități de măsură
căi de mii de ani trecură/ în tot atâtea clipe" și presupune o derulare inversă spre punctul zero al
creației. Demiurgul îl numește Hyperion " cel care merge deasupra", dezvăluindu-i natura
superioară și refuzând îndeplinirea rugăminții formulată de Luceafăr. Dispariția sa de pe bolta
cerească ar însemna schimbarea ordinii firești a întregului cismos, moartea Universului căci el,
Luceafărul s-a născut odată cu lumea. Răspunsul Demiurgului este menit a adânci antiteza dintre
cele două sfere. Ființa umană are un caracter perisabil, fiind deci guvernați de soartă, pe când
ființă superioară nu este condiționată de limitări:"Noi nu avem nici timp , nici loc/Și nu
cunoaștem moarte". Îi oferă spre compensație alte trei ipostaze în concordanță cu superioritatea
condiției sale: rațiunea supremă, destinul orfic (cântărețului) , destinul războinicului ,dar în mod
categoric "moartea nu se poate ". Ultimul argument, cel mai puternic, pune în lumină antiteza
dintre superioritatea lumii căreia îi aparține Luceafărul și superficialitatea terestrului : "Și pentru
cine vrei să mori? Întoarce-te te-ndreapta/Spre acel pământ rătăcitor/Și vezi ce te așteaptă"
Ultimul tablou revine simetric la prezența planului terestru și cosmic. Peisajul de
factură romantică ,, sara-n asfințit" animat de prezența celor doi tineri îndrăgostiți izolați în
mijlocul naturii ocrotitoare. Fata adresează o ultima chemare Luceafărului, izvorâtă din dorință
de ocrotire, invocația nu se mai petrece în vis și este diferită față de primele două chemări, pentru
a-i binecuvânta destinul , " norocul " .Răspunsul Luceafărului denotă profunda dezamăgire
provocată de conștientizarea condiției sale superioare și implicit de imposibilitatea de a se împlini
prin iubire. Cea care era numită "odor nespus" și în numele iubirii căreia era dispus să se sacrifice
pe sine ,devine "chip de lut", reprezentând inferiorul condiției sale :"Ce îți pasă ție chip de lut/
Dac-oi fi eu sau altul ". Ultima strofă este o cugetare tristă a Luceafărului întruchipând geniul
care pune în antiteză cele două sfere incomparabile ,pe când existența umană stă sub semnul
norocului de o clipă, geniul își asumă atributele eternității ,dar este condamnat la singurătate.
Criticul literar Tudor Vianu Identifică în structura poemului trei niveluri existențiale,
pe care le numește "măști lirice" ipostaze ale aceluiași eu. Prima ipostază, a muritorului,
reprezentat de Cătălina și de variantă sa masculină inferioară, Cătălin; cea de-a doua, omul
superior, geniul; cea de a treia ipostaza înfățișează demiurgul ca simbol al perfecțiunii și care se
identifică eternități
 Limbajul artistic al poemului se remarcă prin claritate și perfecțiune, cuvintele și
expresiile populare conferă un farmec aparte creației, fiind însă completat de exprimarea savantă,
aforistică.
Prozodia îi susține muzicalitatea ,catrenele au măsură de șapte-opt silabe, ritmul este
iambic și se observă alternanța dintre rima feminină și cea masculină.
Complexitatea formală, dar mai ales ideatică a poemului îl propulsează printre
creațiile cu valoare inestimabilă din literatura universală. În legătură cu aceasta Tudor Arghezi
afirmă:"Dezamăgirea a dat limbii românești o capodoperă de amărăciune glacială care se cheamă
" Luceafărul".