„Luceafărul”, de Mihai Eminescu

Mihai Eminescu este în literatura română „poetul nepereche a cărui operă învinge timpul”, după cum
afirma George Călinescu.
Apariție: Poemul ”Luceafărul ”, de Mihai Eminescu a apărut în 1883, în Almanahul Societății
Academice Social-Literare „România Jună” de la Viena.
1.Încadrarea într-un curent literar : romantism
 tema principală a poemului și anume destinul omului de geniu într-o lume meschină
incapabilă de
a-l înțelege, căreia i se subordonează celelalte teme secundare, de asemenea romantice: tema iubirii
terestre(Cătalin și Cătălina)/cosmice(Luceafărul și fata de împărat), a naturii, a spațiului și a timpului,
conturate cu ajutorul motivelor literare specifice: codrul, luna, stelele, visul, teiul, castelul, fereastra.
 antiteza romantică: terestru-cosmic, uman-fantastic(real-ireal), omul de geniu-omul comun,
nemuritor-muritoare.
Viziunea romantică despre lume e dată de temă, de relația geniu-societate, de antiteze, de
motivele literare, de amestecul speciilor, de metamorfozele Luceafărului.
Încadrarea într-o specie literară: „Luceafărul” este un poem romantic prin amestecul genurilor și
al speciilor. Astfel, lirismul susținut de expresivitatea limbajului este turnat în schema epică a basmului
și are elemente dramatice: secvențele realizate prin dialog și dramatismul sentimentelor). Această operă
literară, combină specii literare diverse: idilă, pastel, elegie, meditație filozofică.
2. Prezentarea modului în care tema se reflectă în textul poetic studiat, prin comentarea a două
imagini/idei poetice
Tema centrală a poemului este condiția geniului în raport cu lumea comună și poate fi ilustrată prin
două scene reprezentative.
 Superioritatea geniului este exprimată prin cele două întrupări umane ale Luceafărului
din
primul tablou, unde este valorificat mitul Zburătorului. Luceafărul apare în ipostază angelică,
respectiv în ipostaza demonică, în antiteză cu prima imagine, dar înscrisă tot în canoanele
romantismului:
 omul de geniu are capacitatea de a se sacrifica pentru împlinirea idealului în iubire.
 Demiurgul descrie cel mai bine condiția omului de geniu în raport cu omul comun
prin
versurile „Ei doar au stele cu noroc și prigoniri de soarte/Noi nu avem nici timp, nici loc/ Și nu
cunoaștem moarte”, sugerând ideea că Luceafărul este mai presus de spațiu și timp.
3. Analiza, la alegere, a două elemente de compoziție și de limbaj ale textului poetic
Titlul: În sens denotativ, „Luceafărul” reprezintă cel mai strălucitor astru, Venus, iar în sens conotativ
trimite cu gândul la condiția omului de geniu.
Structură: 392 de versuri structurate în 98 de strofe, fiind dominat de existența a două planuri: unul
terestru și altul cosmic, care se întrepătrund, uneori, în cele patru tablouri.
Compoziția poemului este simetrică: primul tablou și al patrulea îmbină planul cosmic și terestru,
tabloul al doilea este dominat de planul terestru, iar al treilea de planul cosmic.
Tabloul întâi este o poveste fantastică de iubire, deoarece se manifestă între două ființe aparținând unor lumi
diferite, cea terestră și cea cosmică. Incipitul poemului este asemănător unui basm „A fost odată ca-n povești”.
Epitetul care definește frumusețea neasemuită a fetei, ce provenea „din rude mari împărătești” este un superlativ
absolut de factură populară „preafrumoasă” și subliniază unicitatea terestră a fetei. Întâlnirea celor doi
îndrăgostiți are loc prin intermediul visului.Fata îi adresează o chemare încărcată de dorință și de forță magică:
"Cobori în jos, luceafăr blând,/Alunecând pe-o rază,/Pătrunde-n casă și în gând/ Și viața-mi luminează!"Luceafărul
se întrupează, mai întâi, sub înfățișarea angelică, oferindu-i statutul de stăpână a întinderilor de ape. Simțindu-l
străin la vorbă și la port, ea îl refuză. Fata își amintește, din nou, de Luceafăr în somn și-i adresează aceeași
chemare. Luceafărul se întrupează, de această dată, sub înfățișare demonică, îi oferă lumea lui, cosmosul, pe
cerul căruia, ea va fi cea mai strălucitoare stea. Pentru a doua oară, paloarea feței și lucirea ochilor( semne ale
dorinței de absolut) sunt înțelese de fată ca atribute ale morții. Deși unică între pământeni, fata refuză din nou să-l
urmeze: „Dară pe calea ce-ai deschis / N-oi merge niciodată". Luceafărul acceptă propunerea fetei de a
renunța la nemurire, demonstrând că are capacitatea de a se sacrifica pentru împlinirea idealului în iubire.
Tabloul al doilea este dominat de planul terestru și are în centru idila dintre fata de împărat, numită
acum Cătălina și pajul Cătălin. Cătălin este conceput ca un om obișnuit de condiție modestă, care era solicitat în
palat, la treburile mărunte (umplea cupele mesenilor, ducea trena împărătesei). Idila se desfășoară sub forma unui
joc.
Tabloul al treilea este dominat de planul cosmic și prezintă călătoria Luceafărului către originea
Universului. În dialogul cu Demiurg, Luceafărul îi cere Tatălui ceresc să-l dezlege de nemurire pentru a descifra
taina iubirii absolute, în numele căreia este gata de orice sacrificiu. Demiurgul îi refuză dorința Luceafărului
prin exprimarea ideii că omul este muritor, se bazează numai pe noroc în antiteză cu omul de geniu , capabil
de a împlini idealuri înalte, care-l fac nemuritor, dar și neînțeles de societate.
Tabloul al patrulea îmbină, ca și primul tablou, planul terestru cu cel cosmic dând poemului o simetrie
perfectă.Idila dintre Cătălin și Cătălina are loc într-un cadru romantic. Cătălina are încă nostalgia astrului iubirii și-
i adresează pentru a treia oară chemarea, de data aceasta modificată, Luceafărul semnificând acum steaua
norocului. Eliberat de patima iubirii, Luceafărul se detașează de lumea strâmtă, meschină și „nu mai cade ca-n
trecut în mări din tot înaltul", exprimându-și profundul dispreț față de incapacitatea omului comun de a-și depăși
limitele: „Ce-ți pasă ție, chip de lut, /Dac-oi fi eu sau altul?".
Expresivitatea limbajului poetic este redată prin epitete: „Sub raza ochiului senin/Și negrăit de dulce”, „metafore
„cununi de stele”, „mreajă de văpaie”, „comparații „E albă ca de ceară”, „E un adânc asemenea/Uitării celei
oarbe”, oximoronul „recile-i scântei”.
La nivel prozodic, măsura versurilor de 7-8 silabe, ritmul iambic, rima încrucișată.
Poemul „Luceafărul” este cea mai înaltă expresie a poeziei românești, deoarece ea reunește „aproape toate
motivele, toate ideile fundamentale, toate categoriile lirice și toate mijloacele lui Eminescu, poemul fiind într-un
fel și testamentul lui poetic, acela care lămurește posterității chipul în care și-a conceput propriul destin”.(Tudor
Vianu)