Coșbuc - MOARTEA LUI FULGER - Comentariu

Prin creaţiile sale Coşbuc a realizat o monografie lirică a vieţii satului şi a ţăranului
român transilvănean de la sfârşitul secolului al XlX-lea. Criticii afirmau că este un poet al
ţărănimii, surprinzând sentimentele omului simplu de la ţară, prezentând universul spiritual al
satului ardelenesc într-o viziune idealizată, înfrumuseţată de un puternic optimism.

Poezia ultimului deceniu a secolului al XlX-lea este profund marcată de creaţia lui
Eminescu, ceea ce face posibilă apariţia epigonismului eminescian, cum este cazul lui Alexandru
Vlahuţă. Apariţia poeţilor ardeleni George Coşbuc, Octavian Goga şi St. O. Iosif a constituit o
schimbare de tonalitate şi a revigorat lirica românească. Satul românesc, suferinţa celor mulţi,
peisaje solare, alături de particularităţi de la nivelul lexicului sau al prozodiei, constituie trăsături
ale poeziei cultivate. Din linia impusă de aceşti poeţi va evolua tradiţionalismul interbelic.
Poezia lor nu aparţine unui nou curent literar, ci reflectă o serie de prelungiri ale
romantismului şi ale clasicismului.
În creaţia lui Coşbuc o mare atenţie a fost acordată temei care cuprinde marile
evenimente din viaţa satului. Două evenimente cardinale din viața omului au fost reflectate
în două balade: „Moartea lui Fulger”, prezentând literar ritualul înmormântării şi „Nunta
Zamfirei”, prezentând ceremonialul nunţii ţărăneşti.
Originalitatea creaţiilor este lirismul obiectiv. Prin această nouă tehnică se realizează o
poezie obiectivă, adică poetul îşi transmite sentimentele şi gândurile prin intermediul unor
personaje. Astfel, se manifestă în aceste balade „lirica rolurilor”(„lirica măştilor”): autorul se
contopeşte cu personajele baladei prin care dă glas propriilor gânduri, idei.
Balada este o specie epică de mare întindere, având un pronunțat caracter liric iar
subiectul prezintă o faptă eroică sau istorică, o personalitate istorică sau legendară, un eveniment
colectiv petrecut într-un timp nedefinit.
În balada „Moartea lui Fulger” cititorul va fi parte la un ceremonial de înmormântare,
funebru, dominat de sentimentul despărțirii de cele lumești, o transcendere în lumea de dincolo,
ce trebuie acceptată ca o evoluție a materiei spre noi orizonturi de taină. Coşbuc
valorifică concepţia populară românească care percepe moartea ca pe o lungă călătorie.

Subiectul prezintă momentele ritualice ale înmormântării prin bocetul popular,

pregătirea mortului, etapele călătoriei spre cealaltă lume, îngroparea.

Se manifestă aici lirica rolurilor, poetul prezentându-şi concepția despre moarte prin
regina-mamă şi prin bătrânul sfetnic. Poetul îşi obiectivează sensibilitatea prin personajele
operei, personaje care exprimă sentimentele de durere ale omului simplu, credințele şi ritualurile
străvechi care aparţin ceremonialului de înmormântare.
Cele 40 de strofe, alcătuite din 5 versuri de câte 8 silabe şi un vers scurt din 4 silabe
relatează, pe un ton grav, o întâmplare deosebită ce se petrece într-un timp nedefinit istoric.

Poemul începe cu o strofă-prolog (începutul operei): solul soseşte de pe câmpul de luptă

cu vestea cumplită a morţii lui Fulger, tragedie ce este sugerată metaforic prin sintagma „corbii
croncănind”. Fulger a murit eroic, pe câmpul de luptă, însă s-a stins de tânăr, fapt ce este sugerat
şi prin numele său (o viața scurtă cât o fulgerătură).
Durerea părinţilor seamănă cu un bocet popular, exprimând tristeţea adâncă a acestora
care îşi văd odrasla fără suflare. Tatăl rămâne înmărmurit de durere, el nu se mai poate resemna:
„De dragul cui să mai trăieşti / Tu soare sfânt?”. Durerea mamei este mult mai adâncă, ea are
obrajii palizi, i-a albit părul, şi-a rupt hainele de durere, aleargă disperată prin odăi. „Şi tot
palatul plin era/De plâns cumplit”. Pierderea fiului e insuportabilă, atinge limitele superioare ale
durerii. îşi aminteşte de trecut, când îşi aştepta fiul acasă de pe câmpul de luptă. Ea nu poate
concepe că moartea nu poate fi evitată, că este ireversibilă. De durere cere să fie îngropată alături
de fiul ei: „Nu-l dau din mână nimănui! / închideţi-mă în groapa lui”

Hiperbolizarea suferinţei reginei exprimă fragilitatea vieţii, neputinţa umană în faţa

morţii. Chiar dacă Fulger a fost viteaz, un mare şi neînfricat erou, în faţa morţii şi el este
neputincios. Acest bocet introduce ritualul priveghiului, urmat de momentul ritualic al pregătirii
mortului pentru călătorie. Pe pieptul mortului se aşază un colac de grâu (conform credinţei să
aibă merinde pentru drum), în mână i se pune un ban (pentru plata vămii) şi făclii de ceară (să-i
fie luminat drumul). Ca toţi marii eroi, şi Fulger este înmormântat în armura sa de luptă, pus într-
un sicriu de argint. Conform tradiţiei, la înmormântare participă întreaga colectivitate şi toţi îl
plâng pe mort. Alaiul mortuar este format din preoţi, feciori de crai, sfetnici, oşteni şi oameni de
rând.
În continuare balada prezintă două atitudini diferite în faţa morţii: cea de revoltă din
partea mamei şi cea de resemnare din partea sfetnicului bătrân. Plină de durere, pierzându-şi
minţile, mama lui Fulger îl blestemă pe Dumnezeu şi vorbeşte despre zădărnicia vieţii „E un
păgân şi Dumnezeu / E un păgân / De ce să cred în el de- acum?”
În finalul bocetului se conturează ideea zădărniciei vieţii şi a sentimentelor umane.
Sfetnicul vorbeşte cu resemnare despre moarte, asemenea ciobanului moldovean din
balada „Mioriţa”, spunând că moartea e o integrare în lumea veşnică „El nu e mort! Trăieşte-n
veci / E numai dus”. Sfetnicul vorbeşte despre marii eroi care au murit, spunând că „viaţa-i
datorie grea”, dar este dată de Dumnezeu, trebuie trăită şi acceptată aşa cum este: „ea ni s-a dat /
ca s-o trăim”. Versul ,A morţii lege n-o căta” sugerează ideea acceptării cu seninătate a morţii,
omul trebuie să se consoleze cu credinţa în viaţa de dincolo de moarte, aceasta dă putere omului
de a suporta mai uşor suferinţa. Fulger – spune sfetnicul – va fi răsplătit de Dumnezeu şi popor,
trăind mereu în amintirea lor. însă mama-regină nu concepe aceste vorbe, ea înnebuneşte fiind
pedepsită pentru blestemul ei.
Ultima strofă conţine o învăţătură creştină: moartea nu poate fi şi nici nu trebuie
înţeleasă, însă, omul trebuie să aibă puterea sufletească de a se resemna în faţa morţii. Strofa
finală seamănă cu un verset biblic, având un mesaj moralizator: suferinţa poate fi micşorată prin
credinţă şi moartea este o trecere inevitabilă spre o altă lume.
Poemul lui Coşbuc prezintă ritualurile folclorice ale înmormântării îmbinate cu credinţa
creştină vizând moartea, oglindind o realitate tragică din perspectiva omului simplu.

Versurile accentueaza ideea ca suferinta individuala este neinsemnata in raport cu

adevarata credinta, aceea ca viata este un dar divin, ca ea trebuie traita cu intensitate maxima, iar
moartea trebuie privita ca pe un final firesc al vietii.

George Calinescu a exprimat, poate, in modul cel mai sugestiv cu putinta sensurile
filozofice ale baladei lui George Cosbuc, "Moartea lui Fulger", al carui sens liric este "inutilitatea
reactiunilor personale in /ata rotatiei lumii".

Balada cultă "Moartea lui Fulger" de George Coșbuc are o epica aparenta, ea fiind

mai apropiata de poemele ideatice ale lui Eminescu. Poetul pledeaza, printr-o gandire sanatoasa,
pentru ideea imposibilitatii omului de a descoperi taine care-i sunt inaccesibile, cum este aceea a
mortii, care trebuie asumata cu intelepciune si careia trebuie sa i te supui, respectand cu credinta
datinile stravechi. Versul este lapidar, ritmul sacadat si accelerat prin acumularea de verbe
sugestive pentru destinul implacabil.