George Cosbuc

Nascut la 20 septembrie 1866 la Hordou ; decedat la 9 mai

1918 la Bucuresti a fost un poet roman din Transilvania,
membru titular al Academiei Romane din anul 1916.
1. Primii ani
1866-09-20 Se naste George Cosbuc la Hordou-Nasaud
(astazi Cosbuc), al optulea din cei 12 copii ai preotului
Sebastian si al preotesei Maria Cosbuc. Copilaria si-o petrece
intr-o asezare sateasca cu un folclor bogat si cu o natura
palpitanta, aspecte care ii vor influenta opera de mai tarziu.
1873 - 1876 Copilul Cosbuc urmeaza cursurile primare la
diferite scoli - Hordou, Salva, Telciu si Nasaud.
1876 - 1884 Cosbuc urmeaza studiile liceale la Nasaud.
Liceanul citeste mult si gandeste adanc asupra lecturii.
Activeaza la Societatea de lectura "Virtus romana rediviva" a elevilor, devine vicepresedinte si
apoi presedintele ei si imprima zeci de pagini originale si traduceri in publicatia societatii "Muza
someseana". Numarul poeziilor lecturate se ridica la 150 si cel al versurilor publicate in revista
manuscrisa la 50 de creatii. Intr-un fel, ele sunt un tip de exercitiu benefic. In germene se gasesc
aici directiile fundamentale ale drumului poetului, traducatorului si evocatorului de fresce ale
razboiului.
2. Debut
1884 toamna... In fata tatalui sau, evita sa se inscrie la seminarul greco-catolic din Gherla, spre
a deveni preot, si atunci se inscrie la Facultatea de Filosofie din Cluj. Continua sa scrie poezii si
isi face debutul literal cu Filozofii si Plugarii la gazeta Tribuna din SIbiu, condusa de I. Slavici.
Moment important in destinul sau poetic.
1886 Retragerea de la facultate din cauza lipsurilor materiale.
3. Gazetar
1887 august . Cosbuc devine redactor la Tribuna, datorita lui I. Slavici, care abordeaza in cadrul
discutiilor o multitudine de probleme de teorie literara. O etapa rodnica, soldata cu publicarea a
55 de poezii (originale sau traduceri). Devine foarte cunoscut in Transilvania.
1889 Aparitia poemului Nunta Zamfirei in Tribuna (nr 108). Moment inaltin in cariera poetica.
4. Perioada Bucuresteana
1890 La chemarea lui Titu Maiorescu se stabileste in Bucuresti. Primeste postul de
"desemnator-adjunct" la Ministerul Cultelor, din care, fiindca nu i se potrivea firii sale, va
demisiona la scurta vreme. Colaboreaza la diferite reviste literare si duce o viata agitata.
5. Balade si idile. Fire de tort
1893 Cosbuc publica prima culegere de poezii originale prin volumul Balade si idile. Cartea
marcheaza un moment important in evolutia sa artistica si in dezvoltarea literaturii romane. Prin
poemul "In opressores", poetul se afla printre memorandisti cu prilejul procesului
"Memorandului" desfasurat in Cluj.
6. Conducător de reviste
1894 - 1896 Impreuna cu I. Slavici si I.L. Caragiale, editeaza revista Vatra. Publica aici, printre
altele, poeziile "In opressores" si "Noi vrem pamant".
1895 Casatoria lui Cosbuc cu Elena Sfetea, avand binecuvantarea parintilor. Se naste singurul
baiat al scriitorului, Alexandru.
1896 Apare "Fire de tort", a doua culegere de versuri originale. Da la tipar traducerile "Mazepa"
de Byron, "Georgicele" , "Eneida" de Virgiliu.
7. Traducator
1897 Reeditarea volumului "Balade si idile", din care, nemotivat, omite cateva poezii de o mare
frumusete.
In acest an, publica mai multe traduceri din creatia universala, intrate in ciclul literaturii romane.
Poetul are concomitent serioase preocupari privind dezvoltarea presei romanesti. Conduce
revista "Foaia interesanta" (1897) si face parte din colectivul redactional al periodicului "Albina"
(din 1897), publicatie dedicata culturalizarii poporului. In aceasta privinta publica zeci de
articole.
1899 Publica cartile : "Razboiul nostru pentru neatarnare" si "Povestea unei coroane de otel", in care
evoca cu patos luptele eroice ale ostasilor nostri.
1900 Cosbuc este ales membru corespondent al Academiei Romane. Se hotaraste sa traduca Divina
Comedie de Dante Aligheri
1901 Cosbuc, impreuna cu Vlahuta, editeaza revista "Samanatorul", conceputa ca descendenta a
revistelor patriotice mai vechi; Dacia literara (1840), Tribuna (Sibiu). Scopul declarat :
dezvoltarea traditiilor sanatoase ale presei romanesti, realizarea unitatii scriitorilor, aproprierea
lor de popor. Dupa un rastimp, cei doi scriitori parasesc conducerea si publicatia, care, sub
autoritatea altor intelectuali, abandoneaza orientarea initiala.
1902 I se tipareste cea de-a treia culegere de versuri originale : "Ziarul unui pierde vara".
Primeste postul de referendar la Casa Scoalelor. Un timp este coleg cu Al. Vlahuta, M.
Sadoveanu, Emil Garleanu.
Pentru a face o traducere fidela a Divinei Comedii, dupa original, incepe sa invete serios limba
italiana, intreprinde o calatorie mai lunga in Italia si sta mai multe saptamani in statiunea
balneara Riva.
1904 Tipareste culegerea de versuri patriotice "Cantece de vitejie".
Lucreaza intens la traducerea Divinei Comedii. In colaborare cu Ioan Gorun si Ilarie Chendi,
scoaterevista "Viata literara".
1907 Are neplaceri din cauza publicarii poemului manifest "Noi vrem pamant", care se
raspandise in foi volante in masa rasculatilor. Alte doua poezii ale sale reflecta framantarile
sociale ale vremii : "Pamantul uitarii" si "Parabola semanatorului".
1908 Reintoarcere pe pamanturile natale, unde este primit ca un apostol.
1910 Publicarea traducerii dramei "Don Carlos" de Fr. Schiller.
1912 Petrece timp de 6 saptamani in Italia, intreprinde studii dantesti in biblioteca din Florenta.
Printre lucrarile sale, a ramas un material cu comentarii dantesti care se va publica peste ani, abia
in 1963, 1964
1913 Primirea sarbatoreasca la Nasaud, cu prilejul aniversarii a 50 de ani de la infiintarea
gimnaziului.
8. Razboiul si pierderea fiului
1914 Declansarea primului razboi mondial. Poetul deplange (in poezia Morti-pentru cine ?)
trimiterea romanilor in razboi de catre autoritatile Impreiului Austro-Ungar.
1915 Moartea fiului Alexandru, student si tanar talentat, intr-un accident de automobil la
Balesti, in Oltenia. Durerea este coplesitoare si poetul nu-si va mai putea reveni.Isi gaseste
refugiul in opera danteasca. Descumpanit, nu poate participa la marea adunare a transilvanenilor
si bucovinenilor din toamna, dar trimite o scrisoare in care condamna actiunile dusmanoase ale
Impreriului Austro-Ungar fata de romani.
9. Academia Romana
1916 Alegerea ca membru activ al Academiei Romane.
10. Moartea
1918-05-09 Moare scriitorul George Cosbuc la numai 51 de ani, fiind inmormantat in cimitirul Serban
Voda - Bellu, langa fiul sau Alexandru, si in vecinatatea marilor scriitori M. Eminescu, I.L. Caragiale s.a.
11. Post mortem
1924 - 1932 Apare "Divina Comedie" de Dante Aligheri. Traducere de G. Cosbuc. Editie ingrijita si
comentata de Ramiro Ortiz, Vol I-II
1943 Moare sotia poetului.
1966 Se publica "Odissea" de Homer. Traducerea de G. Cosbuc. Editie ingrijita de Iuliu Sfetea si St. Cazimir, cu
un studiu introductiv de St. Cazimir, vol I-II, Bucuresti.
George Coşbuc (n. 20 septembrie 1866, Hordou, comitatul Bistriţa-Năsăud, azi Coşbuc, judeţul
Bistriţa-Năsăud — d. 9 mai 1918, Bucureşti) a fost un poet român din Transilvania. S-a născut al
optulea dintre cei 14 copii ai preotului greco-catolic Sebastian Coşbuc şi ai Mariei, fiica unui
preot greco-catolic. Copilăria şi-o va petrece la Hordou, în orizontul mitic al lumii satului, în
tovărăşia basmelor povestite de mama sa. Primele noţiuni despre învăţătură le primeşte de la
ţăranul Ion Guriţă, dintr-un sat vecin, despre care Maria Coşbuc auzise “că ştie poveşti”. De la
bătrânul diac Tănăsucă Mocodean, Coşbuc învaţă a citi încă de la vârsta de cinci ani.
Poetul şi-a început studiile la şcoala primară din Hordou, în toamna anului 1871, pe care, din
motive de sănătate, le întrerupe după clasa I. Din toamna anului 1873, pentru clasele a II-a şi a
III-a, urmează cursurile şcolii din Telciu, comună mare pe Valea Sălăuţii, învăţând germana cu
unchiul său Ion Ionaşcu, directorul şcolii. În clasa a VII-a, Coşbuc este ales vicepreşedinte al
societăţii, iar la 2 octombrie 1883 devine preşedinte. Publică în paginile
revistei Muza someşeană primele poezii, citeşte la şedinţele societăţii traduceri din Rückert,
Petőfi şi o poveste populară, în 600 de versuri, Pepelea din cenuşă.. În mai 1884 îşi susţine
examenul de bacalaureat, după trecerea acestuia, în toamna anului 1884, se înscrie la Facultatea
de Filosofie şi Litere a Universităţii maghiare din Cluj.
Despre începuturile sale literare George Coşbuc mărturiseşte: "Cea dintâi poezie am publicat-o la
vârsta de 15 ani într-o foaie pedagogică din Ardeal. N-o mai am şi nici nu ştiu ce era, insa imi
amintesc ca a fost o poezie de dragoste. Am publicat apoi fel de fel de încercări prin toate foile
ardeleneşti".
În noiembrie 1886, bolnav şi confruntat cu diverse dificultăţi materiale, nu mai figurează printre
studenţii clujeni, frecventând doar anumite cursuri universitare. Publică la revista
din Gherla Cărţile săteanului român, continuă să tipărească înTribuna poveşti şi basme
versificate (Fulger, Brâul Cosânzenii, Tulnic şi Lioara), corespondează cu Slavici, care îl cheamă
la Sibiu, în redacţia ziarului. Din vara anului 1887 poetul începe să lucreze ca redactor
la Tribuna, inaugurându-se astfel o etapă hotărâtoare în formaţia sa.
Debutul publicistic propriu-zis se produce tot în 1884, când revista Tribuna din Sibiu îi publică
sub pseudonimul C. Boşcu (anagrama numelui Coşbuc), snoava versificatăFilosofii şi plugarii.
În august 1887, G. Coşbuc ajunge la Sibiu, unde va rămâne până în 1889. Slavici va consemna
cu entuziasm evenimentul: "De vreo două săptămâni avem aici pe Coşbuc, un admirabil băiat de
vreo 21 de ani, unul din cele mai distinse capete". Mişcarea literară de la Tribuna a dus la
cristalizarea poziţiei lui Coşbuc faţă de literatură, în direcţia interesului către folclor, ca bază a
literaturii culte, şi către limbajul popular, orientată, în esenţă, spre idealul restabilirii unităţii
culturale a poporului român.
Ioan Slavici mărturiseşte următoarele în Amintiri: "Gheorghe Coşbuc, înzestrat din belşug de
către firea cea darnică, s-ar fi ridicat în toate împrejurările deasupra contemporanilor săi, n-ar fi
ieşit ceea ce a fost dacă nu şi-ar fi croit lucrarea vieţii în mijlocul acestor oameni cu cultură
generală, care toţi erau scriitori ...".
Anii petrecuţi în redacţia Tribunei sibiene (1887 - 1889) alături de I. Slavici vor culmina cu
apariţia poemului Nunta Zamfirei, un poem - spectacol admirabil, care a impresionat chiar şi pe
olimpianul Titu Maiorescu.
Spre anul 1889, Tribuna începe să lucreze în pierdere, situaţia ducând la desfiinţarea unor
posturi, printre care şi cel al lui Coşbuc. La insistenţele lui I. Slavici, Titu Maiorescu îl cheamă la
Bucureşti, unde soseşte pe la mijlocul lunii decembrie 1889.
Venit la Bucureşti, Titu Maiorescu l-a primit în şedinţa Junimii din 23 decembrie 1889,
ardeleanul citind, alături de I.L. Caragiale. I se oferă un post de desenator-calculator la
Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice. Cușbuc publică la Convorbiri literarepoemele La
oglindă (1890), alte trei poezii, între care şi Rea de plată (1892). Continuă să publice la Tribuna
(Pe lângă boi, Trei, Doamne, şi toţi trei, Cântec), la Lumea ilustrată (Fatma, 1891; Vestitorii
primăverii, Noaptea de vară, Vara, Vântul, 1892; Rugăciunea din urmă, 1893).
Demisionează din postul de funcţionar şi este cooptat în colectivul profesorilor asociaţi care
elaborau un manual de şcoală intitulat Carte românească de citire. În 1893 îi apare primul volum
de versuri, Balade şi idile; editează în colaborare cu I.L. Caragiale şi I. Slavici,
revista Vatra (1894). În 1895 s-a căsătorit cu Elena, sora editorului C. Sfetea, şi, în acelaşi an, la
Craiova, i s-a născut unicul fiu, Alexandru.
La 28 martie 1902 Ministerul Instrucţiunii Publice şi al Cultelor îl numeşte în postul de şef de
birou, creat prin bugetul administraţiei Casei Şcoalelor. Conduce revista Viaţa literară, este
numit în postul de referendar în Administraţia Casei Artelor (1906). Din 1907 lucrează intens la
traduceri; este numit în postul de şef al Biroului de control al activităţii extraşcolare (1907).
În august 1915 moare Alexandru, fiul poetului, într-un accident de automobil. Coşbuc suportă
foarte greu lovitura, se izolează, încetează să mai publice. "O mare nenorocire a atins pe George
Coşbuc. N-a fost om care, ştiind bucuriile şi durerile unui părinte, care să nu-şi şteargă o lacrimă
atunci când inima cea mare sângera de cea mai înspăimântătoare rană, care niciodată nu se poate
închide", scria N. Iorga în toamna acestui an.
Vorbind în numele Secţiei literare, Duiliu Zamfirescu spunea în raportul său:"Reputaţia sa
literară e aşa de întinsă, încât numele său a devenit popular în toate ţările locuite de Români.
Primindu-l în mijlocul nostru consfinţim ceea ce opinia publică a hotărât de mult. Domnul
Coşbuc a dat poporului român, în mai puţin de 25 de ani, o cantitate de muncă literară atât de
considerabilă, încât numai pentru aceasta s-ar cuveni să-i deschidem uşile amândouă pentru a-l
primi între noi. Dar calitatea lucrărilor sale întrece cantitatea. Poeziile sale sunt adevărate poezii
şi sunt originale."
La Bucureşti, George Coşbuc a mai făcut parte şi din conducerea revistelor Vatra(1894), Foaie
interesantă (1897), Sămănătorul (1901) şi Viaţa literară. Înfiinţată la 1 ianuarie 1894, la
Bucureşti, revista Vatra, concepută în descendenţa Daciei literare şi a Tribunei va apărea doar în
44 de numere, bilunare, până în august 1896.
"La 9 mai 1918, poetul George Coşbuc moare la Bucureşti. Ţara pierde un mare poet, în sufletul
căruia s-au reflectat toate aspiraţiile neamului nostru ..." spunea Bogdan-Duică la înmormântarea
ilustrului dispărut. La moartea lui Coşbuc, Nicolae Iorga, cel care afirmase mai demult
că "poezia lui Coşbuc este de o virtuozitate extraordinară", publică un necrolog pe care-l încheie
cu următoarele cuvinte: "Cel ce a cântat toate vitejiile neamului, de la Gelu al legendei până la
dorobanţii din 77, moare fără a fi văzut cu ochii sub steag pe aceia care au onorat din nou sfântul
drapel al ţării. Să lăsăm ca asupra frunţii lui palide, acum liniştite, să cadă o umbră mângâietoare
a depărtatului tricolor nevăzut."
În ziarul Lumina, din Bucureşti, Liviu Rebreanu publică, la 14 mai 1918, articolul George
Coşbuc, afirmând printre altele: "Coşbuc e primul poet pe care-l dă Ardealul literaturii
româneşti. Ardelean a rămas toată viaţa. Până şi în graiul viu păstrase o notă ardelenească,
particulară, care îi şedea bine. Aici în ţară dragostea lui a fost pentru cele şase milioane de ţărani.
Simţea o fraternitate profundă cu dânşii ... A răsărit deodată, fără să-l ştie nimeni, fără să facă
ucenicia cafenelelor şi bisericuţelor bucureştene. Şi a biruit împotriva tuturor celor scufundaţi în
inimaţii şi neputinţe. A adus lumină, sănătate, voioşie. Scrisul lui Coşbuc trăieşte şi va trăi cât va
trăi neamul românesc."
Poieziile lui George Cojbuc Ispita
Prutul
Balade şi idile (1893) Decebal către popor
Nunta Zamfirei Cântece de vitejie (1904)
Rea de plată
Imnul studenţilor
Crăiasa zânelor
Cântec ostăşesc
Trei, Doamne, şi toţi trei!
Dunărea şi Oltul
La oglindă
Cântecul cel vechi al Oltului
El Zorab
Oltenii lui Tudor
Duşmancele
Golia ticălosul
Brâul Cosânzenii
Povestea căprarului
Moartea lui Fulger
Coloana de atac
Prahova
O scrisoare de la Muselim-Selo
Vara
Podul lui Traian
Spinul
Paşa Hassan
Fire de tort (1896) Sus inima
Mama Antume
Lupta vieţii
Poetul
Noi vrem pamânt!
Pierirea Dacilor
Doina
Regina Ostrogoţilor
În miezul verii
Patria română
Iarna pe uliţă
Scumpă ţară românească

1. Bibliografie (surse):
   1. Gavril Scridon, viaţa lui George Cobşuc, Cluj, 2003;
   2. www.georgecosbuc.eu;
   3. www.ro.wikipedia.org;
  
 Nunta Zamfirei
de George Cosbuc
E lung pamantul, ba e lat,
Dar ca Sageata de bogat
Nici astazi domn pe lume nu-i,
Si-avea o fata, fata lui
Icoana-ntr-un altar s-o pui
La inchinat.
Si dac-a fost petita des,
E lucru tare cu-nteles,
Dar dintr-al printilor sirag,
Cati au trecut al casei prag,
De buna seama cel mai drag
A fost ales.
El, cel mai drag! El a venit
Dintr-un afund de Rasarit,
Un print frumos si tinerel,
Si fata s-a-ndragit de el.
Ca doara tocmai Viorel
I-a fost menit.
Si s-a pornit apoi cuvant!
Si patru margini de pamant
Ce strimte-au fost in largul lor,
Cand a pornit s-alerge-n zbor
Acest cuvant mai calator
Decat un vant!
Ca ieri, cuvantul din vecini
S-a dus ca astazi prin straini,
Lasand pe toti, din cat afund
O mie de craimi ascund,
Toti craii multului rotund
De veste plini.
Si-atunci din tron s-a ridicat
Un imparat dupa-mparat
Si regii-n purpur s-au incins,
Si doamnele grabit au prins
Sa se gateasca dinadins,
Ca niciodat.
Iar cand a fost de s-a-mplinit
Ajunul zilei de nuntit,
Din munti si vai, de peste mari,
Din larg cuprins de multe zari,
Nuntasi din nouazeci de tari
S-au rascolit.
De cum a dat in fapt de zori
Veneau cu fete si feciori
Trasnind radvanele de crai,
Pe netede poteci de plai:
La tot radvanul patru cai,
Ba patru sori.
Din fundul lumii, mai din sus,
Si din Zorit, si din Apus,
Din cat loc poti gandind sa bati
Venit-au roiuri de-mparati
Cu stema-n frunte si-mbracati
Cum astazi nu-s.
Sosit era batranul Grui
Cu Sanda si Rusanda lui,
Si Tintes, cel cu trainic rost,
Cu Lia lui sosit a fost,
Si Bardes cel cu adapost
Prin munti salhui.
Si altii, Doamne! Drag alint
De trupuri prinse-n margarint!
Ce fete dragi! Dar ce comori
Pe rochii lungi tesute-n flori!
Iar hainele de pe feciori
Sclipeau de-argint.
Voinicii cai spumau in salt;
Si-n creasta coifului inalt
Prin vulturi vantul viu vuia,
Vrun print mai tanar cand trecea
C-un brat in sold si pe prasea
Cu celalalt.
Iar mai spre-amiazi, din departari
Vazutu-s-a crescand in zari
Radvan cu mire, cu nanasi,
Cu socri mari si cu nuntasi,
Si nouazeci de feciorasi
Veneau calari.
Si ca la mandre nunti de crai
Iesit-a-n cale-ales alai
De sfetnici multi si mult popor
Cu muzici multe-n fruntea lor;
Si drumul tot era covor
De flori de mai.
Iar cand alaiul s-a oprit
Si Paltin-crai a starostit
A prins sa sune sunet viu
De treasc si trambiti si de chiu
Dar ce scriu eu? Oricum sa scriu
E nemplinit!
Si-atunci de peste larg pridvor,
Din dalb iatac de foisor
Iesi Zamfira-n mers istet,
Frumoasa ca un gand razlet,
Cu trupul nalt, cu parul cret,
Cu pas usor.
Un trandafir in vai parea;
Mladiul trup i-l incingea
Un brau de-argint, dar toata-n tot
Frumoasa cat eu nici nu pot
O mai frumoasa sa-mi socot
Cu mintea mea.
Si ea mergand spre Viorel,
De mana cand a prins-o el,
Rosind s-a zapacit de drag,
Vatavul a dat semn din steag
Si atunci pornira toti sireag
Incetinel.
Si-n vremea cat s-au cununat
S-a-ntins poporul adunat
Sa joace-n drum dupa tilinci:
Feciori, la zece fete, cinci,
Cu zdranganeii la opinci
Ca-n port de sat.
Trei pasi la stanga linisor
Si alti trei pasi la dreapta lor;
Se prind de maini si se desprind,
S-aduna cerc si iar se-ntind,
Si bat pamantul tropotind
In tact usor.
Iar la ospat! Un rau de vin!
Mai un hotar tot a fost plin
De mese, si tot oaspeti rari,
Tot crai si tot craiese mari,
Alaturea cu ghinarari
De neam strain.
A fost atata chiu si cant
Cum nu s-a pomenit cuvant!
Si soarele mirat sta-n loc,
Ca l-a ajuns si-acest noroc,
Sa vada el atata joc
P-acest pamant!
De-ai fi vazut cum au jucat
Copilele de imparat,
Frumoase toate si intrulpi,
Cu ochi sireti ca cei de vulpi,
Cu rochii scurte pana-n pulpi,
Cu par buclat.
Si principi falnici si-ndrazneti,
De-al caror buzdugan istet
Perit-au zmei din iaduri scosi!
De-ai fi vazut jucand voiosi
Si feti-voinici, si feti-frumosi,
Si logofeti.
Ba Penes-imparat, vazand
Pe Barba-Cot, piticul, stand
Pe-un gard de-alaturi privitor,
L-a pus la joc! Si-ntre popor
Sarea piticu-ntr-un picior
De nu-si da rand!
Sunt grei batranii de pornit,
Dar de-i pornesti, sunt grei de-oprit!
Si s-au pornit barbosii regi
Cu sfetnicii-nvechiti in legi
Si patruzeci de zile-ntregi
Au tot nuntit.
Si vesel Mugur-imparat
Ca cel dintai s-a ridicat
Si, cu paharul plin in maini,
Precum e felul din batrani
La orice chef intre romani,
El a-nchinat.
Si-a zis: Cat mac e prin livezi,
Atatia ani la miri urez!
Si-un print la anul! bland si mic,
Sa creasca mare si voinic,
Iar noi sa mai jucam un pic
Si la botez!
Iarna pe ulita
de George Cosbuc
A-nceput de ieri sa cada
Cate-un fulg, acum a stat,
Norii s-au mai razbunat
Spre apus, dar stau gramada
Peste sat.
Nu e soare, dar e bine,
Si pe rau e numai fum.
Vantu-i linistit acum,
Dar navalnic vuiet vine
De pe drum.
Sunt copii. Cu multe sanii,
De pe coasta vin tipand
Si se-mping si sar razand;
Prin zapada fac matanii;
Vrand-nevrand.
Gura fac ca roata morii;
Si de-a valma se pornesc,
Cum prin gard se galcevesc
Vrabii gurese, cand norii
Ploi vestesc.
Cei mai mari acum, din sfada,
Stau pe-ncaierate pusi;
Cei mai mici, de foame-adusi,
Se scancesc si plang gramada
Pe la usi.
Colo-n colt acum rasare
Un copil, al nu stiu cui,
Largi de-un cot sunt pasii lui,
Iar el mic, caci pe carare
Parca nu-i.
Haina-i maturand pamantul
Si-o taraste-abia, abia:
Cinci ca el incap in ea,
Sa mai bata, soro, vantul
Dac-o vrea!
El e sol precum se vede,
Ma-sa l-a trimis in sat,
Vezi de-aceea-i incruntat,
Si s-avanta, si se crede
Ca-i barbat;
Cade-n branci si se ridica
Dand pe ceafa putintel
Toata lana unui miel:
O caciula mai voinica
Decat el.
Si tot vine, tot inoata,
Dar deodata cu ochi vii,
Sta pe loc sa mi te tii!
Colo, zgomotoasa gloata,
De copii!
El degraba-n jur chiteste
Vrun ocol, caci e pierdut,
Dar copiii l-au vazut!
Toata ceata navaleste
Pe-ntrecut.
Uite-i, ma, caciula, frate,
Mare cat o zi de post
Aoleu, ce urs mi-a fost!
Au sub dansa sapte sate
Adapost!
Unii-l iau grabit la vale,
Altii-n gluma parte-i tin
Uite-i, fara pic de vin
S-au jurat sa-mbete-n cale
Pe crestin!
Vine-o baba-ncet pe strada
In cojocul rupt al ei
Si incins cu sfori de tei.
Sta pe loc acum sa vada
Si ea ce-i.
S-otaraste rau batrana
Pentru micul Barba-cot.
Ati innebunit de tot
Puiul mamii, da-mi tu mana
Sa te scot!
Cica vrei sa stingi cu paie
Focul cand e-n clai cu fan,
Si-apoi zici ca esti roman!
Biata bab-a-ntrat in laie
La stapan.
Ca pe-o bufnit-o-nconjoara
Si-o petrec cu chiu cu vai,
Si se tin de dansa scai,
Plina-i stramta ulicioara
De alai.
Nu e chip sa-i faci cu buna
Sa-si pazeasca drumul lor!
Rad si sar intr-un picior,
Se-nvartesc si tipa-ntruna
Mai cu zor.
Baba si-a uitat invatul:
Bate,-njura, da din maini:
Dracilor, santeti pagani?
Maica mea! Sa stai cu batul
Ca la caini!
Si cu batul se-nvarteste
Ca sa-si faca-n jur ocol;
Dar abia e locul gol,
Si multimea navaleste
Iarasi stol.
Astfel tabara se duce
Lalaind in chip avan:
Baba-n mijloc, capitan,
Scuipa-n san si face cruce
De Satan.
Ba se rascolesc si cainii
De prin curti, si sar la ei.
Pe la garduri ies femei,
Se urnesc mirati batranii
Din bordei.
Ce-i pe drum atata gura?
Nu-i nimic. Copii strengari.
Ei, auzi! Vedea-i-as mari,
Parca trece-adunatura
De tatari!
Noapte de vară
de George Coşbuc
Zările, de farmec pline,
Strălucesc în luminiş;
Zboară mierlele-n tufiş
Şi din codri noaptea vine
Pe furiş.
Care cu poveri de muncă
Vin încet şi scârţâind;
Turmele s-aud mugind,
Şi flăcăii vin pe luncă
Hăulind.
Cu cofiţa, pe-ndelete,
Vin neveste de la râu;
Şi, cu poala prinsă-n brâu,
Vin cântând în stoluri fete
De la grâu.
De la gârlă-n pâlcuri dese
Zgomotoşi copiii vin;
Satul e de vuiet plin;
Fumul alb alene iese
Din cămin.
Dar din ce în ce s-alină
Toate zgomotele-n sat,
Muncitorii s-au culcat.
Liniştea-i acum deplină
Şi-a înnoptat.
Focul e-nvelit pe vatră,
Iar opaiţele-au murit,
Şi prin satul adormit
Doar vrun câine-n somn mai latră
Răguşit.
Iat-o! Plină, despre munte
Iese luna din brădet
Şi se nalţă, încet-încet,
Gânditoare ca o frunte
De poet.
Ca un glas domol de clopot
Sună codrii mari de brad;
Ritmic valurile cad,
Cum se zbate-n dulce ropot
Apa-n vad.
Dintr-un timp şi vântul tace;
Satul doarme ca-n mormânt
Totu-i plin de duhul sfânt:
Linişte-n văzduh şi pace
Pe pământ.
Numai dorul mai colindă,
Dorul tânăr şi pribeag.
Tainic se întâlneşte-n prag,
Dor cu dor să se cuprindă,
Drag cu drag.
Vestitorii primăverii
de George Coşbuc
Dintr-alte ţări, de soare pline,
Pe unde-aţi fost şi voi străine,
Veniţi, dragi păsări, înapoi
Veniţi cu bine!
De frunze şi de cântec goi,
Plâng codrii cei lipsiţi de voi.
În zarea cea de veci albastră
Nu v-a prins dragostea sihastră
De ceea ce-aţi lăsat? Nu v-a fost dor
De ţara voastră?
N-aţi plâns văzând cum trece-n zbor
Spre miazănoapte nor de nor?
Voi aţi cântat cu glas fierbinte
Naturii calde imnuri sfinte,
Ori doine dragi, când v-aţi adus
De noi aminte!
Străinilor voi nu le-aţi spus
Că doine ca a noastre nu-s?
Şi-acum veniţi cu drag în ţară!
Voi revedeţi câmpia iară,
Şi cuiburile voastre-n crâng!
E vară, vară!
Aş vrea la suflet să vă strâng,
Să râd de fericit, să plâng!
Cu voi vin florile-n câmpie
Şi nopţile cu poezie
Şi vânturi line, calde ploi
Şi veselie.
Voi toate le luaţi cu voi
Şi iar le-aduceţi înapoi!
Nuntă în codru
de George Coşbuc
Ce mai chiu şi chef prin ramuri
Se-ncinsese atunci!
Numai fraţi, şi veri, şi neamuri
De-ar fi fost umpleau o ţară!
Dar aşa, că s-adunară
Şi străini din lunci!
De mă-ntrebi, eu nu ştiu bine,
Alţii poate ştiu -
Ce să-ntrebi calici ca mine!
Ştiu că lumea dintr-o dată,
S-a trezit că-i adunată
Şi c-o duce-n chiu.
Că-ntr-o zi, purtând în mână
Un colac ş-un băţ,
Prepeliţa cea bătrână
S-a pornit şi-n deal şi-n vale,
Şi chema-ntâlnind pe cale
Lumea la ospăţ.
- "Ce-i tu, soro?" - "Ce să fie?
Nuntă mare-n crâng!
N-ai văzut tu veselie
De când eşti şi porţi un nume.
Şi-am plecat trimisă în lume,
Oaspeţii să-i strâng."
- "Dar pe mire cum îl cheamă,
Cine-i el şi-al cui?"
- "N-auzişi de sturz, bag samă!
Până şi-mpăratul ştie."
- "Şi-i bogat?" - "Ce-i pe câmpie,
Tot ce vezi, i-al lui!
Iar mireasa! Din cosiţă
Numai flori îi cad.
Mierla e. Şi e pestriţă,
Şi gătită ca o cruce:
Cizme galbene şi-aduce
Tot din Ţarigrad."
- "Ei, atunci să ştii, vecino,
C-am să viu şi eu."
- "Păi, de bună seamă, vino!"
Tot aşa, cu voie bună,
Prepeliţa-n sârg adună
Pe nuntaşi mereu.
Şi s-a strâns din zare naltă
Neamul înaripat,
Şi din crâng, şi de la baltă,
Şi din şesuri, de prin grâne;
Ba şi vrăbii mai bătrâne,
Musafiri din sat.
Până-n noapte tot veniră
Şi prin crengi au mas.
Iar în zori se răscoliră,
Şi-n gorun aveau altarul -
Ia închinaţi-mi cu paharul,
Să-mi mai vie glas.
Mă-ntrebaţi de nun? Ei, nunul,
Soare-ntr-adevăr:
Dumnealui, mă rog, păunul!
Nună mare - a fost gaiţa,
Stete acasă păuniţa,
Că-i murise-un văr.
- "Pop-aveau?" Tu, maică sfântă!
Stai să mai vorbeşti?
Ştii pe ciocârlan cum cântă?
Dumnezeu să-i ţie firea!
A-nvăţat trei veri Psaltirea
La vlădici sârbeşti.
Druşte aveau o coţofană
Şi-un cârstei bălţat.
Pitpalacul, nene, n strană!
Iar cădelniţa de aur
O ţinea jupânul graur
Dascălu-nvăţat.
Dar să vezi! La socru mare
Zgomote din zori:
Piţigoiul într-una sare,
Steag pe casă şoimul suie.
Gheunoaia bate cuie
Ca s-anine flori.
Iar prin cuhnii sfat şi vorbă,
Asta s-o vedeţi!
Prepeliţa face ciorbă,
Presurile fac friptură,
Vin sticleţii şi le-o fură,
Dracii de sticleţi!
Şoimii repezi scot în gheare
Carnea din căldări,
Corbul cel cu ciocul tare
Dumicată-n blide-o lasă,
Cintiţoii duc la masă
Rândul de mâncări.
Şi, cu şorţ de jupâneasă,
Rândunele vin
Şi deretică prin casă,
Iar pe mese-aştern prosoape
Şi dau laviţele-aproape,
Cane-aduc cu vin.
Dar te miri tu, prin pahare
Cine le turna?
Cucul sur, că-i meşter mare
La urat şi-nchinăciune,
E proroc şi-ţi ştie spune
Tot ce-o fi şi-o da.
Cântă-n cobză-acum buhaiul
Cel cu gâtul strâmb,
Mierla şuieră cu naiul,
Cu cimpoiul cântă cioara,
Pitulicea cu vioara,
Bufniţa c-o drâmbă.
Codobaturi iuţi ca focul,
Tot bătând din cozi,
Măturară-n clipă locul
Şi făcur-o bătătură,
Şi ce horă mai făcură
Ca la voievozi!
Jucau sârba porumbeii,
Că e jocul lor,
Şi-au luat la joc cârsteii
Pe-o răţuşcă vai de mine! -
Graurul juca pe vine,
Barza-ntr-un picior.
Numai cioara cu cimpoiul,
Tot izbind cu el,
Se bătea cu piţigoiul,
Iar sitarul dup-o uşă
Se certa c-o găinuşă
Pentr-un gândăcel.
Vin de-ar fi, că cearta vine,
Astfel cum s-o zici?
Să te superi tu, creştine,
Pentru dinţii scoşi din gură?
Pentr-un ghiont şi-o îmbrâncitură
Cheful să ţi-l strici?
Şi ţipau de-a valma-n ramuri,
Miile de guri!
N-alegeai, străini şi neamuri,
Şi pe plac cânta tot insul -
Clocotea de chiu cuprinsul
Veselei păduri.
- "Tu erai?" Mă-ntrebi ca prostul!
Vorba din bătrâni:
Eu la chef ca-n marte postul.
Vinu-l beam din coji de-alună
Şi-azvârleam, de voie-bună,
Cu căciula-n câni.
Ba, şi-n ciur le-adusei apa,
Ca să fiu în rost,
Lemne le-am tăiat cu sapa -
Şi, sărind pe-o buturugă,
Am venit la voi în fugă,
Să vă spun ce-a fost!
Cantec de primavara
de George Cosbuc
Primavara, primavara!
Noi isim pe camp afara,
Fratii si surorile,
Cand vin sarbatorile,
Noua ne plac florile
Si privighetorile!
Noi vedem pe lunca miei,
Si culegem ghiocei,
Si-mpletim cununi din ei.
Totu-i soare si lumina,
Lunca rade, lunca-i plina,
De mandretea florilor!
Suna in faptul zorilor
Glasul muncitorilor,
Cornul vanatorilor
Si-n frunzisul vailor
Umbletul copoiilor.
Cat de bine-i in campie!
Si cat ras si nebunie!
Si cat joc si veselie,
Primavara pe campie!
La oglindă
Azi am sã-ncrestez în grindă
Jos din cui acum, oglindă,
Mama-i dusă-n sat, cu dorul
Azi e singur puişorul
Si-am închis uşa la tindă
Cu zăvorul.
Iată-mã: tot eu cea veche.
Ochii? Hai, ce mai pereche
Si ce cap frumos răsare!
Nu-i al meu? Al meu e oare?
Dar a'cui? Si la ureche
Uite-o floare.
Asta-s eu! Si sunt voinică
Cine-a zis ca eu sunt mică?
Uite, zău! Acum iau seama
Că-mi stă bine-n cap năframa.
Si ce fată frumuşică
Are mama!
Mã gândeam eu ca-s frumoasă
Dar cum nu? Si mama-mi coasă
Sort cu flori, minune mare
Nu-s eu fata ca oricare.
Mama poate fi faloasă
Că mã are.
Duşmancele
Las' ochii, mamă, las' să plângă!
Tu-n leagăn tot cu mâna stângă
Mi-ai dat să sug de-aceea sunt
Nătângă!
Dar n-am pus doară jurământ,
Să merg neplânsă în mormânt!
Nu plâng că mi-e de Leana teamă;
De ciudă plâng eu numai, mamă.
Cuvintele ei nu le ieu
În samă,
Dar mi-e ruşine şi mi-e greu,
Că scoală satu-n capul meu.
Ea duce sfat din casă-n casă
Că n-am broboade de mătasă,
N-am şorţ cu flori - şi dacă n-am
Ce-i pasă?
N-am mers să-i cer, aveam-n-aveam;
Şi n-o să-mi meargă neam de neam.
Stă-n drum de vorbă cu vecine
Şi bate-n pumni: - "Să mor îmi vine,
Auzi tu! Să se prindă ea
Cu mine!
Ştii, ieri, la moară, ce spunea?
Că-s proastă foc şi gură rea!
Şi-auzi! îi umblă-n cap, tu, soră,
S-ajungă ea Lucsandrei noră!
O, meargă-i numele! N-o vezi
La horă?
Ce şorţ! Nu-ţi vine nici să crezi;
Fă cruce, fa, să nu-l visezi.
Nu l-aş purta nici de poruncă!
Ce poartă ea, alt om aruncă.
C-un rând de haine-o văd mergând
La muncă,
La joc şi hori acelaşi rând,
Îl poartă-ntruna, şi de când!
Lucsandra-i doară preuteasă,
Ea-şi cată noră mai aleasă,
S-o ducă-n bunuri şi-n duium
Acasă.
Ea n-a ajuns, oricum şi cum,
Să-şi strângă nora de pe drum.
Să-şi ieie noră pe-o satană?
Că e săracă şi golană;
De ce nu vine ca să-i dau
Pomană?
Nu-i casa lor în care stau
Şi-n casă nici cenuşă n-au!
Auzi tu, mamă, câte-mi spune?
Şi-aleargă-n sat să mai adune
Şi câte porecliri pe-ascuns
Îmi pune.
De-aş sta să-i dau şi eu răspuns,
La câte legi am fi ajuns!
Ea-mi sare-n drum, că doară-doară
M-apuc să-i spui o vorbă-n poară;
Şi dacă tac, îi vin călduri
Să moară.
Să vezi tu, mamă, -njurături!
Că ea cu mă-sa-s zece guri.
Cu gura, mă-sa bate-o gloată,
Şi-i de otravă Leana toată -
Mi-ar pune capul sub picior,
Să poată.
Dar lor pe plac eu n-am să mor,
Că n-am ajuns la mila lor.
De foame nu dau popii ortul!
Eu iarna singură-mi ţes tortul
Şi umblu şi eu cum socot
Că-i portul.
De n-am mătăsuri, am ce pot,
Nici bun prea-prea, nici rău de tot.
Mă prind cu ea? Cel sfânt s-o bată!
Dar cum mă prind? Ea e bogată,
Ce haine mi-am făcut ca ea
Vrodată?
La joc mă poţi oricând vedea
Cu fetele de sama mea!
Ori am vorbit cu dânsa glume?
O fac de râs şi-i scot eu nume?
Ori ies, gătită-n ciuda ei,
în lume?
Îi ştiu eu focul - ochii mei!
Lisandru e, că alta ce-i?
Dar ce? Îl ţiu legat de mine?
Îl trag de mânecă? Ba bine!
El vine-aşa, de dragul lui,
Când vine.
Eu nu pot uşa să i-o-ncui,
De stă prea mult, eu cum să-i spui?
Sunt eu la urmă vinovată,
Că Leana umblă ca turbată
Să-l vadă-n casa lor intrând
O dată?
Şi dacă lui nu-i dă prin gând,
Ea blastemă de nu-şi dă rând!
Dar poate da ea bobi cu sâta!
O fierbe ciuda pe urâta,
Că-s mai frumoasă decât ea,
Şi-atâta!
Să aibă Leana-n frunte stea,
Nu-i partea ei ce-i partea mea.
Că boii-s buni, bine-i bogată;
Dar dacă pui flăcăi odată
S-aleagă dânşii cum socot
O fată:
Bogata-şi pupă boii-n bot,
Îmbătrânind cu boi cu tot!
Concertul primaverii
Chiar acum din crang venii
Si c-o veste buna!
Iarasi e concert, copii;
Merbg si eu, si tu sa vii,
Mergem impreuna.
Vrei programa, lamurit?
Stai putin sa caut.
Cucul, un solist vestit,
De prin alte tari venit,
Va canta din flaut.
Cantareata dulce-n grai,
Cea numita "Perla
Cantaretilor din mai, "
Dulce va doini din nai
Multe doine mierla.
Va-ntona apoi un psalt
"Imnul veseliei"
Corul dintr-un fag inalt.
Vor canta-n sopran si-n alt
Graurii campiei,
Turturelele-n tenor,
Si-alte voci maiestre,
Toate dupa glasul lor.
Vor urma dup-acest cor
Fel de fel de-orchestre,
Voci de gaite care fac
Sa scoboare ploaia,
si-ntr-o scoarta de copac
O sa bata tica-tac
Tactul gheunoaia.
Iar nationale-apoi,
Cobze si-alte hanguri,
Glas de fluier si cimpoi,
Pitpalaci si cintezoi
Si-un taraf de granguri.
Se vor pune-apoi pe joc
Pana chiar si surzii,
Cand vor prinde dintr-un loc
Sa ne cante hori cu foc
Din tilinca sturzii.
Vom canta si noi ce-om sti,
Cantece din carte.
Si, de va putea veni
Vantul, si el va doini,
Ca e dus departe.
Cine-i contra, sa-l vedem,
Ca sa-l stie sotii!
De-aveti chef, tovarasi, blem-
Ura-n cer! cu totii-avem,
Mergem dar cu totii!
 Universul poetic al lui George Cosbuc
Poezia Iubirii :

George Cosbuc este creator al unei insemnate pagini de erotica in literatura romana.
Lirismul sau este obiectiv, exprimand sentimentele fetei sau ale baiatului indragostit, intr-un
decor rustic, pe fondul de spectaculos popular. Ideile cosbuciene au, de cele mai multe ori, o
structura dialogala, constituindu-se in adevaratye "scenete" in care eroii au chef de vorba, de
adevarate intreceri spirituale. Patrunzand in sufletul personajelor sale, poetul le face sa se
destainuie candid sau nelinistit, pe un ton de gluma de cele mai multe ori, dar si cu accente
dramatice alteori.

In "La oglinda", poetul sugereaza starea sufleteasca a fetei, curiozitatea juvenila in

cautarea naiv-copilareasca, gratia adolescentei care descopera uimire ca e frumoasa. In alta
ipostaza , fata e "rea de plata", lasand flacaul care sacul, "pe-un singur sarutat", iar in "Scara" il
minte, pagubindu-l, de asemenea, de un sarut. Cocheta, ademenind si izgonind, ba fals suparata,
ba sagalnica, in "La parau", in "De pe deal", in "Spinul", fata regizeaza un joc al vorbelor, al
gesturilor facute pe jumatate, din care baiatul nu mai pricepe nimic. Atunci, fata ii reproseaza, cu
ciuda: "nu te-ai priceput". Alteori, insa, iubirea starneste ecouri dureroase in suflet.

In "Cantecul fusului", fata isi plange dragostea pierduta. Plansul liric din aceasta poezie
surprinde prin fluiditate si transparenta. Odata cu fata plang iserarea, vantul, roata morii si
frunzele de plop, iar tristetea si singuratatea stapanesc parca intrega lume.

In "Dusmancele", o fata saraca se plange mamei ca sta in cale pentru Lisandru al ei, o fata
bogata, dar dar biruie gandul ca dragostea adevarata nu se impiedica de saracie. Aceeasi afirmare
a conceptiei lui G.Cosbuc cu privire la iubire in lumina eticii taranesti este si in "Numai una".
Iubirea cea mare este unica, irepetabila, si ea poate sa treaca peste orice bariere, inclusiv peste
cele sociale.

In toate poeziile sale de iubire, idealul feminin sta sub semnul fragilitatii, al metaforei
vegetale. Fata este "subtirica", "mladioasa", este o aparitie florala. Sunt cautate mai ales plantele
solare, fara ambiguitate: cicoarea, trandafirul, graul, a caror "anatomie sublimata"(G.Calinescu)
sugereaza aceeasi esenta solara a umanului. Remarcabil ramane G.Cosbuc in versificatie. Cu o
ingeniozitate neintrecuta, el isi alcatuieste strofa pe principiul surprizei, cu imprevizibilitatea
jocului de sine, cu ruperi de ritm, cu intretaieri de sintagme, reluari cu schimbarea tonalitatii,
creand o atmosfera de mare muzicalitate.

Poezia naturii :

Cel dintai mare pastelist roman, Vasile Alecsandri, era un pictor in cuvinte
ale unor tablouri statice, animate doar in final, iar prezenta omului in pastelurile lui avea un aer
decorativ, festiv. Optica lui George Cosbuc este diferita. Descrierile sale surprind o natura plina
de viata, mereu in schimbare, cu oamenii perfect integrati fenomenelor inconjuratoare, intr-o
suita de tablouri de mare dinamism.

Ciclul zilelor si al noptilor, ciclul anotimpurilor isi gasesc la G.Cosbuc reprezentari

memorabile. G.Calinescu spunea ca "poezia de natura a lui G.Cosbuc se grupeaza pe
indeletniciri omenesti, e sociala si calendaristica."
 Primavara lui Cosbuc primeste, conform traditiei, tot ce este al pamantului, este o
reinviere in flora, in fauna, in om. Ea aduce "florile-n campie", "nopti cu poezie", "vanturi line",
"calde flori si veselie", aduce "vestitorii primaverii" care se intrec intr-un concert "plin de
freamat.
Anotimpul preferat ramane, insa, vara - anotimp al solaritatii, soarele fiind astrul suprem
al mitologiei cosbuciene.
"In miezul verii", "Vara" sunt imnuri aduse soarelui, caldurii arzatoare care aseaza
sufletul si lumea intreaga intr-o topire plina de beatitudine, intr-un extaz nesfarsit.
Repetata trezire la viata a naturii, dimineata, prilejuieste poetului , in "Faptul zilei", o
constructie poetica in care nemiscarea tulbure de dinaintea zorilor, zugravita in culori palide,
face loc treptat, tumultului declansat de ivirea soarelui. Este o explozie de lumina, de caldura si
de culoare care anima lumea.
"Noapte de vara" este construita aproape simetric cu "Faptul zilei", urmarind, de data
aceasta, treptata stingere a miscarii. Intoarcerea de la munca, treburile casnice, totul se
desfasoara intr-o gradatie descendenta. Zgomotele noptii se produc in surdina. Numai
indragostitii isi continua zbuciumul si cantarea, discret, nedistorsionat, in linistea
atotcuprinzatoare a noptii.
Toamna, nefiind un anotimp solar, e prezenta intr-o singura poezie: "Cantece toamna
tarziu"' in care tulburarea cuprinde totul, sentimentele se amesteca dureros, in zbaterea codrului,
iar lipsa soarelui e perceputa ca o glorie a lumii. Chiar si iarna sta la G.Cosbuc sub semnul
beatitudinii solare.
Desi nu apare soarele, lipsesc intemperiile, iar cerul e senin: "Nu e soare, dar e bine".
"Iarna pe ulita", "Colindatorii", "Pomul Craciunului" sunt poezii in care scena se umple de
copii care aduc cu ei agitatia, jovialitatea, dezinvoltura plina de umor.

Poezia sociala :

George Cosbuc este cantaret al iubirii, al peisajului rural, dar este si o constiinta vie a
unei colectivitati asuprite.
Astfel, poezia "Noi vrem pamant", devine un imn inchinat pamantului, un fel de adoratie
pagana adusa acestuia cu pretul oricaror suferinte. Amenintarea din final se face pe un ton
patetic, rascolitor. Aceeasi forta a tonului se pastreza si in "Hora", in care taranul nu-l uita nici
atunci cand joaca pe cel ce i-a luat pamantul.
Intreaga epopee dureroasa a vietii taranesti o cuprinde Cosbuc in "Doina", numita de
D.Micu "cantarea cantarilor a poporului roman".
Personificata in chipul unei copile, "Doina" esta in acelasi timp elegie, idila, pastel,
cantec de munca si de razboi, cantec de haiducie, sinteza a dorurilorunui intreg popor, intim
legata de existenta romaneasca.

Poezia de inspiratie istorica si poezia razboiului de independenta :

George Cosbuc continua traditia incetatenita in lirica noastra de Vasile Alecsandri sau alti
poeti pasoptisti, intelegand istoria ca o neintrerupta lupta pentru dreptate si independenta
nationala.

In "Decebal catre popor", Decebal apare ca un filosof luminat, un cetatean pentru care
suprema valoare ramane libertatea. In discursul adresat poporului sau, Decebal dezvolta un
adevarat cod al onoarei unui neam, iar indemnul la lupta pare o dezlantuire de forte coplesitoare.

Gelu din "Moartea lui Gelu" este si el un simbol al idealului libertatii poporului roman.
Gelu devine un martir al neamului, iar glasul sau este profetic: victoria dusmanilor este efemera,
lupta va fi reluata, romanii nu se pot impaca niciodata cu infrangerea.
 In "Pasa Hassan", figura voievodului Mihai are dimensiunile grandiosului si ale
sublimului. Sustinut de patriotism, de dorinta libertatii neamului sau, Mihai, hiperbolizat, apare
in lupta mai curand ca o stihie, o emanatie a furiei universale. In "Oltenii lui Tudor", apare din
nou figura conducatorului patriot, care mobilizeaza energii uiriase pentru biruinta poporului sau.

Volumul "Cantece de vitejie" ets o evocare a Razboiului de Independenta. Originalitatea

lui Cosbuc consta in faptul ca priveste razboiul din perspectiva eroului anonim. Poetul
rememoreaza episoade eroice si evoca vitregia razboiului cu intelegerea taranului-ostas.

De exemplu, "O scrisoare de la Muselim-Selo" e conceputa ca o epistola a unui soldat catre

mama sa. Psihologia eroului e surprinsa intre ingenua speranta a supravietuirii si efortul de a-si
menaja mama. Chinuit de dorul de casa si de durerea ranii, soldatul isi imagineaza despartirea a
doi prieteni pe campul de lupta: unul, ranit, se va intoarce acasa, iar celalalt ramane sa doarma
acolo.

Poezia se constitue din "rugamintea" celui ramas in urma, care traduce liric sentimentul
nostalgiei, dorinta de a-si revedea mama si iubita, de a mai saruta o data pamantul tarii.

Dramatica este si "Trei, Doamne, si toti trei" - povestea unui tata care si-a pierdut toti copiii
in razboi. Impresioneaza aici indignarea muta si resemnata a batranului, sentimentul golului
universal si al tacerii, avand ceva din maretia unei tragedii antice, toate exprimate intr-un limbaj
simplu, cu inflexiuni populare.

Poezia marilor evenimente din viata omului :

George Cosbuc marturisea: "De cand am inceput sa scriu, m-a tot framantat ideea sa scriu
un ciclu de poeme cu subiecte luate din povestile populare si sa le leg astfel ca sa le dau unitate
si extensiune de epopee." Arealizat doua balade culte: "Moartea lui Fulger" si "Nunta Zamfirei".

Balada "Nunta Zamfirei" are ca tema nunta, iar originalitatea ei rezulta atat din
prozodie, cat si din inedita impletire a planurilor real si feeric. Pe parcursul intregii poezii se
simte vagul spatial specific basmelor si, in acelasi timp, se simte o tonalitate glumeata de vioisie
si joc.
Nunta propriu-zisa e precedata de o gradatie atenta a momentelor care o pregatesc.
Spiritul de observatie al poetului, maiestria acestuia de a sugera ritmuri, exceleaza intr-o
proiectie hiperbolizata.
Dincolo de alternarea planurilor real si ireal, dincolo de viziunea hiperbolizata a ritualului
de nunta taraneasca, trebuie remarcate aliteratiile, imbinarea de rime, melodicitatea constant
iambica care face din balada o pagina de virtuozitate prozodica.

"Moartea lui Fulger" contine obiceiurile populare legate de inmormantare, precum si o

etica particulara privitoare la viata si la moarte. Emotionant este strigatul de durere al mamei
indoliate, care nu mai crede in nimic, nici chiar in Dumnezeu, iar glasul ei are vibratia dramatica
a bocetului popular. Replica o va da sfetnicul "batran ca vremea", care exprima un sentiment de
reculegere demna, barbateasca, in fata mortii.

Proiectia tabloului de inmormantare este grandioasa, respectand datina strabuna: mortului

i se aseaza un colac pe piept, in mana i se pune un ban pentru vama la trecerea "raului" mortii,
este imbracat cu straie princiare.
 Poiezii care fac elogii patriei:
Trei, Doamne, şi Toţi Trei!
Avea şi dânsul trei feciori,
Şi i-au plecat toţi trei deodată
La tabără, sărmanul tată!
Ce griji pe dânsul, ce fiori,
Când se gândea că-i greu războiul,
N-ai timp să simţi că mori.
Şi luni trecut-au după luni -
Şi-a fost de veste lumea plină,
Că steagul turcului se-nchină;
Şi mândrii codrului păuni,
Românii-au isprăvit războiul,
Că s-au bătut nebuni.
Scria-n gazetă că s-a dat
Poruncă să se-ntoarcă-n ţară
Toţi cei plecaţi de astă-vară -
Şi rând pe rând veneau în sat
Şi ieri şi astăzi câte unul
Din cei care-au plecat.
Şi-ai lui întârziau! Plângând
De drag că are să-i revadă,
Sta ziua-n prag, ieşea pe stradă
Cu ochii zarea măsurând,
Şi nu veneau! Şi dintr-o vreme
Gemea, bătut d-un gând.
Nădejdea caldă-n el slăbea,
Pe cât creştea de rece gândul.
El a-ntrebat pe toţi d-a rândul,
Dar nimeni ştire nu-i ştia.
El pleacă-n urmă la cazarmă
Să afle ce dorea.
Căprarul vechi îi iese-n prag.
- "Ce-mi face Radu?î el întreabă,
De Radu-i este mai cu grabă,
Că Radu-i este cel mai drag.
- "E mort! El a căzut la Plevna
În cel dintâi şirag!
O, bietul om! De mult simţea
Că Radu-i dus de pe-astă lume,
Dar astăzi, când ştia anume,
El sta năuc şi nu credea.
Să-i moară Radu! Acest lucru
El nu-l înţelegea.
Blăstem pe tine, braţ duşman!
- "Dar George-al nostru cum o duce?
- "Sub glie, taică, şi sub cruce,
Lovit în piept d-un iatagan!
- "Dar bietul Mircea?î - "Mort şi
Mircea
Prin văi pe la Smârdan.
El n-a mai zis nici un cuvânt;
Cu fruntea-n piept, ca o statuie,
Ca un Cristos bătut în cuie,
Ţinea privirile-n pământ,
Părea că vede dinainte-i
Trei morţi într-un mormânt.
Cu pasul slab, cu ochii beţi
El a plecat, gemând p-afară,
Şi-mpleticindu-se pe scară,
Chema pe nume pe băieţi,
Şi se proptea de slab, sărmanul,
Cu mâna de păreţi.
Nu se simţea de-i mort ori treaz,
N-avea puteri să se simţească;
El trebuia să s-odihnească -
Pe-o piatră-n drum sub un zăplaz
S-a pus, înmormântând în palme-i
Slăbitul său obraz.
Şi-a stat aşa, pierdut şi dus.
Era-n amiazi şi-n miez de vară
Şi soarele-a scăzut spre seară,
Şi-n urmă soarele-a apus,
Iar bietul om sta tot acolo
Ca mort, precum s-a pus.
Treceau bărbaţi, treceau femei,
Şi uruiau trăsuri pe stradă,
Soldaţi treceau făcând paradă, -
Şi-atunci, deştept, privi la ei
Şi-şi duse pumnii strâns pe tâmple:
"Trei, Doamne, şi toţi trei!
 Poezia Moartea lui Iar tu, de-i trai, fratioare,
Sa-mi vezi luptatorii-n picioare,
Gelu Atunci cand sosit va fi ceasul,
Abate-ti pe-aice tu pasul:
Necheaza-mi, si atunci eu din groapa
Razlet din ostirea batuta,
Cunoaste-ti-voi glasul!
Fugind pe campia tacuta,
Si-armat voi iesi eu afara,
Cazu de pe cal, de durere,
Si veseli vom trece noi iara
Pe marginea apei. Si piere.
Prin suliti si foc inainte,
Din rana si-ar smulge sageata
Sa tie protivnicii minte
Si n-are putere.
Ca-s vii, cand e vorba de tara,
Pierdut-a si oaste si tara.
Si mortii-n morminte!
E noapte-n vazduhuri; si rara
El zice, si mana si-o strange
E zbaterea apei, cand valul
Pe pieptul cel umed de sange
Atinge cu aripa-i malul
Iar calul sta singur de paza
Iar Gelu, prin noapte stand singur,
Lui Gelu, si trist el aseaza
Vorbeste cu calul:
La pieptul stapanului capul
Vai, murgule, jalea ma curma!
Si astfel vegheaza.
Ma lupt cu durerea din urma,
Si-auzi! Ca un vant ce clateste
Caci ranele-mi sapa mormantul,
Padurea, cand ploaia soseste,
Degeaba imprastii tu vantul
Asa din adancuri de zare
Din coama, piciorul tau scurma
Un vuiet prin noapte rasare.
Degeaba pamantul.
Iar vuietul vine, si creste,
Ma chemi prin nechezuri pagane
Mai iute, mai tare.
Si parca zici: Vino, stapane!
Si iata-i, din umbrele vaii
Vezi, picura ranele tale
Cu scuturi ies repezi flacaii,
Si neguri se nalta din vale,
Ca mortii ce-si lasa mormantul;
E noapte, si ziua de maine
Ies roibii cu umblet ca vantul,
Ne-ajunge pe cale!
Rasar de tutindeni, de pare
Trei suliti facutu-si-au strunga
Ca-i varsa pamantul.
Prin mine! Ma zbucium pe-o dunga
Arcasii lui Arpad! In goana
Si nu-mi mai simt bratul si braul;
Ei fug dup-ostirea dusmana.
Tu-ti rupi cu picioarele fraul
Si, uzi de-alergare, se-ncura
Las, murgule, las sa ne-ajunga
Fugarii prin negura sura,
Pe-aicea pustiul.
Cu fraul pe coama, si-arcasii
De-acum tu... cat va cuprinde
Cu spazile-n gura.
Mantaua, deasupra-mi o-ntinde
Navalnic s-apropie pasii,
Si-apoi cu picioarele-mi sapa
Si-n goana lor canta arcasii,
Mormantul pe margini de apa.
Si-asa de salbatic li-e cantul
Si-n urma cu dintii ma prinde
Din piele de urs au vestmantul,
Si-arunca-ma-n groapa.
Si-n barbile lor incalcite
Jeleasca-ma apele Cernii!
Se-mpiedica vantul.
Sa-mi bubuie crivatul iernii.
Iar Gel, auzindu-i prin zare,
Ca-n taberi al cailor tropot;
De spaima si groaza tresare
Iar vesnicul apelor sopot
El moare! Si canta paganii!
Sa-mi para ca-n ceasul vecernii.
N-au Domn si n-au tara romanii,
O ruga de clopot.
Si-adusii de vanturi in tara
Si, poate, sosi-va o vreme
Sunt astazi stapanii!
Cand muntii vor fierbe, vor geme
Si-n mainile cui e scaparea?
Cu hohote mamele-n praguri,
Nu-i piept sa le-nchida cararea?
Vor trece barbatii-n siraguri
Nu-i brat de voinic, sa-i abata?
Cand bucium suna-va sa cheme
Si nu e pe lume-o sageata
Pe tineri sub steaguri.
 Ca-n inima gloatei lui Arpad
Adanc sa strabata?
Si Gelu le judeca toate:
Se nalta proptindu-se-n coate
Si-a calului glezn-o cuprinde,
Cu graba el arcul si-l prinde,
Si-nvarte sageata si-o scoate
Din rana, si-o-ntinde:
Si vajaie slaba sageata
Cu gemetul mortii deodata
Arcasii trec repezi in cale,
Si-i vuiet si-i chiot prin vale:
Ce cant de-ngropare lui Gelu
Si-ostirilor sale!
Iar vuietu-n neguri patrunde
Si-n inima noptii s-ascunde
Departe, si-n valuri de valuri
Ecoul izbindu-se-n dealuri
De zece ori jalnic raspunde
Pustiilor maluri.
De zece ori, iarasi de zece,
Si scade, si piere, si trece,
De data din urma rasuna
Tacerea-mprastiata s-aduna
Si-n neguri aluneca rece
O bolnava luna.
Iar calul, vedenie muta,
Cu coama de vanturi batuta,
Sta-n noaptea cu neguri de paza
Lui Gelu; si trist el aseaza
Pe pieptul stapanului capul
Si astfel vegheaza.
Iar apa la maluri se frange
Si cade pe spate si plange:
Cu fierul potcoavei tu-mi sapa
Mormantul pe margini de apa,
Si-n urma cu dintii ma prinde
Si-arunca-ma-n groapa!

Comentariu— “Moartea lui Gelu”

I. Moartea lui Gelu este o baladă, care are ca temă lupta pentru apărarea fiinţei naţionale
şi pentru afirmarea conştiinţei naţionale. în cartea sa Cuibul invaziilor, Mihail Sadoveanu se
ocupă de aceste popoare sălbatice din munţii Altai, Himalaya, din jurul podişului Gobi, fiindcă
acolo sunt locurile de unde Lucifer conduce, prin ucenicii săi, procesul de distrugere a lumii în
general, a creştinismului în special prin calamităţi, războaie, revoluţii, secte. De aceea tătarii
conduşi de Gingis Han, hunii conduşi de Aula. ungurii conduşi de şamani (vrăjitori), masonii
conduşi de iniţiaţi, japonezii ,i indienii conduşi de demonii zei, budiştii conduşi de Buda nu sunt
decât popoarele Căzute în stăpânirea demonilor, ca şi egiptenii, grecii, romanii, evreii când se
Închinau la zei.

Ungurii vin în vremea hunilor şi se aşază între Volga şi Ural, apoi între Don şi Nipru
(anul 830), apoi dincolo de Bug (anul 889). Este consemnat de doi cronicari bizantini faptul că,
aflat în misiune la hazari, Chirii este înconjurat de unguri. Peste douăzeci de ani, un conducător
maghiar 1-a chemat pe Sfântul Metodiu şi-1 roagă să-1 pomenească în rugăciune. Alungaţi de
pecenegi şi cumani, ungurii ajung în bazinul I isei unde sunt bătuţi de împăratul Otto cel Mare
(955). De aceea ei sunt siliţi să caute lliaţi in resturile armatei hunilor lui Atila. în anul 935,
patriarhul Teofilact al Constantinopolului îl hirotoneşte pe Ierotei, episcop al ungurilor, ca semn
că începuse creştinarea lor ca ortodocşi.
De aceea cele două fiice ale lui Gyula, Carolda şi Garalta, erau ortodoxe. Garalta se va
căsători cu Geyza, un principe maghiar, şi fiul lui Ştefan i-a creştinat pe unguri, In ml numii de
aceea Ştefan cel Sfânt (997 – 1038). Acesta, pentru a obţine coroana de rogi (1001), trimisă de
papa, şi pentru a obţine sprijinul militar, se aliază cu biserica din Apus Schimbarea valorilor
creştine i-a înrăit pe nobilii unguri şi, îndrumaţi de li uiţi atacă pe neaşteptate, cu viclenie, pe
principii români Menumorut — voievodul Bihariei (Crişana), Vlad — voievodul Banatului, Gelu
— voievodul Transilvaniei, sprijiniţi de cavalerii teutoni. Gelu este surprins de atacul neaşteptat
al ungurilor, se retrage în cetatea Dobâca, unde a fost prins şi ucis. Penetrarea ungurilor în
Transilvania s-a făcut timp de trei secole, prin lupte, şi ajutaţi de secui (SIKI în turcă înseamnă
nobil), care sunt o populaţie turcomană, folosită de unguri în scopurile lor agresive
Treptat, ungurii le fură românilor cele mai bune pământuri, le distrug bisericile, le ard
satele, iar la 1700, sub presiunea iezuită, organizează falsa biserică greco-catolică, silindu-i pe
români să treacă sub conducerea bisericii din Apus. De aici o serie de mucenici ca ierarhii Ilie
Iorest, Sava Brancovici, Sofronie de la Cioara, losif de la Partos, Oprea Miclăuş, Visarion Sărai,
de aici luptele de la Bobâlna, răscoalele conduse de Horia, Cloşca şi Crişan, de Avram Iancu
împotriva comportamentului bestial al ungurilor, secuilor şi germanilor în Transilvania, uniţi prin
tratatul Unio Trium Naţionum (1437). De aceea aceste neamuri s-au lepădat, ca toată biserica din
Apus, de Domnul Iisus Hristos, de ortodoxie, trecând la catolicism, apoi la protestantism, apoi la
satanismul lui Bela Kun, la secte, la atei, fiindcăjudecata lui Dumnezeu este divină. Fiecărui
neam Dumnezeu i-a hotărât locul şi timpul vieţuirii. Orice abatere, cucerire şi un drum spre iad
este tâlhărie. Ungurii se vor mântui, când vor redeveni ortodocşi şi se vor considera români,
fiindcă toţi cei ce se vor găsi pe teritoriul ţării noastre vor fi judecaţi după rânduiala adusă de
Sfântul apostol Andrei.

2. Moartea lui Gelu este o baladă romantică, fiindcă avem un erou excepţional în
împrejurări excepţionale. Avem o evaziune în trecutul istoric şi o exaltare a trecutului glorios, o
comuniune dintre om şi natură, ca trăsături ale esteticii romantice. Gelu este o imagine a
poporului român, silit să ţină piept valurilor barbare, să ducă o cruce de mucenic a lumii creştine:
„Răzleţ din oştirea bătută, / Fugind pe câmpia tăcută, / Căzu de pe cai, de durere, /Pe marginea
apei. /Şi piere. /Din rană şi-ar smulge săgeata /Şi n-are putere”.
Moartea eroului înseamnă o noapte istorică adusă de valul satanic al tâlharilor: „Picrdut-a
şi oaste şi ţară. /E noapte-n văzduhuri; şi rară / E zbaterea apei, când valul /A tinge cu aripa-i
malul — /Iar Gelu, prin noapte, stând singur, / Vorbeşte cu calul”.
Ca şi în balada populară Toma Alimoş, calul rămâne singurul său prieten în cea mai grea
cumpănă a vieţii: „— Vai, murgule, jalea mă curmă!/Mă lupt cu durerea din urmă, / Căci ranele-
mi sapă mormântul. /Degeaba împrăştii tu vântul /Din coamă, piciorul tău scurmă / Degeaba
pământul”. Motivul comuniunii dintre om şi natură este prezent prin dialogul dintre Gelu şi calul
său, dar şi prin celelalte elemente ale naturii: „ Vino, stăpâne! Vezi picură ranele ta/e / Şi neguri
se-na/ţă din vale, / E noapte, şi ziua de mâne /Ne-ajunge pe cale!”. Ca şi în balada Mioriţa, Gelu
îi transmite calului său testamentul, ultimele dorinţe: „De-acuma tu… cât va cuprinde /Mantaua,
deasupra-mi o-ntinde / Şi-apoi cu picioare/e-mi sapă / Mormântul pe margini de apă, / Şi-n urmă
cu dinţii mă prinde / Şi-aruncă-mă-n groapă”.
Mitul Marea Trecere este sugerat de „apa morţilor”, hotarul care desparte lumea aceasta
de cea veşnică: „Jelească-mă apele Cernii! / Să-mi bubuie crivăţul iernii, / Ca-n taberi ai cailor
tropot; / Iar veşnicul apelor şopot / Să-mi pară ca-n ceasul vecernii, /O rugă de clopot”.
Mesajul poeziei îl constituie ideea renaşterii conştiinţei naţionale, a reluării luptei pentru
apărarea fiinţei naţionale, pe care poetul le reprezintă, aşa cum o afirma în poezia Poetul: „Şi
poate, sosi-va o vreme, / Când munţii vor fierbe, vor geme / Cu hohote mamele-n praguri, / Vor
trece bărbaţii-n şiraguri / Când bucium suna-va să cheme / Pe tineri sub steaguri”.
Atunci Gelu, ca toţi eroii, care şi-au dat viaţa pentru apărarea ţării, va ieşi din morminte şi
va relua lupta pentru libertate împotriva duşmanilor ţării: „Şi-armat voi ieşi eu afară, / Şi veseli
vom trece noi iară /Prin suliţi şi foc înainte, /Să ţie potrivnicii minte / Că-s vii, când e vorba de
ţară, / Şi morţi i-n morminte!”
Balada are dramatism, fiindcă Gelu ascultă vuietul năvălirii oştilor duşmane: „Iar Gel,
auzindu-i prin zare, /De spaimă şi groază tresare —/ El moare! Şi cântă păgânii! — /N-au domn
şi n-au ţară românii, /Şi-aduşii de vânturi în ţară/Sunt astăzi stăpânii!”.
Gelu face un gest simbolic, în sensul că-şi smulge, cu ultimele puteri, săgeata din piept, o
pune în arc şi trage-n duşmani: „Şi Gelu le judecă toate: /Se ‘nalţă proptindu-se-n coate /Şi-a
calului glezn-o cuprinde, / Cu grabă el arcul şi-1 prinde, /Şi-nvârte săgeata şi-o scoate /Din rană,
şi-o-n tinde: /Şi vâjie slaba săgeată / Cu gemetul morţii deodată/— Arcaşii trec repezi în cale, /
Şi-i vuiet şi-i chiot prin vale: / Ce cânt de-ngropare lui Gelu / Şi-oştirilor sale!”.
Imaginea morţii eroului, vegheat de calul său, este romantică şi vădeşte influenţa poeziei
populare, unde Toma Alimoş spune aceleaşi cuvinte calului său: „Iar calul, vedenie mută, / Cu
coama de vânturi bătută, / Sta-n noaptea cu neguri de pază / Lui Gelu; şi trist el aşează / Pe
pieptul stăpânului capul / Şi astfel veghează”. Mitul călăreţului trac, pe care-1 vom regăsi la
Lucian Blaga, se împleteşte cu motivul comuniunii dintre om şi natură, fiindcă natura, pământul-
mamă îşi plânge fiul: „Iar apa pe maluri se frânge / Şi cade pe spate şi plânge: „ Cu fierul
potcoavei tu-mi sapă/Mormântul pe margini de apă, / Şi-n urmă cu dinţii mă prinde / Şi-aruncă-
mă-n groapă!”.
3. Stilul baladei Moartea lui Gelu este caracterizat printr-o influenţă a poeziei populare
atât în structură versurilor scurte de 7-8 silabe, prin forma strofelor de şase versuri, dintre care
ultimul este scurt, cât mai ales prin faptul scă în structura interioară a figurilor de stil găsim
motivul comuniunii dintre om şi natură, mitul Marea Trecere, mitul Sfânta Lună. De aici
imaginile poetice, construite pe o interferenţă de metonimii mituri, metafore, epitete,
personificări. Astfel, în versurile: „Iar apa la maluri se frânge /Şi cade pe spate şi plânge” avem
efectul durerii morţii lui Gelu asupra naturii „apa la /na/uri se frânge / Şi cade pe spate”/, deci
două metonimii; avem o personificare în \ ci şurile: „Ecoul izbindu-se-n dealuri/De zece ori
jalnic răspunde / Pustiilor maluri”, unde metonimiile exprimate prin verbele „răspunde” şi
„izbindu-se-n dealuri” sunt interferate prin „jalnic răspunde” cu motivul comuniunii, ca mod de
personificare a naturii. In versurile: „Tăcerea-mprăştiată s-adună / Şi-n neguri alunecă rece / O
bolnavă Lună avem mitul Sfânta Lună, sugerată prin „bolnava lună”, o personificare, dar şi o
metonimie, care arată efectul morţii lui Gelu (ca Făt-Frumos) asupra lunii (Ileana Cosânzeana)
sau Cerna (în versurile: „Jelească-mă apele Cernii).
Mitul Marea Trecere, împletit cu motivul comuniunii dintre om şi natură, îl găsim
structurând metonimiile din versurile: „Mantaua deasupra-mi o-n tinde / Şi-apoi cu picioarele-mi
sapă /Mormântul pe margini de apă, /Şi-n urmă cu dinţii mă prinde/ Şi aruncă-mă-n groapă,
“fiindcă metafora „margini de apa”sugerează „apa morţilor” Marea Trecere, iar calul, prin
metonimiile, exprimate de verbele „mă prinde”, „sapă”, „aruncă”, simbolizează natura,
reintegrarea în „pământul mumă”, unde sunt vii, când e vorba de „ţară, /Şi morţii-n morminte!”,
de aceea munţii „vor fierbe, vor geme”, deci o asociere a mitului Pământul-Mumă. La fel
comparaţia: „Ca un vânt” asociată cu metonimia: „ce clăteşte Pădurea, când ploaia soseşte”, cu
analogia „Aşa din adâncuri de zare / Un vuiet prin noapte răsare şi metonimiile: „Iar vuietul vine,
şi creşte, / Mai iute, mai tare” sugerează acest val al năvălitorilor, care „Răsar de pretutindeni, de
pare / Că-i varsă pământul”.
Metaforele, construite de George Coşbuc, au putere expresivă, conturând un tablou
romantic: „Iar calul, vedenie mută, / Cu coama de vânturi bătută, /Stă-n noaptea cu neguri de
pază”. Din perspectiva creativităţii, poezia este de nivel productiv şi expresiv.
 Semnificaţia poieziilor:
“Iarna pe ulita”
In prima strofa observam ca autorul a surprins o ninsoare care a durat toata noaptea, iar a
doua zi s-a oprit.Observam personificarea: "Norii s-au mai razbunat" de unde reiese ca norii a
inceput sa cearna fulgi mari de zapada spre apus. A doua strofa ne prezinta imagini vizuale,
auditive.
In al doilea vers se observa epitetul: "pe rau e numai fum". De aici reiese ca fumul vine
de la hornurile caselor unde oamenii incearca sa le incalzeasca. De asemenea, se observa
personificarea: "vantu-i linistit acum".
Observam imagini vizuale, statice ce ne transmit un sentiment de liniste. Strofa se incheie
cu personificarea: "navalnic vuiet vine", de unde reies imagini auditive, dinamice. Ne transmite
un sentiment de galagie, zarva si de agitatie.
Din a treia strofa ne dam seama ca zgomotul infernal este provocat de copiii care se jucau
veseli in zapada si se bucurau de venirea iernii. Aceasta strofa ne transmite un sentiment de
fericire, bucurie si veselie. A patra strofa incepe cu epitetul personificator si comparatia: "gura
fac ca roata morii".
De aici reies imagini auditive,statice. Autorul compara copiii care vorbeau mult cu roata
morii ce se invarte foarte tare. Cosbuc ii compara, de asemenea, cu vrabiile gurese care se
galcevesc.
Strofa se incheie cu inversiunea "norii ploi vestesc". Observam imagini vizuale, statice,
de unde reiese ca norii se abateau spre sat pentru a vesti ploi. In a cincea strofa, autorul ne da de
inteles ca acei copii erau impartiti in diferite grupuri dupa varsta lor.
Cei mari profitau de faptul ca erau si copii mici si radeau de ei. Observam inversiunea
"de foame-adusi" care ne transmite un sentiment de mila, tristete si mahnire. A sasea strofa
descrie un baietel strain, aparut din senin pe ulita.
Autorul ni-l descrie cu inversiunea: "largi de-un cot sunt pasii lui". A saptea strofa incepe
cu inversiunea: "haina-i maturand pamantul" de unde reiese ca haina copilului era prea lunga si o
tara de pamant. Observam repetitia "abia,abia" de unde ne dam seama ca isi tara cu greu haina si
comparatia "cinci ca el incap in ea".
In cea de-a opta strofa observam ca acel baietel era trimis de mama sa in sat. Copilul era
incruntat, dar se credea barbat fiindca putea sa care o haina atat de grea pentru el. Aceasta strofa
ne transmite un sentiment de admiratie si remarcare de sine.
A noua strofa ne arata cum inainta baiatul: "cade-n branci si se ridica". Din urmatoarele
versuri aflam ca baiatul purta pe cap o caciula din lana de miel si ca era mai mare decat el. Ne
transmite un sentiment de amuzament.
A zecea strofa incepe cu enumeratia "tot vine, tot inoata" de unde reiese ca el se chinuia
sa mearga cat mai repede. Observam 2 epitete: "ochii vii" si "zgomotoasa gloata" de unde reies
imagini vizuale si auditive. Ne transmite un sentiment de amagire.
A unsprezecea strofa prezinta ce a vrut copilul sa faca atunci cand a vazut atatia copii. A
vrut sa se intoarca din drum, dar era prea tarziu. Toti ceilalti copii il vazusera deja.
A doisprezecea strofa incepe cu glumele facute de caciula copilului. A treisprezecea
strofa incepe cu inversiunea "altii-n gluma parte-i tin". Observam ca toti copiii isi bateau joc de
el.
In a paisprezecea strofa este descrisa o baba care este imbracata cu un cojoc rupt. Ea se
oprise sa vada de unde vine zgomotul acela mare. A cincisprezecea strofa incepe cun inversiunea
"s-otaraste rau batrana".
Observam ca batranei ii pasa de baiat, incercand sa-l scoata dintre copiii care isi bateau
joc de el. In a saisprezecea strofa poetul ne da de inteles ca baba nu uitase ameliorarea
conflictului dintre baiat si copii luandu-l de acolo. Ne transmite un sentiment de mila.
 In a saptesprezecea strofa ne dam seama ca dupa gestul batranei de a lua copilul, nu a
durat mult deoarece copiii se tineau dupa ea razand. Recunoastem epitetele si inversiunea "plina-
i strimta ulicioara". In a optsprezecea strofa se prezinta acei copii jucandu-se.
Sentimentul este de armonie,veselie. In cea de-a nouasprezecea strofa observam ca
batrana se supara pe copii. Ne dam seama dupa enumeratia "bat,-njura…da din maini" de unde
observam imagini dinamice.
Ne transmite un sentiment de suparare. In strofa douazeci observam ca batrana se
invartea cu batul in mana pentru a-si face loc, dar copiii navalesc din nou asupra batranei. In
urmatoarea strofa ni se descrie ca baba statea in mijlocul alaiului ca un capitan si isi facea cruce
de ceea ce vedea.
In penultima strofa observam ca din cauza galagiei provocate de copii incepura sa latre
cainii din curti, iar oamenii ieseau afara sa vada ce se intampla. In ultima strofa se observa un
dialog intre cativa sateni.acestia au asemanat copiii cu o adunatura de tatari.
Sentimentul care predomina este cel de bucurie si uimire pentru sateni fata de zarva de pe
ulita satului.

“Vara”
a) Tema acestui pastel o formează dragostea faţă de ţară, iar ideea, care dă mesaj poeziei,
o formează profunda identitate dintre poet, popor şi patrie.
Sensul poeziei îl găsim în cuvântul Vara, care este o metaforă, fiindcă vara nu este ~ doar
anotimpul, în care lumea vegetală trăieşte deplin, rodeşte, germinează, sporeşte, ‘/ ci este şi vara
vieţii omului, când acesta produce, aidoma unui pom, fructele spirituale, ce dau sens vieţii sale.
Poetul contemplă, cu ochii sufletului, frumuseţile ţării („Privirile de farmec bete /Mi le-am întors
cătrăpământ”) şi receptează acest mesaj esenţial al poporului român(„în lan erau feciori şi fete,
/Şi ei cântau o doină-n cor. /Juca viaţa-n ochii lor”), adică viaţa spirituală, care-i defineşte fiinţa.
Cu această bogăţie în suflet, poetul, ca reprezentant al conştiinţei naţionale, exprimă dragostea sa
faţă de natura patriei („Cât de frumoasă te-aigătit/Naturo, tuf Ca o virgină/ Cu umblet drag, cu
chip iubit! /Aş vrea să plâng de fericit, /Că simt suflarea ta divină.”).
Dragostea sa faţă de frumuseţile ţării este determinată de această explozie de viaţă: „Că
pot să vădce-aiplăsmuit!”, ca semn al harului divin. De aici lumina care îi inundă ssfletul:
„Natură, în mormântul meu, /E totul cald, că e lumină!”. Este semnul unei renaşteri interioare,
care nu este doar a sufletului său, ci este semnul duhului naţional. De aceea poetul simte
lacrimile acestei bucurii imense, inundându-i inima: „Mi-e inima de lacrimi plină” ş’\ profunda
legătură, pe care o are cu neamul său: „Că-n ea s-au îngropat mereu /Ai mei, şi-o sămă-ngrop şi
eu!” Această profundă unitate cu poporul, cu glia străbună îl determină să constate că, de fapt,
poetul este un exponent al conştiinţei naţionale: „O mare e, dar mare lină”.
Prin analogie, poetul exprimă, în mod indirect, conceptele sale despre poet şi poezie.
Poetul, ca şi Ceahlăul, este: „ Un uriaş cu fruntea-n soare, / De pază ţării noastre pus”. Poezia
este: „o taină călătoare”, care „Plutea-ntr-acest imens senin”, este o exprimare a plenitudinii
vieţii:„Şi tot văzduhul era plin /De cântece ciripitoare”.
Strofa a doua este alcătuită din imagini vizuale şi auditive, în care se redă acest cântec al
vieţii: „Iar spicele jucau în vânt, / Ca-n horă dup-un vesel cânt / Copilele cu blonde plete, / Când
saltă largul lor vestmânt”.
Garabet Ibrăileanu definea astfel locul aparte, deţinut de poezia Vara, în creaţia lui
George Coşbuc: „…e sentimentul de comuniune recunoscătoare cu natura, comuniune în viaţă şi
în moarte”. Poetul este lumina conştiinţei, iar poezia este lumina emanată de această conştiinţă:
„Natură, în mormântul meu, /E totul cald, că e lumină!”
b).Poezia Vara are trei părţi concentrate în trei strofe.
Prima ne dă o imagine a planului profund, general, al unui tablou care sintetizează plaiul
românesc.
A doua ne prezintă, în prim-plan, o horă cu flăcăi şi fete, care cântă o doină, în timp ce
mieii şi graurii îi însoţesc în jocul lor.
 A treia strofă este cea mai lirică şi cuprinde mesajul, adică exprimarea dragostei faţă de
ţară a poetului.
Imaginea Ceahlăului, în jurul căruia se concentrează prima strofă, are ca model o posibilă
legendă în care, ca şi în legendele despre Munţii Caraiman, Buteanu, Căliman, Ceahlăul este un
uriaş împietrit: „Un uriaş cu fruntea-n soare, /De pază ţării noastre pus”. Imaginea este construită
pe conceptul de armonie şi echilibru, conţinut în imaginea unui nor, care stă în echilibru:
„Plutea-ntr-acest imens senin /…/Şi tot văzduhul era plin /De cântece ciripitoare.”Păsările
exprimă armonia, iar norul sugerează echilibrul. Transfigurarea realităţii este determinată de
intensitatea sentimentului de dragoste faţă de ţară: „Privirile de farmec bete”, dar şi de
corespondenţa acestui sentiment, pe care-1 găseşte în elementele naturii: „Iar spicele jucau în
vânt,/Ca-n horă dup-un vesel cânt/ Copilele cu blonde plete,”. Acest sentiment este comunicat
parcă de grupul de flăcăi şi fete: „în lan erau feciori şi fete, /Şi ei cântau o doină-n cor. / Juca
viaţa-n ochii lor… “.
Amplificarea sentimentului de dragoste faţă de natura patriei determină transformarea lui
într-o admiraţie faţă de natura, văzută ca o zână, în care se-ntrupează ţara: „Cât de frumoasă te-ai
gătit, /Naturo, tu! Ca o virgină /Cu umblet drag, cu chip iubit!”Natura devine astfel, ca şi la
Eminescu, ca şi la poetul Mioriţei, o imagine a Fecioarei lumii, a iubirii. De aceea, poetul trăieşte
sentimentul de bucurie: „Aş vrea să plâng de fericit”.
Cele trei părţi aduc parcă cele trei dimensiuni, care corespund unor unghiuri, de unde este
privită imaginea ţării. Dimensiunea verticală este sugerată de imaginea Ceahlăului, care este
proiectat pe imensitatea albastră a cerului. Se sugerează zborul spre înalt, spre purificare.
Dimensiunea orizontală este aceea a vieţii, a jocului, a mişcării. Dimensiunea spre interior, spre
profunzime, spre sufletul neamului, cu care poetul vrea să se identifice prin pierderea eu-lui, a
conştiinţei individuale şi să devină un exponent al conştiinţei naţionale, formează, de fapt, ideea
celei de a treia strofe.
Poezia este, astfel, un mesaj al lumii luminii, după care Marea Trecere devine din mit o
realitate. Deşi George Coşbuc realizează un pastel romantic, totuşi dimensiunea clasicistă este
prezentă prin conceptul de armonie şi echilibru, prin conceptele de mi-mesis şi catharsis,prin
mesajul moral, creştin şi naţional. George Coşbuc se afirmă, astfel, un continuator al poeziei de
specific naţional, care începe cu Vasile Alecsandri şi continuă cu Mihail Eminescu, iar după
George Coşbuc, vor urma Octavian Goga, Lucian Blaga, Ion Barbu şi alţii, care vor adăuga noi
dimensiuni acestui specific naţional.
c) Poezia Vara poate fi interpretată şi ca un imn, închinat vetrei străbune. De aceea
criticul G. Ibrăileanu afirma: „ Vara este poezia cea mai lirică din toată opera lui Coşbuc, şi cea
mai frumoasă”. O poezie, cu cât este mai lirică, cu atât este mai poetică. G. Coşbuc dă dovadă de
maturitate artistică şi de profunzime. Poezia are trei registre.
În prima strofă, avem o imagine marcată a naturii, care ne sensibilizează în mod indirect.
În strofa a doua, lirismul se întrupează prin doina cântată în cor de flăcăi şi fete, prin
delicateţea şi candoarea mieilor albi, prin zborul graurilor suri.
În strofa a treia, lirismul este exprimat direct, ca o explozie în interior, ca o descoperire a
Marelui Adevăr că viaţa are un sens atunci când prin iubire se rup cătuşele egoismului.
Treptele imnului Vara sunt date de sentimentul de admiraţie, creat de imaginea „sălbatică
splendoare”, în care Ceahlăul este asemănat cu „Un uriaş cu fruntea-n soare”. În strofa a doua,
sentimentul de bucurie inundă sufletul poetului. De aceea „Privirile de farmec bete” sunt aduse
în planul realităţii, spre a contempla şi compara, nu întâmplător, jocul spicelor de grâu cu jocul
fetelor şi flăcăilor. Sentimentul de iubire este cel care rupe cătuşele lirismului şi acesta inundă
calm, cu lumina sa pornită din mima poetului, inima cititorului („Mi-e inima de lacrimi plină”).
Pentru această atmosferă senină, pentru felul în care exaltă frumuseţea vieţii de la ţară,
G.Coşbuc a fost comparat cu poetul latin Virgilius, fiindcă, în Bucolicele sale, cânta, acum două
mii de ani, frumuseţea peisajului italic. Având afinităţi cu Virgilius şi cu Dante Alighieri, George
Coşbuc nu numai că i-a tradus în limba română, dar influenţa lor se resimte în structura acestui
imn. Aşa cum Dante Alighieri pătrundea în Infern, coborând prin pământ, trecea prin Purgatoriu
şi se înălţa la Empireu, prin iubire, tot aşa George Coşbuc găseşte drumul spre lumină, spre
Dumnezeu, prin interior.
Spre deosebire de Mihail Eminescu, care, în elegia Mai am un singur dor, aducea un
sentiment de melancolie şi tristeţe, determinat de gândul morţii, George Coşbuc aduce bucuria şi
iubirea, care sunt alte modalităţi de exprimare a conceptului fundamental despre lume şi viaţă al
poporului român, adică a conceptului de armonie şi echilibru. Deşi profund original, George
Coşbuc îl continuă pe Mihail Eminescu, îmbogăţind cu noi valori spiritualitatea românească.
d) Poezia Vâra poate fi interpretată ca o idilă concentrată, în care „Taina călătoare”,
sugerată de norul, care pluteşte în preajma Ceahlăului, este armonia şi echilibrul, ca lege a
creaţiei şi a Universului, generată de iubire. Ea are forma luminii, a cântecului, a doinei, a inimii
pline de lacrimile bucuriei vieţii. De aceea, versul „Plutea-ntr-acest imens senin”,
în care cele patru accente principale determină scandarea lui, ca în poezia antică, vădeşte
influenţa poeziei antice atât în formă, cât şi în conţinut. Expresia „sălbatică
splendoare”sugerează, cu mijloacele poetice simboliste, caracterul peisajului montan.
Sentimentul naturii, exprimat pregnant în strofa întâi, sugerează în strofa a doua o idilă,
adică o împletire cu sentimentul iubirii, pe care-1 cântă feciorii şi fetele: „Ca-n horă dup-un vesel
cânt”.
În strofa a treia, imaginea naturii, care devine o iubită ideală, adică „Mândra crăiasă /A
lumii mireasă”, sugerează nunta cosmică din Mioriţa, motivul comuniunii dintre om şi natură,
actul unirii spiritului, ca principiu masculin (poetul), şi natura, ca principiu feminin. George
Coşbuc, ca şi Mihail Eminescu, intuieşte legătura structurală dintre natură şi femeie, dintre viaţă
şi moarte. Actul creaţiei arată cât de complex este sufletul omenesc în general şi al lui George
Coşbuc în special. De aici, profundele intuiţii, care par o elaborare meditată a sensurilor, a
expresiilor, a metaforelor şi simbolurilor în economia clasică a textului. Idealizarea realităţii este
exprimată direct în versurile: „Privirile de farmec bete/Mi le-am întors cătrăpământ” şi
completată de emoţiile muzicale: „vesel cânt”, „cântau o doină-n cor”, „Juca viaţa-n ochii lor”.
Motivul comuniunii cu natura, cu ţara, cu neamul devine o religie, care sugerează iubirea
creştină. Natura devine Pământul-Mumă, în care poetul se reintegrează, se reîntoarce, trăieşte
mitul Marea Trecere spre deosebire de Mihail Eminescu, la care, prin extindere, eul poetului ar
voi să încorporeze în sine Universul, ca în filosofia indiană. Dacă la Eminescu natura este vioara,
prin care eul poetului, ca un arcuş, face să răsară melodia, propria emoţie, la George Coşbuc
avem o altă înţelegere luminoasă, a smeritei ascultări a voinţei divine, când spune: „Căci pământ
eşti şi în pământ te vei întoarce”.
e) Stilul lui G.Coşbuc este afectiv, nuanţat, echilibrat, sensibil, colorat cu metafore şi
simboluri, epitete şi comparaţii, cu imagini vizuale şi auditive. Epitetele sunt cromatice: „zări
albastre”, „blonde plete”, „mieii albi”, „grauri suri”, sau încărcate de semnificaţii: „sălbatică
splendoare”, „taină călătoare”, „cântece ciripitoare”, „vesel cânt”, „mare lină”, „umblet drag”
„chip iubit”, au, deci, o funcţionalitate poetică. Metaforele dau o profundă valoare textului.
Astfel, suflarea divină a naturii devine „o mare lină”, în care s-au îngropat străbunii, neamul.
Această „suflare divină”este „o lumină”, care transformă moartea într-o renaştere spirituală, într-
o înviere, în eternitate.
Ea este „acest imens senin”, în care pluteşte norul „ca o taină călătoare”, sugerând parcă
locul unde se găseşte eul poetului. Tot astfel comparaţia „Iar spicele jucau în vânt, / Ca-n horă
dup-un vesel cânt / Copilele cu blonde plete” este construită pe motivul comuniunii dintre om şi
natură, aşa cum sunt toate metaforele din balada Mioriţa.
Acelaşi model îl găsim în compararea naturii cu o fecioară („Naturo, tu! Ca o
virgină”),precum şi în compararea Ceahlăului cu un uriaş („ Un uriaş cu fruntea-n soare”).
Metonimiile se împletesc cu subtile personificări. Astfel, unele metonimii au la bază
substituţia cauză-efect: „Şi n-avea aripi să mai zboare!”, „Juca viaţa-n ochii lor”, „Mi-e inima de
lacrimi plină”, „E totul cald, că e lumină!”.
Personificările vizează analogii între om şi natură: „Şi vântul le juca prin plete”, iar,
„spicele jucau în vânt”. Simbolurile, Ceahlăul „soare”, îşi transferă o parte din sensuri. Ceahlăul,
care are fruntea în soare, sugerează imaginea lui Făt-Frumos, a mitului Sfântul Soare, asociind
subtil o corespondenţă cu eu-l poetic, spiritual, principiul masculin, care se încorporează, în timp
ce natura, văzută ca o fecioară, asociază principiul feminin, adică pe Ileana Cosânzeana.
Câteva subtile hiperbole întregesc acest tablou al mijloacelor artistice, utilizate de George
Coşbuc, şi dau textului o imagine deosebită: „Şi tot văzduhul era plin /De cântece ciripitoare”,
„Departe-n zări albastre dus”.
Mitizarea, simbolizarea, armonia, accentuarea, iluminarea ne dezvăluie o personalitate
creatoare, care se exprimă deplin prin poezia Vara, fiindcă George Coşbuc atinge o înaltă
măiestrie artistică de nivel inventiv.

“Vestitorii primăverii”
Conceptul de literatură pentru copii desemnează o parte a literaturii naţionale, incluzând
totalitatea creaţiilor literare care prin intermediul profunzimii mesajului, al gradului de
accesibilitate şi al nivelului de realizare se dovedeşte capabil să intre în relaţie afectivă cucititorul
lor. În ceea ce priveşte sfera literaturii pentru copii, poezia “Vestitorii primăverii”, scrisă de
George Coşbuc, în cadrul funcţiei artistice se pot evidenţia cele trei coordonate:
cognitivă,estetică şi formativă. Coordonata cognitivă mai poate fi numită şi informativă, întrucât
facereferire la acele informaţii din cadrul textului literar care compun mesajul acestuia. În textul
liric “Vestitorii primăverii” în cadrul coordonatei cognitive se pot identifica informaţii despre
primăvara, schimbările din natură, informaţii despre păsările migratoare şi succesiunea
anotimpurilor .Coordonata estetică pune în valoare virtuţile estetice ale limbajului eului liric.
Frumosul în cadrul poeziei “Vestitorii primaverii” se poate regăsi în reîntoarcerea păsărilor
călătoare; frumuseţea stolurilor de păsări care revin în ţara noastră, faptevidenţiat de adresarea
directăaeului liric, conţinând inversiunea: “dragi păsări”: “Cu voi vin florile-n câmpie/Şi nopţile
cupoezie/Şi vânturi line, calde ploi/Şi veselie”, prin urmare evenimentul reîntorcerii păsărilor
călătoare este unul marcat de o bucurie globală resimţită la nivelul întregii naturiarmonizate.
Duiosul, în cadrul poeziei este regăsit în afirmaţia eului liric, care extaziat de bucuria
reîntoarcerii păsărilor, face referire la cântelul lor şi este cuprins de un dor nostalgic, întrucât în
timpul iernii a fost privat de al lor“glas fierbinte”. Mesajul artistic aloperei, reprezentând
coordonata formativă a textului liric estereprezentat de sentimentele eului liricde dragoste faţă de
natură şi păsările migratoare, dar şi dragostea de neam, exprimând o puternică apartenenţă faţă
de ţara natală.
 Caracterul etico-satiric
Poezia “Povestea
gâştelor”
Un gascan cu pene lucii
Cum trecea pe pod prin sat
Si-ntr-o man-avea papucii,
Nu stiu cum i s-a-ntamplat
Ca papucii lui cazura,
Ce pacat, o, ce pacat!
Caci erau cu-alesatura,
Fara leac de tivitura
Ce pacat!
Gastele-auzind cum zbiara :
Aoleu! Papucii mei!
Intr-un suflet alergara
Si-ntrebau mirate, ce-i?
Am ramas, plangea gascanul,
Pagubas de patru lei!
Iata-ma descult, sarmanul!
Ce ma fac acum, golanul,
Fara ei!
Haideti toti, si mosi si babe
Sa-i catam pe rau acu!
Repede-notand din labe
Cardul tot pe rau trecu.
I-ai gasit? Eu, nu, surata,
Ce ma-trebi asa si tu?
Toate apoi strigau deodata:
Bata-i pacostea sa-i bata!
Nici eu, nu!
Vara-ntreaga tot umblara,
Dar papucii dusi au fost!
Si-au sa umble si la vara
Pana ce le-or da de rost!
Iar gascanul merge, vine,
Face cruci si tine post,
Nu-i gasesc! Sarac de mine,
Iar descult e, vezi tu bine,
Lucru prost!
Gastele de-atunci, in cale,
Cand vad apa undeva,
Cautand pornesc agale
Tot crezand ca-i vor afla.
Vin si rate sa le-ajute:
Mac-mac-mac si ga-ga-ga!
Mac-mac-mac! Haid vino, du-te,
Zile-asa pe rau pierdute!
Ga-ga-ga!
Iar cand gastele stau gloata
Si prin dreptul lor te duci,
Sare tabara lor roata
Si te-ntreaba: Ce ne-aduci?
Ai gasit papucii? Spune!
Tu la fug-atunci s-apuci!
Si-si-si! Tot fac nebune
Si te musca, doar le-ai spune
De papuci!
Batranul si copiii
Cu parul alb ca de zapada,
Un biet batran trecea pe strada.
Slabit de ani, de griji pierdut,
In strada jos.
L-a parasit puterea toata.
Copiii s-adunara roata
Pe linga el, si toti de-a randul
Radeau de el rautacios,
Batjocorindu-l.
Dar eu n-am ras, n-am ras deloc.
Copilul, care-si bate joc
De cei batrani, ce minte are?
E vrednic el sa creasca mare?
E vrednic el de ce-i acu?
Nu-i vrednic, nu!
 Stilul de baza a lui George Coşbuc
Este un talent precoce, pe care si-l exercita versificand in stil popular.
Poezia sa aparține patrimoniului cultural național și, deși este considerat un poet care a scris
poezii care se recitau la serbarile școlare sau populare, creația sa il recomanda drept un autor
clasic al literaturii romane, un om cu un gust literar desavirșit și un autor
canonic, care nu poate lipsi din manualele școlare nici in ziua de azi.. 
Despre inceputurile sale literare George Coșbuc marturisește:
Cea dintai poezie am publicat-o la varsta de 15 ani intr-o foaie pedagogica din
Ardeal. N-o mai am și nici nu știu ce era, insa imi amintesc ca a fost o poezie
de dragoste. Am publicat apoi fel de fel de incercari prin toate foile
ardelenești. — George Coșbuc
Primele incercari de versificație, cu solide studii umaniste de limba latina și
greaca, filosofie și istorie filosofica, istoria literaturilor, poetica și prozodie.
Mișcarea literara de la Tribuna a dus la cristalizarea poziției lui Coșbuc fața
de literatura, in direcția interesului catre folclor, ca baza a literaturii culte, și catre limbajul
popular, orientata, in esența, spre idealul restabilirii unitații culturale a poporului roman.
Dupa cum insuși a marturisit-o, Coșbuc intenționa sa realizeze o epopee, astfel incat „baladele”
și celelalte poeme luate din „poveștile poporului” pe care le-a scris, sa capete „unitate și
extensiune de epopee”. Deși nerealizata pe deplin, cele mai izbutite poeme ale sale se incadreaza
intr-o viziune unitara, alcatuind o monografie epico-lirica a satului romanesc. Regasim in creația
sa natura romaneasca, muncile campenești, datinile atașate marilor momente ale existenței,
erotica țaraneasca, revolta țaranului, experiența tragica a razboiului, momente din istoria
poporului roman.
Proza lirică
Legenda albinei
de George Cosbuc
 Era odata o femeie si avea doi copii: un baiat si o fata. Copiii au plecat amandoi in lume,
sa-si caute de lucru, pentru ca mama lor n-avea putere sa-i tie.Baiatul a intrat invatacel la un
tesator de panza, iar fata cara pietre pentru zidarii care faceau case.Dupa catava vreme, mama lor
s-a imbolnavit de moarte si a rugat pe un om din satul sau sa duca veste copiilor.
Omul, dupa mult umblet prin lume, a gasit pe baiat si pe fata. Baiatul era tocmai la razboiul de
tesut. si cand i-a spus omul de ce a venit, baiatul raspunse:"Eu ce sa-i fac? Las sa moara, ca e
batrana si i-a sosit ceasul. Eu nu pot sa plec, ca am prea mult de lucru."si a ramas baiatul tot la
razboi, si a tesut mai departe si n-a plecat.Pe fata a gasit-o omul suind schelele cu pietre in poala
hainei. si cand i-a spus omul de ce a venit, fata a lasat pietrele jos si a inceput sa planga, si a
plecat intr-un suflet spre casa.Muma-sa, cand a vazut-o, s-a ridicat din pat si de multa bucurie i s-
a limpezit sufletul; dar s-a facut neagra de suparare cand i-a spus ca baiatul n-a vrut sa vie. A luat
capul fetei intre maini si a sarutat-o pe frunte si a zis:"Macar ca el a uitat de mine tocmai in
ceasul mortii mele, eu va iubesc deopotriva pe amandoi. Il iubesc si il iert. si daca a facut cu asta
vreun pacat, sa-l judece Dumnezeu, ca e drept si puternic, si judecata lui e fara greseala.Asa a zis
biata mama, apoi si-a lasat capul pe capatai si a inchis ochii si-a murit.si, in clipa aceea, fata s-a
facut Albina, iar baiatul Paianjen.si de atunci Paianjenul traieste singur, vesnic singur, fara frati
si fara surori, si fara parinti. El fuge de lumina si vesnic isi tese panza prin locuri intunecoase, si
e posomorat si suparat, iar oamenii il urgisesc si, oriunde il afla, ii strica panza si pe el il fugaresc
si il omoara.Iar Albina, de atunci e vesela si toata ziua zboara de pe o floare pe alta si traieste cu
parintii ei si cu fratii si cu surorile la un loc. Oamenii o iubesc si o vad cu drag caci ea cu toti
impartaseste ce aduna si tuturor le da din mierea ei, iar casa ei e fagurul cel galben ca soarele, si
din ceara albinelor fac crestinii lumanarile pe care le aprind in ceasul mortii si le pun sa lumineze
sub icoana Maicii Domnului.