Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Activitata literala
Alecsandri pleca lasand, in urma o uriasa truda, desfasurata timp de jumatate de secol, cu o rara
darnicie si abnegatie.
"Si-acel rege-al poeziei, vesnic tanar si ferice,
Ce din frunze iti doineste, ce cu fluierul iti zice
Ce cu basmul povesteste - veselul Alecsandri,
Ce-nsorind margaritare pe a stelei blonda raza,
Acum scolii strabate, o minune luminoasa,
Acum rade printre lacrimi cand o canta pe Dridri… "(M. Eminescu)
Dupa cum el insusi recunostea, scria fara greutate, cu usurinta, inceputul fiind cel mai
dificil. Odata pornita insa scriitura, ea putea, din punctul lui de vedere, sa continue oricat. Nu
avea nimic din tulburare dramatica, deseori tragica a scrisului la romantici. „Scrisul este, pentru
mentalitatea sa de fermier, spunea E. Simion o recolta pregatita devreme. Daca nu intervine
ceva (timpul rau), recolta este, in general buna”.
De aceea, Alecsandri pare sa nu fi avut o constiinta a scrisului, cel putin din punctul
nostru de vedere, modern. Observa si N. Manolescu: ,,Acum un veac, criteriul poeticului e altul,
nu prea diferit de al exprimarii uzuale, pe care se marginea s-o ornamenteze cu figuri de stil, dar
n-o ataca in esenta”. Si de aceea reactia critica moderna nu i-a fost prea favorabila lui Alecsandri.
Pentru a sugera dinamica exercitiului scriitoricesc la V. Alecsandri redam succint anii
mai importanti ai acesteia:
1810 - debut in „Dacia literara" cu Buchetiera de la Florenta;
joaca adaptarea Farmazonul din Harlau;
1842 - scrie primele poezii in limba romana, sub influenta poeziei populare;
1850 - i se reprezinta Chirita in lasi; incepe seria "cantecelelor comice";
1852 - ii apare la lasi o brosura cu culegeri de poezii populare;
1855 - la Paris apare, in traducerea sa, culegerea de poezii populare;
1852 - scrie Istoria misiilor mele diplomatice;
1863 - publica la lasi editia a doua a volumului Doine si lacramioare, imbogatite cu
ciclul Margaritarile;
1866 - la lasi ii apare editia a doua din Poezii populare ale romanilor;
1868 - incepe publicarea Pastelurilor
1875 - apar volumele I - VIII ale editiei „opere complete" (patru de teatru si trei de poezii);
1876 - in aceeasi serie apare volumul de Proza;
1877 - Balcanul si Carpatul inaugureaza ciclul Ostasii nostri;
1878 - volumul Ostasii nostri;
1879 - se joaca Despot - Voda;
1880 - apare ultimul volum din seria „opere complete" cu Legende
noua si Ostasii nostri; scrie feeria nationala Sanziana si Pepelea;
1883 - scrie Fantana Blanduziei.
Alecsandri si poezia populara.
Patima lui folclorica i-a fost stimulata de A. Russo si o descopera plimbandu-se prin
munti, la Piatra, unde aude: „cantecul cel mai frumos, cei mai jalnic, cel mai de suflet... pe lume:
doina de la munte, acea melodie curat romaneasca, in care odata inima omului se talmaceste prin
suspine puternice si prin note dulci si duioase, doina jalnica, care face pe roman sa ofteze fara
voie si care cuprinde in sanul ei un dor tainic dupa o fericire pierduta".
Sub influenta poeziei populare paraseste compunerile in limba franceza si
„improvizeaza” poezii de inspiratie populara, numite in saloanele iesene „poezii de coliba” (dupa
S. Cioculescu). In aceasta directie este incurajat si de Elena Negri: „Continua cum ai inceput; cel
mai frumos titlu de glorie la care trebuie sa ravneasca un poet e acela de poet national si
popular”, ii scria aceasta. Un astfel de ideal venea si din redactia „Daciei literare". Acest
important compartiment al artei sale debuteaza cu poezia Doina (1842) scrisa impreuna
cu Strunga si Baba Cloanta si pe care le va aseza, in 1853, in fruntea volumului Doine si
lacramioare. considerate „cele mai bune poezii ale mele". In 1849 Alecsandri va publica un
studiu, Romanii si poezia lor, pentru ca in 1852 sa faca sa apara volumul Balade - Adunate si
indreptate de V. Alecsandri, partea I, Iasi.
Poeziile populare erai „adunate si indreptate” de V. Alecsandri deci „indreptarile” fiind
esentiale si-i confera drept de „proprietate literara”. „Proprietatea" priveste mai ales forma, nu si
continutul. Prin gestul sau Alecsandri a generat in literatura de specialitate o intreaga discutie.
Daca nu a intentionat opera stiintifica, folcloristica, nu a insemnat nici interventie grosolana,
ceea ce a determinat ca ulterior acestea sa circule in popor tocmai cu haina data de
Alecsandri: Miorita, Mesterul Manole, Toma Alimos, Miu Copilul.
Corect cu ceilalti, autorul mentioneaza fragmentele ce-i apartin in intregime, compuse de
el „in stilul cantecelor batranesti": Dragos, Hora Unirii.
Multe din poeziile acestei tinereti sufera de o abundenta a diminutivelor: doinita,
pusculita, mandrulita, copilita etc. Aglomerarea diminutivelor, credea S. Cioculescu, „nu poate fi
privita numai ca o eroare estetica, ci trebuie inteleasa si ca un indiciu asupra viziunii limitative si
optimiste a poetului. Daca doina, cantec de jale si vitejie, e redusa la "doinita", nu e de mirare ca
si pusca voinicului se preface-n «pusculita» si barda in «bardita», termeni prin care Alecsandri
crede a fi gasit expresia cea mai justa o atasamentului dintre om si unealta de lupta".
Poezia de dragoste
Ciclul al doilea din Doine si lacramioare (1853) cuprinde 22 de poezii legate de
experienta autobiografica cu Elena Negri. Primele 4 versuri din Steluta sunt considerate, de
multi, cele mai bune din creatia sa, ele aducandu-i reputatia de „poet al dragostei”.
,,Este aproape imposibil de a descoperi in erotica lui Alecsandri figura speciala a spiritului, o
atitudine care sa implice mai profund sensibilitatea lui", scrie E. Simion, iar G. Calinescu o gasea
"senzuala si zaharisita", dupa cum S. Cioculescu „inecata in dulcegarie" etc., Alecsandri
dovedindu-se in erotica un liric fara imaginatie.
La celalalt capat al Stelutei, ca durere ce se izbaveste in poezie prin poezie, se
afla idila, unde V. Alecsandri este mult mai sincer, Rodica fiind si arhetipul eroticii sale.
Dragostea la V. Alecsandri are trasaturii oricarui fenomen natural, putand atat bucura, cat
si intrista. Astfel Alecsandri face trecerea de la poezia lui Conachi la cea eminesciana.
Importanta lor este asadar strict de istorie literara si nu tine de criterii estetice.
Poezia sociala si patriotica.
Ciclul Suvenire, partea a treia a volumului Doine si lacramioare, se leaga direct de
evenimentele socio-politice contemporane lui, cum ar fi 1848 (Adio Moldove!) ori Desrobirea
tiganilor. De circumstante istorice sunt poeziile N. Balcescu murind, La Sevastopol, Anul 1855,
Moldova in 1857, Hora Unirii etc.
Patruzecisioptist, ca si Gr. Alexandrescu ori D. Bolintineanu, si Alecsandri evoca trecutul
istoric in Dragos, Visul lui Petru Rares ori Dumbrava Rosie, Altarul Minastirii Putna si Movila
lui Burcel inspirate din O sama de cuvinte de I. Neculce.
Daca Dan, capitan de plai, poema homerica, se afla la interferenta intre inspiratia istorica
si cea populara, Legenda Ciocarliei si Legenda Lacramioareisunt de inspiratie folclorica, unele
dintre acestea fiind incluse in ciclul Legende (17 poezii scrise intre 1864 si 1875, majoritatea
publicate in Convorbiri literare). „Legendele" lui V. Alecsandri au fost apropiate catre Ch.
Drouchet si G. Calinescu de Poezia lui V. Hugo, cu Legenda secolelor.
Tot G. Calinescu le aprecia ca reprezentand „o etapa hotaratoare in poezia romana", fie
prin cateva idei democratice fundamentale promovate cum ar fi: oroarea de crima (Grui-
Sanger), tiranul sangeros (Vlad Tepes, Murad Pasa), admiratia pentru eroii nationali (Stefan,
Mihai Viteazul) etc. fie prin rezistenta valorica. Piesa cea mai reusita este considerata Pohod na
Sybir, „romanta funebra si declamatorie" a deportarilor polonezilor in Siberia in timpul
absolutismului tarist.
Desi au avut un enorm ecou in sufletul cititorilor prin faptul ca popularizau prin versuri
simple ideea patriotica, ciclul Ostasii nostri a fost drastic sanctionat de G. Calinescu, care vedea
in el un excelent material didactic in scolile primare, dar „artisticeste ridicol, prezentand un
razboi de opereta".
PASTELURILE
Geneza pastelurilor
Pastel = creion moale, colorat (desen realizat cu acest creion)
= poezie cu conţinut liric în care se zugrăveşte un tablou din natură: privelişti, momente
ale unui anotimp, aspecte din universul plantelor şi al animalelor.
,,Pastelurile” au aparut in ,,Convorbiri literare” intre 1868-1869, iar in 1875, au aparut
in ,,Opere complete”, intr-o selectie unitara, propusa chiar de poet, si cuprinzand 30 de poezii,
carora le adauga 10 piese, nelegate organic de acestea.
CARACTERISTICI:
Descriu o natură somptuos decorativă. De regulă, natura e văzută prin fereastra conacului
de la Mirceşti.
D. Caracostea şi P. Cornea sesizează faptul că în pastelurile lui Alecsandri nu apar
muntele şi marea.
Prezintă o natură domestică: ogoarele, lanurile, lumea din marginea satului, anotimpurile
cu muncile lor.
Pentru prima oară în lirica românească este vorba de o poezie în care elementul descriptiv
nu apare incidental, ca un cadru sau interludiu. Natura devine personaj.
Au un pronunţat caracter static, mişcarea fiind doar sugerată de cele mai multe ori.
Timpul pastelurilor este prezentul, prin care poetul ne insuflă sentimentul fuziunii cu
natura.
În pasteluri, nu este cântată natura ca un refugiu al unui învins social (cum apare la
romantici), ci se înalţă imnul plin de încredere adresat adevăratei ţări (ţărani, sate), unde
domneşte munca, rodnicia, frumuseţea şi tot ce este adevărat şi nobil. Această privelişte este în
contrast cu lumea parazitară burghezo-moşierească. Nu întâlnim nici un conac, nici un parc, nici
un visător în meditaţie, în schimb, apar ţărani în desfăşurarea muncilor lor obişnuite.
Frecvenţa personificărilor reluată din poezia populară şi concluzie la pasteluri, natura e
zugrăvită pentru a degaja un sentiment de seninătate şi optimism, este o natură a rodniciei şi
prosperităţii, ce exaltă o fierbinte dragoste faţă de farmecul şi frumuseţea peisajului naţional.
Clasificarea pastelurilor:
Pastelurile anotimpurilor
Iarna: Iarna, Mezul iernei, Gerul, Viscolul
Primăvara: momente sacre – Floriile, Paştele, Cucoarele, Vestitorii primăverii,
Oaspeţii primăverii
Vara: Secerişul, Rodica
Toamna: Sfârşitul toamnei
Pastelurile secvenţelor zilei: Noaptea
Pastelurile naturii: Serile la Mirceşti, Malul Siretului, Balta
Pasteluri ce cântă muncile câmpului: Plugurile, Semănătorii, Cositul, Secerişul.
Pastelurile compuse acum, sunt expresia temperamentului sau clasic, inclinat spre soare.
Ele constituie “ intr-o lirica a linistii si a fericirii rurale”, “un calendar al spiritului rural si al
muncilor campenesti”(G. Calinescu).
Pastelurile reprezinta pentru majoritatea criticilor partea cea mai rezistenta a
poeziei sale. V. Alecsandri le intelegea drept o poezie descriptiva. Le scrie la maturitate, cand
avea aproximativ 45-50 de ani; incepe in iarna lui 1867/1868 si continua elaborarea lor in tot
cursul anului 1868. Cand le va publica, in volum, ordinea va fi calendaristica, impusa de
material, nu de sentiment, fantezie etc.; de iarna – primavara - vara. Toamna aproape ca lipseste
ca anotimp, iar atunci cand apare, ea face trecerea catre iarna (Sfarsit de toamna).
Mult timp pastelurile au fost interpretate in sensul lui Alecsandri drept poezie despre
Natura, o natura bine localizata. Interpretarea si sensibilitatea moderna a vazut nu
numai Natura prin ea insasi, ci si o idee morala despre natura. Asadar, nu impresii directe ale
contemplarii, cu tot ce poate insemna aceasta, acceptari , respingere, iubire etc., ci o idee mai
generala, cu valoare alegorica decurgand de aici.
Pentru oricine citeste pastelurile ii este clar ca Alecsandri n-a iubit decat in felul lui natura. Nu
i-a placut frigul, dar nici contactul direct cu natura, ca la impresionistii cu care a fost comparat
deseori. In al doilea rand, ca patruzecisioptist, vede in fenomenele naturii mai de graba
simboluri, alegorii cu semnificatii generoase. Trezirea la viata a naturii ii sugereaza, de exemplu,
trezirea la vita a tarii.
Oricum, pastelurile creeaza un profund sentiment de stabilitate, a universului si o
stabilitate in relatiile dintre universul exterior si spiritul ce il observa ... Un echilibru perfect intre
„subiect si obiect” - zicea E. Simion. „Fondul poeziei lui Alecsandri este mai curand moral decat
sentimental: tema este o idee": Iarna, Gerul, Seceratorii etc. „Luate in total, comenta si G.
Calinescu, pastelurile reprezinta o lirica a linistii si a fericirii morale(...). Pentru intaia oara se
canta la noi intimitatea recluziunea poetului, meditatia la masa de scris, fantasmele
desprinzandu-se din fumul tigarii, somnolarea in fata sobei cu catelul in poala".
Figurile de stil sunt minime. Alecsandri nu cunostea inca valoare metaforei. ca intreaga
epoca, de fapt. Epitetul este de aceea preponderent ornant, apreciativ iar metaforele tocite,
neimaginative.
Un astfel de limbaj este total opus ideii de poeticitate, de aceea este usor de tradus in
proza, fara ca textul sa sufere prea mult. Altfel va fi interpretata „economia mijloacelor" in
poezia lui Eminescu.
O problema iarasi mult discutata despre poezia lui Alecsandri a fost acea a
preponderentei vizualului, mai ales in pasteluri. E. Papu in Clasicii nostri il considera pentru
acest motiv impresionist si ca a ajuns la aceasta tehnica prin redescoperirea artei extremului
orient. In realitate elementul vizual este prea simplificat pentru a vorbi de impresionism. Ori la
Alecsandri campul este verde, cerul albastru si asa mai departe. Contrar asteptarilor ori
observatiilor intuitive solarul si senzorialul nu sunt la Alecsandri chiar atat de preponderente cum
ne-am astepta.
„Camera de luat vederi” a lui Alecsandri este purtata astfel de un grup decorativ la altul,
realizand o succesiune de tablouri, miscare lenta si ampla favorizata si de masura de 15 - 16
silabe si ritmul trohaic al majoritatii pastelurilor. Versul lung nu presupune insa si propozitii ori
fraze ample: dimpotriva, de cele mai multe ori acestea sunt scurte in contrast evident cu
lungimea versului. Pentru ca si contemplatia e mai ales exclamativa, de aici si abundenta acestui
tip de propozitie. Tot astfel explicam si suprasolicitarea, ca figura, a hiperbolei, exclamatia fiind
o revarsare a prea-plinului constatativ. Oricum s-ar numi pastelul, Iarna, Miezul iernii, Malul
Siretului etc., toate se circumscriu acestor observatii interpretative cu caracter generalizator.
Poeziile, compuse numai din catrene, au puncte de plecare hesiodice, horatiene si
vergiliene, carora le adauga puternice valente de sensibilitate moderna.
In vesnica rotire a anotimpurilor, Toamna, cea mai rasfatata de poetii romani, are la
V. Alecsandri un singur pastel:”Sfarsit de toamna”. Imaginile ei constracteaza cu cele ale verii,
avand corespondente cu pictura lui Andreescu ”Padurea desfrunzita”.
Anotimpul ramane bogat reprezentat in lirica romaneasca, prin Eminescu, Pillat ”In vie”,
Goga “Coboara toamna”, Voiculescu ”Faurirea toamnei”,Bacovia ”In gradina”, Blaga
”Bunatatea toamnei”, demonstrand tot atitea valente ale anotimpului si reprezentari estetice.
Astfel, preludiu poate fi sugerat de poezia lui Alecsandri si Goga, un crescendo al anotimpului se
afla in creatiile celor trei siluete masive ale poeziei – Voiculescu, Blaga, Bacovia, ultimul
declansand spectacolul tragic shakesperean, Blaga propunand-o ca pe un catarsis.
Iarna,desi neiubita de fiinta meridionala a lui Alecsandri, populeaza universul sau
poetic, oferind un spectacol fascinant,presarat uneori cu amintirea unor intamplari parca uitate,
cu zboruri fantastice, cu vise. ,,Iarna”, ,,Viscolul”, ,,Sania”, ,,Miezul iernii”, ,,Sfarsitul iernii”,
infatiseaza acest anotimp cu notele lui caracteristice ; zapada , crivatul , gerul , ce inunda
vazduhul, campul, dealurile, apele, casele, padurea si vietuitoarele, ce fug spaimantate.
Vara e la Alecsandri anotimp ce aminteste de iarna, prin acea liniste deplina, dar diferit
de aceasta prin miscare, flora si fauna, ca si prin verdele, ce apare atat de rar in cromatica
pastelului.,,Lunca din Mircesti”, ,,Concertul in lunca”, ,,Rodica”, ,,Balta”, ,,Secerisul”, ,,Cositul”
si ,,Baraganul” compun un scenariu original al anotimpului, simtit ca o simbioza a omului cu
natura.Vara lui Alecsandri o anticipeaza pe cea a lui Cosbuc din ,,Vara” si ,,Noapte de vara”, pe
Blaga din ,,Vara”, St.O.Iosif din ,,Pasteluri”, V.Eftimiu ,,Seceta”, ori pe O.Cazimir,,Iulie”. De
asemenea ,,Cosasi odihnindu-se” si ,,Tarancuta”,cunoscutele picturi ale lui Grigorescu se pot
asocia celebrarii acestui anotimp nuntit cu soarele. Doua serii de tablouri constante sunt definite
in pastelurile verii: pe de o parte seceta, (la V.Eftimiu si O.Cazimir), pe de alta, rodnicia (la
Blaga, G.Dumitrescu). La Alecsandri apare cel de-al-II-lea aspect, asociat cu prezenta campului.
In cartea anotimpurilor, Primavara ocupa in pastelul romanesc o suprafata redusa,
fiind infatisata in doua registre; unul de suprafata, ca anotimp al copilariei, al izbucnirii la viata,
ca revansa la amorteala iernii, si celalalt, de adincime, de meditatie lirica. La mircesteanul
Alecsandri se gasesc ambele aspecte. Strigatul triumfator al victoriei vietii izbucneste din cele
mai mici glasuri: paraie, muguri, fluturi, firul de iarba si gandacul, copilasii veseli, ca in
,,Oaspetii primaverii”, ,,Cucoarele”, ,,Dimineata”, ,,Tunetul”, ,,Pastele”,.Alte versuri sugereaza
un vadit potential emotiv si meditativ al poetului care observa: ,, lumina e mai calda si-n inima
patrunde”. Unele poezii ale lui Pillat, Voiculescu si Blaga vor adanci aceste aspecte in viziuni
proprii.
In pastelurile romanesti, ca reper intermediar intre cosmic si uman, se concretizeaza
diferite elemente caracteristice cum ar fi: marea, muntele, sesul, balta. Din acestea Minulescu,
Baconski, Maniu au facut semnificatii mai adanci, simboliste. Alecsandri le-a transformat in
efigii ale naturii, devenite la el insusi obiect al admiratiei. De exemplu, Baraganul lui Alecsandri,
aflat in vecinatatea lui Odobescu din ,,Pseudokinegeticos”, ocupa un loc important,impresionand
prin lipsa semnelor de viata,prin tristetea sesului.Balta ce a debutat in literatura prin Alecsandri:
in,,Malul Siretului”, si”Balta”, creeaza un univers activ colcaind de viata incipienta, o expresie
originala a fertilitatii spontane.In acelasi timp, in pastelurile lui Alecsandri lipsesc elementele
extremitatii naturii, cum ar fi: marea si muntele.
Ca aspect general, in pastel, umanizarea naturii este privita ca o infrangere, pierzind
raporturile directe sau indirecte cu cosmicul, prin intrarea sub imperiul legii umane. Naturii i se
amputeaza dimensiunile infinite, mai ales in poezia moderna, prin ingradirea ei de perceptii
limitate ale unui spatiu ca: targul, gradina, casa (prezentate miniatural, ori umoristic sau malefic).
,,Pastelurile” lui Alecsandri contribuie la cunoasterea culturi romanesti cu inefabilul
ei, cu farmecul vietii rurale.,,Pastelurile” au reprezentat,,Una din insulele cele mai izolate de
furtuni din arhipelagul…poeziei noastre descriptive.Sunt Georgicele noastre ajustate la
meridianul nostrul moldav”(Perpessicius).
Limba si stilul o culme a artei sale poetice in ,,Pasteluri”, ca o expresie a asimilarii superioare a
folclorului, a limbii vechi, careia i-a adaugat elemente carturaresti si romantice.Astfel, poetul a
depasit perioada copilariei estetismului, ,,pastelurile” fiind ,,Cea mai mare podoaba a poeziei lui
Alecsandri, o podoaba a literaturii romane indeobste”, dupa cum observa marele critic literar
Titu Maiorescu.
Stilul sau se caracterizeaza prin: claritate, simplitate, expresivitate, naturalete, conciziune,
in mare masura datorate influentei folclorului. In destule pasteluri, poetul porneste de la
contemplarea unui fapt real, de la care ajunge la un element fantastic sau invers: luna ploaia,
zapada, focul il introduc in lumea mirifica a tineretii, a iubirii.
Pastelul e construit pe o structura binara: debuteaza cu o imagine a naturii in generalitatea
ei sau in detaliu (vazduhul in ,,IARNA”, cerul albastru in ,,Oaspetii primaverii”, zorile in
,,Dimineata”) si se incheie cu un element concret, foarte apropiat poetului(,,O sopirla de
smarald,/ cata tinta, lung la mine, parasind nisipul cald” in ,,Malul Siretului” sau ,,Iat-o gingasa
mladita cu sirag de martisor…/Tu o rupi?…Ea te stropeste cu fulgi albi racoritori”).
Poate fi aceasta optica si o expresie a cerintei lui Maiorescu de a avea un sfirsit brusc in
poezie. Se observa in aceasta poezie ca poetul se foloseste de fraze alcatuite mai ales din
propozitii principale, ca in creatile folclorice (ex. Oaspetii primaverii etc.) sau si cu o
subordonata, de regula, atributiva( ex.: ,,Iarna”, ,,Dimineata” etc.). Propozitiile pe care se sprijina
aceste tablouri descriptive, sunt todeauna dezvoltate, cu parti multiple de propozitie. Infuzia
folclorului confera oralitatea stilului, confirmata de versuri ce contin interjectii (,,iata”, in ,,Serile
la Mircesti”, ,,Iarna”, in,,Sania”, ,,Plugurile”) ori expresii populare (,,dar ce vad”, in ,,
Miezul iernei”), exclamatii ce dau o nota de subectivitate tabloului (,,Ah! iata primavara cu
sinu-i de verdeata”/In lume-i veselie, amor sperare, viata, /Si cerul si pamantul preschimba
sarutari/Prin raze aurite si vesele cantari/”-,,Oaspetii Primaverii”).
Cromatica pastelurilor (comentata de Calinescu, Piru, Cazacu) estemonocroma. Paleta e
saraca: alb, negru, rar: galben, verde, culori intunecate sau sumbre. Notatiile auditive sunt mai
rare decat cele vizuale; ,,Alecsandri nu ne ofera un tablou de natura in care sa se simta farmecul
ei muzical” (Vianu).
In privinta figurilor de stil, de asemenea, se poate observa optiunea poetului, inraurita de
modelele epocii. Alecsandri valorifica resursele lexicale (cu masura foloseste arhaismele si
neologismele, avand aria lexicala cea mai intinsa si mai variata din literatura romana de pana la
Eminescu). Lexicul, morfologia si sintaxa sunt folosite, creator, cu diferite valente stilistice. Mai
frecvente sunt epitetele, indeosebi cele fizice, in structuri nominale dar si verbale. ,,Alecsandri
este un pictor impresionist, mai inainte ca impresionismul sa fie reprezentat in tanara scoala
romaneasca” (Vianu). Se remarca si epitetele morale, personificatoare (,,Toamna, mandra
harnica”, ,,Tacutul miez de noapte”), epitete cu caracter enumerativ (,,Vesela campie acu-i trista,
vestejita”). Analiza epitetelor evidentiaza tehnica picturala a poetului. Un rol deosebit il joaca si
comparatiile mono si polisemantice, statice ori dinamice, simple sau complexe, obiective si
subiective (,,Fulgii zbor plutesc in aer ca un roi de fluturi albi”). Personificarile folosite in poezii,
ofera dinamism (,,Siretul se-nconvoaie, adoarme la bulboace” balta care ,, se ascunde sub un val
misterios”). Metafora este la Alecsandri o sinteza a influentei populare, culte, pe de o parte, pe
de alta, o influenta a clasicismului si romantismului (,,Saniuta, cuib de iarna e cam stramta
pentru doi”). Se intalneste si alegoria (,,Concertul in lunca” are la baza o alegorie, natura cu
privighetori este sala de concerte).
Versificatia contribuie alaturi de celelalte elemente, la dezvaluirea sufletului poetului.
Poezii ca ,,Sfarsit de toamna”, ,,Iarna”, ,,Sania”, ,,Dimineata”, ,,Plugurile”, ,,Noapte” au in
primele doua versuri rima feminina, iar in ultimile doua, rima masculina. Predomina rimele
luminoase: ca de ex.,,calare”/,,infiorare”, ,,randunele”/,,pasarele”, ,,Zbor/,,dor” etc. Cele
mentionate au relevat cateva contributii ale poetului Vasile Alecsandri la dezvoltarea
patrimoniului nostru national, creatia sa confirmand caracterul apolinic al culturii romane, ca o
izbanda asupra dionisiacului uman.
Personalitatea lui a acoperit o epoca de raspantii in istoria noastra. Usa pantheonului
ramane deschisa de acel ,,rege – al poeziei”.
Limbajul pastreaza si el ceva din aroma versului popular. Astfel, Vasile Alecsandri are
predilectie spre imaginile desprinse din mitologia populara, iar figurile de stil, cu toate ca au un
rafinament clasic, conserva aproape intotdeauna elemente care amintesc de universul rural, de
preceptiile specifice lumii campenesti. Viziunea optimista, uneori idilica, tonalitatile folclorice,
simetriile compozitionale imprima pastelurilor un aer de echilibru, de omenesc simplu, de
armonie si seninatate.
Legenda rândunicăi
Rândunică, rândunea Mergi în câmpul înverzit,
Ce baţi la fereastra mea? Că rochiţa a-nflorit
Du-te-ţi pune rochiţa, Şi o calcă turmele
Că te arde arşiţa, Şi o pasc oiţele.
Te suflă vântoaiele (Cântec poporal)
Şi te udă ploaiele.
I Aveau, fiind în leagăn, mişcări de aripioare;
Când se născu pe lume voioasa Rândunică, Iar când ieşi din cuibul în care înflorise
Ea nu avea făptură ş-aripi de păsărică, Ca roza dintr-un mugur cu foile deschise,
Fiind al cununiei rod dulce, dezmierdat, Când umbra sa vioaie, plutind sub cer senin,
Copilă drăgălaşă de mare împărat. Putea să se măsoare pe umbra unui crin,
Dar fost-a o minune frumoasă, zâmbitoare, Mult îi plăcea copilei s-alunge rândunele
Sosită printre oasneni ca zâmbetul de soare, Ce lunecau prin aer şi o chemau la ele,
O gingaşă comoară formată din senin, S-alerge pe sub bolta bătrânilor arini,
Din raze, din parfumuri, din albul unui crin, Cercând să prindă-n iarbă a razelor lumini,
Şi maica sa duioasă, privind-o, se temea Să fugă rătăcită de-a lung, de-a lung pe
Să nu dispară-n aer sub forma de o stea. maluri
Atrasă-n cursul apei de-a râurilor valuri,
O zână coborâtă din zodia cerească Şi-n cale-i să s-oprească, uimită, încântată
Veni să o descânte, s-o legene, s-o crească, De dulcea armonie naturii deşteptată.
Să-i deie farmec dulce, podoabe, scumpe
daruri, Atunci pe nesimţite un glas de zburător
S-o apere-n viaţă de-a zilelor amaruri. Îi tot fura auzul şoptindu-i, plin de dor:
Ea-i puse-o scăldătoare cu apă ne-ncepută, "Atât eşti de frumoasă la chip şi la făptură,
De ploaie neatinsă, de soare nevăzută, Că nopţii dai lumină, şi iernii dai căldură,
Şi-n apa încălzită cu lemn mirositor Şi orbilor din umbră dai ochi să te admire,
O trestie, un fagur ş-o floare de bujor, Şi morţilor grai dulce să spuie-a lor simţire.
Menind prin şoapte blânde copila să devie Ah! părul tău lung, negru, ca aripa corbie,
Năltuţă, mlădioasă ca trestia verzie, Cu-a lui întunecime ar face nopţi o mie,
La grai ca mierea dulce, la chip Şi chipul tău ce fură chiar ochii de copile
fermecătoare Din alba lui splendoare ar face mii de zile!
Şi ca bujorul mândru de ochi atrăgătoare. Ah! buzele-ţi rotunde, cu râs înveselite,
Apoi zâna-i aduse o dalbă de rochiţă, Se par două cireşe în soare pârguite,
Din raze vii ţesută, cu stele prin altiţă, Şi mijlocu-ţi de-albină sub vălul tău de aur
Şi-i zise: "De-ţi e gândul să ai parte de bine, Se leagănă prin aer precum un verde laur;
Rochiţa niciodată să n-o scoţi de pe tine, Iar ochii tăi, luceferi cu tainice luciri,
Şi cât vei fi al lumii frumos, iubit odor, Răsfrâng toată văpaia cereştilor iubiri
Să fugi în lumea-ntreagă de-al luncii Ce ai aprins în inimi când te-ai ivit pe lume
zburător, Tu, zână fără seasnăn, minune fără nume!"
Căci el ţinteşte ochii şi dorurile sale
Pe oricare funtă cu forme virginale, Copila, cu uimire, îl asculta zâmbind...
Pe dalbele copile, a dragostei comori, Apoi, cătând în urmă-i, se depărta fugind,
Ce-s jumătate fete şi jumătate flori, Lilie zburătoare, de fluturi alungată,
Pe zânele născute în atmosfera caldă, Care-i formau pe frunte o salbă-naripată.
Ce sub văpaia lunii în lacuri lin se scaldă,
Şi chiar pe luna plină de o lumină moale, III
Ce-atinge iarba verde cu albele ei poale". Visează luna-n ceruri!... sub visul cel de
lună
II Flori, ape, cuiburi, inimi visează împreună.
Copila descântată de zâna ei cea bună Nici o mişcare-n frunze, şi nici o adiere
Creştea-ntr-o ziuă numai cât alta într-o lună, Nu tulbură în treacăt a nopţii dulci mistere.
Ş-a sale brăţişoare, ş-a sale mici picioare Albina doarme-ascunsă în macul adormit,
Bâtlanul printre nuferi stă-n labă neclintit, Şi apa-n vălurele de aur se-ncreteşte,
Şi raza argintie din stele dezlipită Şi nuferii se mişcă, bâtlanul se trezeşte,
Căzând, săgeată lungă, prin umbra tainuită, Pădurea cântă imnuri, şi luna amoroasă
Se duce de aprinde văpăi tremurătoare Revarsă pe copilă o mantie-argintoasă.
În albele şiraguri de rouă lucitoare.
Dar cine-acum, ca raza, în lumea nopţii Acum pe lângă trestii ea lunecă uşor
zboară? Şi, vrând la mal să iasă, pătrunsă de-un fior,
Ce umbră, cu sfială, prin arbori se strecoară Pe sânul ei ud încă ea părul îşi adună,
Şi merge drept la malul pârăului din vale? Se oglindeşte-n apă, se oglindeşte-n lună,
Oprindu-se-ngrijită ades în a sa cale, ţi umbra-i diafană cu formele-i rotunde
Ea vine lângă apă, cu drag la ea priveşte În lină îngânare se clatină pe unde.
Şi, singură-n răcoare, de baie se găteşte.
O! dalbă feerie! divină încântare!... IV
Rochiţa de pe umeri alunecă, dispare, Cocoşu-n depărtare intonă o fanfară!
Şi lumii se arată minunea cea mai rară, Copila cu grăbire din valuri iese-afară.
Albind ca faptul zilei în zi de primăvară! Ah! unde-i e rochiţa şi unde-al ei noroc?...
Toţi ochii de luceferi, de păsări şi de flori, Ea vede zburătorul cu ochii mari de foc
Loviţi ca de lumina rozatică din zori, Ce vine ş-o cuprinde cu braţele-ntr-o clipă;
S-aprind de-o scânteiere ce-n inimă Dar grabnic se aude un freasnăt de aripă,
pătrunde... Şi dalba-mpărăteasă, din braţe-i dispărând,
Dar juna-mpărăteasă în apă se ascunde. Se schimbă-n rândunică şi fuge-n cer
Ferice, dezmierdată de unda răcoroasă, zburând!
Ea-noată cu-o mişcare alene, voluptoasă, Atunci ş-a ei rochiţă, nălţându-se în vânt,
Lăsând ca să albească prin valul de cristal Topitu-s-a în ploaie de raze pe pământ,
Frumoasa rotunzime a sânu-i virginal. Şi pân-în faptul zilei crescut-au flori din ele,
Şi iarba de pe maluri se pleacă s-o privească, Odoare-a primăverii: Rochiţi-de-
Şi trestia se-ndoaie voind ca s-o oprească, rândunele!...
I
În rai nici o minune plăcută nu lipsea. Căci albele potire în veci tot înflorite
Văzduhul lin, răcoare, a crini amirosea, Scoteau din a lor sânuri arome nesfârşite.
Un suflet alb şi tânăr pe-un nor de dulci
Lumina era moale şi-ndemnătoare şopţii. parfume;
Nici noaptea urma zilei, nici ziua urma
nopţii. Iar sufletele toate îi ies lui înainte,
Primindu-1 cu zâmbire, cu gingaşe cuvinte,
Prin arbori cântau păsări, prin aer zburau
îngeri, Şi-i zic: "În raiul nostru bine-ai sosit, copile!
Şi nu găseau răsunet în el a lumii plângeri; Curând plecaşi din viaţă! Nu plângi a tale
zile?"
Căci scris era pe ceruri, pe frunze şi pe unde:
"Nici umbra de durere aice nu pătrunde". "Nu, căci am dat o clipă de viaţă trecătoare
Pe alta mai ferice şi-n veci nepieritoare."
Pe maluri verzi, frumoase, de râuri
limpezite, "Şi nu ţi-e dor acuma de lumea
Stau sufletele blânde, iubinde, fericite, pământească?"
"Nu, căci mai mult îmi place întinderea
Gustând în liniştire cerească veselie cerească."
Ce-n fiecare clipă cuprinde-o vecinicie.
"Cum? Nu laşi nici o jale pe urma ta
Dulce-adăpost de pace, grădină- duioasă?"
ncântătoare... "Ah! las o mamă scumpă, o mamă
Avea orice minune, dar îi lipsea o floare. drăgăstoasă
Şi vecinic după dânsa voi plânge cu durere!"
Bibliografia:
http://istoria.md/articol/515/Vasile_Alecsandri,_biografie
http://totul.md/ro/expertitem/979.html
http://www.autorii.com/scriitori/vasile-alecsandri/vasile-alecsandri-universul-creatiei.php
http://www.referatele.com/referate/romana/online47/PROIECT-PASTELURILE-
LUI-VASILE-ALECSANDRI-referatele-com.php
VasileAlecsandri
"Vasile Porojan"
Mirceşti, 1880
Amice,
Am pierdut în zilele trecute un tovarăş de copilărie care purta un nume mai mult de şatră
decât de salon, căci se numea Porojan!
El a fost unul din robii noştri, ţigan lingurar de soiul lui, însă pitar de meserie.
Mărturisesc că m-am simţit cuprins de-o adâncă mâhnire când am aflat că el s-a mutat cu şatra pe
ceea lume, ca mulţi din contemporanii mei, boieri, ţărani şi ţigani, cu care m-am încălzit la
soarele Moldovei timp de jumătate de secol şi mai bine! Am pierdut în Vasile Porojan pe cel de
pe urmă martor al începutului vieţii mele, rivalul meu în jocul de arşice şi în azvârlitura de pietre
pe deasupra bisericii Sfântului Ilie din Iaşi, vecină cu casa părintească. Valurile lumii şi treptele
sociale ne-au despărţit de mult unul de altul; eu înălţându-mă pe scară mai până în vârful ei şi el
rămânând jos fără a putea pune piciorul nici măcar pe întâia treaptă; însă acum 50 de ani eram
amândoi egali dinaintea soarelui, fiind deopotrivă pârliţi de dânsul, şi formam o pereche
nedespărţită de cum răsărea lumina zilei până ce apunea. Poamele din grădină nu apucau
niciodată a se coace din cauza noastră, căci amândoi ştiam a ne acăţa ca veveriţele pe vârfurile
cele mai nalte ale copacilor roditori. Evreii nu mai îndrăzneau a trece pe strada casei noastre din
cauza zburătăirilor de pietre cu care îi împroşcam.
Meşteri în arta de a fura merele şi perele de pe crengi; îndrăzneţ i la asaltul stogurilor de
fân, din vârful cărora ne plăcea a ne da de-a rostogol; neobosiţi la „puia-gaia", la „poarca", la
„ţârca" şi chiar iscoditori de noi jocuri, eram mândri unul de altul!...
Singura deosebire ce exista între noi doi consista într-aceea că pentru fărdelegile noastre
copilăreşti, numai Porojan era pedepsit de către jupâneasa din casă, mama Gahiţa! Câte bătăi a
mâncat el, sărmanul, pe socoteala mea!... De-abia scăpat din mâinile jupânesei cu chica topor şi
cu obrajii bujoraţi de palme, el alerga la mine şi, uitând usturimea, mă îndemna să ne jucăm în
puf. Eu îl mângâiam, dându-i câteva parale turceşti ca să cumpere halviţă şi simit, două friandize,
cum zic francezii, două Delicatessen, cum zic nemţii, pentru care Porojan era în stare să-şi vândă
căciula dacă ar fi avut-o, şi eu în stare să-mi dau papucii din picioare.
Ce talent avea el pentru confecţionarea arcelor de nuiele cu săgeţi de şindrilă! Cum ştia de bine
să înalţe zmeie de hârtie poleită până sub nori şi să le trimită răvaşe pe şfară!... Acele zmeie cu
cozi lungi erau fabricate de dascălul bisericii şi purtau pe faţa lor următoarele cuvinte scrise cu
slove chirilice:
„Afurisit să fie cu tot neamul lui şi să ardă în jăraticul iadului acel care ar găşi acest zmeu
căzut şi nu l-ar aduce în ograda Sfântului Ilie."
Zmeul sforăind purta acest blestem pe deasupra oraşului, fiind pândit de toţi băieţii mahalalelor,
şi când i se întâmpla să cadă din văzduh, devenea prada lor; blestemul nu producea nici un efect,
din cauză că hoţii nu ştiau carte; însă Vasile Porojan pleca îndată ca să-şi găsească paguba, sărea
peste zăplazuri, peste garduri, până ce da de hoţi, începea ceartă cu ei, şi câteodată izbutea a se
întoarce cu o bucăţică din coada zmeului în mână, iar mai adeseori el venea cu părul vâlvoi şi cu
cămaşa ruptă. Atunci faţa lui se posomora şi ochii lui se aprindeau de dorul răzbunării. Cu o
iscusinţă de sălbatic, el îşi pregătea armele, adică o piatră rotundă legată de capătul unui pac de
şfară, şi când vedea pe deasupra capului înălţându-se vreun zmeu străin, deodată azvârlea piatra
în văzduh şi o azvârlea cu atâta măiestrie, încât piatra zbura totdeauna pe deasupra sforii zmeului
şi cădea iar lângă el.
- Al nostru-i, cuconaşule!... striga Porojan cu glas triumfător; şi, în adevăr, trăgând şfara
lui încâlcită de acea a zmeului, acesta în curând cădea în mâinile noastre.
Ce bucurie!... Nici o comoară nu putea plăti acea izbândă. Tovarăşul meu, pe lângă aceste
dispoziţii de ştiinţă strategică, mai poseda şi aplecări artistice; el suna din drâmbă cu un talent la
care nu am putut ajunge niciodată şi pe care îl admiram mai mult decât am admirat mai târziu
talentul lui Liszt... ştia să imiteze şuierul şerpilor şi să-i cheme astfel la el când ne rătăceam
împreună prin fânaţele înflorite din lunca de la Mirceşti... şi însă toate aceste aptitudini ale lui
fiind nesocotite, el a fost destinat a deveni pitar. Într-o bună dimineaţă Porojan a fost dat pe mâna
unui brutar pentru ca să înveţe a plămădi pâini, ciurecuri, colaci, cozonaci etc., şi eu am fost
trimis la pansionul dlui Victor Cuénim ca să învăţ tot ce se putea învăţa pe atunci: un pic de
franţuzească, un pic de nemţească, un pic de grecească şi ceva istorie, şi ceva geografie pe
deasupra.
Adio, nepăsare a copilăriei! adio, libertate! adio, fericire! Ce-o fi păţit tovarăşul meu sub
lopata brutarului, nu ştiu, dar cât pentru mine, îmi aduc aminte că, lipsit de Porojan, îmi părea că
eram o fiinţă fără umbră.
Acea viaţă nouă de şcolar închis în sala de studiu, ghemuit pe un pupitru şi condamnat a învăţa
pe de rost verbe franceze, germane şi greceşti (1); obligaţia de a ne trezi dimineaţa în sunetul
unui lighean de alamă lovit ca un tam-tam chinezesc de doamna Cuénim; sila la care elevii erau
supuşi de a mânca bucate cu care nu erau deprinşi; o mie de mici mizerii ce sunt legate de bietul
copil ieşit din casa părintească, foamea, frigul, neodihna şi examenele zilnice ale profesorilor mă
aduseseră la o desperare amară... Deşi luam parte la jocurile camarazilor mei când suna ora de
recreaţie, însă cea mai scumpă petrecere a mea consista întru a mă sui pe capra unei trăsuri vechi
şi părăsită sub o şură deschisă din toate părţile. De-acolo priveam cu melancolie dealurile
Socolei, mişcarea nourilor pe întinderea cerului, trecerea cârdurilor de cocoare prin aer, drumul
vestit al Bordei ce ducea în Ţara de Jos şi mai ales orizontul albastru, orizontul necunoscut şi
plin de-o atragere misterioasă... Dorul de călătorii se deşteptase în mine de când într-o noapte doi
şcolari, fraţii Cuciuc, ne povestiseră nenorocirile lui Robinson Cruzoe, şi de-atunci mintea mea
devenise un muzeu de tablouri ce reprezentau corăbii sfărmate de stânci, valuri de mare umflate
cât munţii, cete de sălbatici care frigeau oameni pentru ospăţul lor etc.
Mare înrâurire au exercitat asupra imaginaţiei mele de copil întâmplările lui Robinson povestite
de fraţii Cuciuc! Aceşti elevi aveau o memorie extraordinară şi aptitudine la învăţătură, două
calităţi care erau de natură a-i duce departe... dacă nu i-ar fi dus în spânzurătoarea de pe Câmpul
Frumoasei, ca paricizi, îndemnaţi la crimă de însăşi mama lor...
Un rege alungat din ţara lui şi-o fi aducând adeseori aminte de tronul său aurit. Astfel îmi aduc
aminte eu de capra trăsurii de sub şopron. În momentele ce stam urcat pe ea, imaginea lui
Porojan trecea pe dinaintea ochilor mei ţintiţi, însă nu neagră şi veselă, ci pudruită cu făină şi
umilită de această albeaţă nefirească. După dânsa veneau figurile celorlalţi robi, servitori din
casa părintească, şi anume: Stoica, vizitiul tătâni-meu, care avea mania de a fura tingirile cu
bucate din curţile boiereşti pe unde părintele meu se ducea în vizită şi le ascundea în lădiţa
trăsurii, fără a se gândi că va fi trădat de mirosul bucatelor şi de zângănitul tingirilor hurducate
pe pavea. Ana, femeia lui, pe care el cerea să o lase, sub cuvânt că: i s-a învechit ţiganca.
Costache, bucătarul, care nimerea foarte bine sarmalele, ihnelele, ostropăţurile etc., dar se
încurca în blanmangele, căci le da un miros de săpun... inde, era obligat să le mănânce întregi.
Casandra, Maria şi Zamfira, trei fete frumoase pe care mama Gahiţa le luase cu de-a sila din
ţigănimea de la Mirceşti, pentru ca să le crească în casă, să le deprindă a coase la gherghef etc.
Casandra, albă ca o fată de boier, se înamorase de Postolache, cobzarul de la ţară, şi dorea să se
mărite cu el, însă jupâneasa o căsători făr' de voie cu Costache bucătarul, obligând pe Postolache
să-i cânte la nuntă! Zamfira, mai norocită, izbuti a fugi cu Didică scripcarul, de la care am adunat
mai multe cântece poporale, şi a duce o viaţă nomadă cu iubitul ei până a muri, nu se ştie cum şi
unde.
Cât pentru Porojan, el deveni un pitar de frunte sub ciomagul profesorului său şi fu ridicat
la rangul de ciurecar al casei. Cariera lui fu astfel desenată pe gura cuptorului cu litere neşterse
de cărbune!... Domnii ţării puteau să se mazilească, datinile puteau să se schimbe în Moldova,
faţa lumii putea să se prefacă în orice mod; eu, tovarăşul lui de odinioară, puteam să devin, din
simplu comis ce eram, postelnic mare, ministru, domn chiar!... Porojan avea să rămâie pitar şi
numai pitar până la sfârşitul vieţii sale!... Stranie nedreptate a soartei! Din ziua tristă a despărţirii
noastre numai duminicile ne mai întâlneam în curte, când ne întorceam de la pansioanele noastre,
şi atunci recâştigam tot timpul pierdut cu studiul... Ambiţia noastră era de a chiti şi a zburătăi cu
pietricele late şi rotunde pe palamarul bisericii Sfântului Ilie, când el, suit în clopotniţă, bătea
toaca, executând variaţii fantastice cu ciocanul de lemn pe scândura spânzurată alături cu
clopotele. Într-o zi avui satisfacerea de a-l lovi peste mână tocmai când obţinea un admirabil
efect de toacă. Auzirăm un răcnet în naltul cerului şi pe urmă o grindină de ameninţări care
cădeau de sus pe capul nostru. Fiind însă că distanţa ce ne despărţea de palamarul virtuos era
mare, i-am răspuns prin o nouă bombardare şi, ca parţii, am rupt-o de fugă voiniceşte. Victima
noastră se plânse la dascăl, dascălul la diacon, diaconul la preot, preotul la jupâneasa Gahiţa.
Rezultatul acestor plângeri succesive a fost că îndată furăm prinşi pemprejurul bisericii şi duşi
dinaintea maicii mele, care mă dojeni puţin cu blândeţe, şi apoi mă şterse de sudoare pe obraz...
Iar Porojan plăti gloaba pentru amândoi... Sărmanul! Mult l-a costat onorul de a fi tovarăşul de
nebunii al cuconaşului!
Asemenea o păţi şi înainte de a fi daţi la învăţătură. Pe la 1827 aveam de profesor pe
călugărul Gherman, acel care a vândut lui Gr. Ghica-vodă manuscriptul lui Şincai. El şedea la
noi şi, afară de mine, avea şi alţi elevi externi, dintre care pe M. Kogălniceanu. Acesta venea în
toate zilele, îmbrăcat în anteriu de cutnie şi purtând un işlic rotund de piele de miel sură... Vai de
nenorocitul işlic! El devenise o minge în mâinile noastre şi ne atrăgea ocări aspre din partea
părintelui Gherman, ba uneori chiar şi palme. Cum să ne răzbunăm? Vasile Porojan găşi modul
de răzbunare!... Dascălul nostru avea obicei să doarmă după amiază şi să horăiască de se răsuna
ograda. El atunci se afla într-un soi de letargie din care nu l-ar fi trezit nici tunul. Profitând deci
de această împrejurare, ne-am apucat de am zugrăvit cu cerneală vişinie sprâncenele, barba şi
mustăţile călugărului. Efectul produs a fost de minune!... Părintele Gherman nu mai îndrăzni să
iasă în lume vro două luni de zile pentru ca să scape de glumele oamenilor, iar bietul Porojan
făcu pentru prima oară cunoştinţă cu sfântul Neculai din cui.
Sunt dator însă a mărturisi că amicul meu ştia să rabde suferinţele cu un stoicism antic.
Nici ţipa, nici vărsa lacrimi, dar plângeam eu pentru dânsul.
În sfârşit sună ora unei despărţiri complete!... În vara anului 1834 dnul Cuénim dusese
elevii săi pe malul Prutului pentru petrecerea vacanţelor. Eram în gazdă pe la casele ţărăneşti din
satul X... şi ne găseam la largul nostru: veseli, nebuni, zburdalnici ca rândunelele. Între sat şi râu
se ridica un buchet de copaci rari şi pletoşi, care devenise arena jocurilor noastre. Adăpostiţi la
umbra lor, priveam cazacii de pe cela mal, înarmaţi cu suliţe lungi, şi când ne scăldam strigam la
ei: zdraste ciolovec, ca şi când am fi salutat pe Cesar.
Şedeam într-o amiază culcat la tulpina unei răchite, crezândumă că-s Robinson Cruzoe şi
aşteptând să apară de după copaci o ceată de sălbatici, când zării deodată figura lui Porojan.
- Vasile!... am strigat cu bucurie... Vasile!...
- Eu, cuconaşule, răspunse Porojan. Am adus o scrisoare a boierului lui domnul Cuénim.
- Şi te-a trimis pe tine?
- Ba nu; dar m-am luat pe urma slujitorului de la Visterie, care a fost însărcinat cu scrisoarea. Îmi
era dor să te mai văd o dată, cuconaşule, pân-a nu te duce la Paris.
- La Paris? eu?
- Aşa... am auzit vorbind fetele de sus, că boierul a hotărât să te trimită la carte, tocmai în fundul
lumii... şi am venit să te rog ca să mă iei cu d-ta.
- Lasă pe mine, Vasile... făr' de tine nu mă duc, am răspuns cu siguranţă.
Însă peste vro zece zile mi-am luat adio de la maica mea, care plângea, de la tatul meu, care se
stăpânea ca să nu plângă, de la frate, de la soră, de la mama Gahiţa, de la servitori şi am plecat,
lăsând în urma mea pe bietul Vasile Porojan... Ochii lui se umpluseră de lacrimi pentru întâia
oară de când îl cunoşteam. Am plecat odată cu Alexandru Cuza, căruia norocul îi rezerva tronul
României, cu vărul său, N. Docan, şi cu pictorul Negulici, care a murit la Constantinopol în urma
evenimentelor de la 1848. Conducătorul şi guvernatorul nostru era însuşi secretarul vestitului
Corai, dnul Filip Furnasaki.
Cinci ani întregi am stat în Paris, cercând, după dorinţa părintelui meu, să mă pregătesc
pentru studiul medicinei, apoi pentu studiul dreptului... Cercare zadarnică, fiind contrară
imaginaţiei mele vagabonde şi aplecării mele pentru literatură...
La întoarcerea mea în ţară, pe la sfârşitul anului 1839, după o plăcută călătorie prin Italia,
am găsit casa părintească completă... Porojan singur lipsea, căci fugise a doua zi după plecarea
mea la Paris şi nu se mai întorsese la stăpâni de frica zgardei cu coarne de fier şi mai cu seamă de
groaza poliţaiului Urzică, prin mâinile căruia era obicei să treacă toţi ţiganii leneşi, tâlhari sau
prea iubitori de libertate... Nu trecu însă mult timp şi el apăru în curte, căci auzise de întoarcerea
mea. Dorul de mine îl făcu să înfrunte asprimea pedepsei ce meritase... dar am avut nespusă
mulţumire de a-l scăpa şi de a-l reintegra iarăşi în postul său de pitar al casei. După moartea
părinţilor mei, am eliberat toţi robii noştri, voind astfel să recunosc amicia lui Porojan pentru
mine. Frumoasă zi a fost aceea când, din balconul casei de la Mirceşti, am declarat ţiganilor
adunaţi că sunt liberi! Că nu li se vor mai lua copiii pentru a fi crescuţi şi deprinşi ca servitori în
casa boierească şi că pot să meargă unde le place fără împiedecare din partea nimănui.
Surprinderea lor s-a manifestat prin o exclamare sălbatică, şi bucuria lor prin o mie de sărituri
deşănţate, ca oameni muşcaţi de tarantelă. Vreo trei bătrâni însă au început a plânge şi a-mi zice:
- Stăpâne, stăpâne, ce ţi-am greşit ca să ne urgiseşti astfel, păcătoşii de noi?!... Ne faci slobozi?...
Cine o să ne poarte de grijă de azi înainte?... Cine o să ne hrănească, cine să ne îmbrace, cine să
ne cunune, cine să ne îngroape?... Stăpâne, nu te îndura de noi şi nu ne depărta de mila măriei
tale!
Vorbe deşarte pentru mulţimea ce intrase în paroxismul beţiei!... Toţi, părăsindu-şi
bordeiele, plecară a doua zi cu tot avutul lor ca să meargă... Unde?... Nu o ştiau nici ei, dar se
porniră ca să calce peste orizont şi să afirme dreptul lor de oameni liberi... Laia se opri la cea
întâi crâşmă, pentru ca să celebreze noua lor poziţie socială, apoi se opri la a doua crâşmă, pentru
ca să cinstească în sănătatea cuconaşului, apoi se opri la a treia, pentru ca să boteze cu vin
libertuşca, apoi la a patra, pentru ca să guste dacă rachiul liber e mai bun decât celălalt etc., etc.,
şi astfel au dus-o întruna până ce, bându-şi până şi căciulile şi apucându-se de furturi, au ajuns în
închisorile de la Roman, de la Piatra şi de la Bacău.
Peste şase luni, s-au întors cu toţii la Mirceşti, goi, bolnavi, morţi de foame, îngheţaţi de ger, şi
au căzut în genunchi cu rugăminte ca să-i primesc iar robi ca în vremile cele bune, după cum
spuneau ei... Această reîntoarcere de bunăvoie la sclavie m-a făcut a cugeta mult asupra modului
de a libera popoarele ce sunt sclave din născare şi m-am convins că pe cât e de neomenos faptul
de a lipsi pe un om de libertate, pe atât e de necumpătat faptul de a libera deodată pe un sclav
fără a-l pregăti la fericirea ce-l aşteaptă şi a-l feri de neajunsurile unei libertăţi pripite.
Porojan însă nu împărtăşi soarta celorlalţi ţigani. Devenit liber, el se duse să exerciteze în ţinuturi
meseria lui de pitar şi în sfârşit se stabili la Piatra. Astfel ne pierdurăm din vedere ani
îndelungaţi... Mi se spusese chiar că ar fi murit!...
Într-o zi, pe când şedeam la masă în umbra copacilor din grădina de la Mirceşti, zăresc un străin
cu surtuc de nankin şi cu picioarele goale... Figura lui nu-mi părea necunoscută... o privesc cu
luare-aminte... Ce să văd?... Porojan!... Cine poate spune bucuria mea?... Tovarăşul meu de
copilărie! trăieşte! iată-l!... iată-l plângând şi sărutându-mi mâinile!... Nu ştiam ce să-i dau ca să-i
fac mulţumire... Îmi venea să-l poftesc la masă; să-i propun o partidă de arşici.
După cele întâi momente de uimire, el îmi povesti odiseea lui, un lung şir de mizerii
omeneşti, apoi se rugă să-l primesc a fi pitar la Mirceşti, zicând că voieşte să moară unde s-a
născut. Am primit cu recunoştinţă, l-am îmbrăcat din cap până-n picioare, i-am hotărât o leafă
bună şi i-am gătit o odaie deosebită în ogradă. El s-a instalat şi după două zile s-a făcut nevăzut
împreună cu un cal al vătafului!
De-atunci l-am mai întâlnit o dată la Piatra, slăbănogit, plin de reumatisme, plecat spre
pământ de aspra mână a bătrâneţii şi dezgustat de lume. Sărmanul! a părăsit-o în sfârşit, luând cu
el partea aceea din tabloul social care ne arată familiile boiereşti înconjurate de servitori ţigani,
precum erau casele patricienilor romani, pline de sclavi aduşi din lumea întreagă.
(1) Obiceiul era la pansion de a învăţa lecţiile pe de rost. Elevii cei mari, studiind istoria, ajunseseră la secolul al
XVII-lea şi recitau în gura mare pasaje din istoria Germaniei. Sala răsuna de cuvintele: paix de Westphalie... paix de
Westphalie, care mi se tipărise în creieri, fără ca să ştiu ce însemnează, dar ele mai târziu mi-au fost de mare ajutor
într-un moment foarte critic. La 1836, trecând examenul de bacalaureat la Paris, profesorul de istorie mă întreabă
cum se numeşte pacea care a pus capăt războiului cunoscut sub numele de războiul de 30 de ani? N-aveam nici o
cunoştinţă de istoria evului mediu şi rămăsei mut dinaintea profesorului. Moment grozav, căci de la răspunsul meu
atârna soarta examenului!... Deodată începu să-mi răsune capul de cuvintele „Paix de Westphalie", auzite cu patru
ani mai înainte şi, în nedumerirea ce mă cuprinsese, am rostit cu glasul uimit: „Paix de Westphalie!" - Très bien!
mon ami... a replicat profesorul şi mi-a dat o bilă albă. Mult am binecuvântat pansionul dlui V. Cuénim când am
aflat că am fost primit bachelier ès lettres [V. A.]