BALOTĂ Nicolae, n. 26 ian. 1925, Cluj. Critic literar, estetician şi eseist.

Fiul lui Gheorghe Balotă,

avocat, şi al Adelinei (n. Dragoman), de origine armeană. Urmează, la Cluj, clasele primare la şcoala
„Avram Iancu” (1931 – 1935) şi Liceul „G. Bariţiu” (1935 – 1940). În urma Dictatului de la Viena, îşi
continuă studiile la Liceul „Sfântul Vasile cel Mare” din Blaj (1940) şi la Liceul „Gheorghe Lazăr” din
Sibiu (1941 – 1943). Se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Cluj, aflată atunci
în refugiu la Sibiu (până în 1945), pe care o absolvă în anul 1947 (licenţa în filosofia culturii,
psihologie, limba şi literatura franceză). Îi are ca profesori pe L. Blaga, Florian Ştefănescu-Goangă,
Yves Auger, D. D. Roşca, Liviu Rusu. Împreună cu I. Negoiţescu, R. Stanca, Şt. Aug. Doinaş, Cornel
Regman, I. D. Sârbu participă la întrunirile Cercului Literar de la Sibiu. Debutul publicistic în Revista
Cercului Literar (1945). La 1 aug. 1946 este numit preparator la Institutul de Psihologie al Univ. din
Cluj. Este arestat în oct. 1948 şi condamnat pentru „deţinere şi răspândire de material subversiv”, dar
este eliberat în curând. Timp de cinci ani este, pe rând, pedagog, cercetător la Institutul de Lingvistică
din Cluj, bibliotecar. La 1 ian. 1956, este arestat din nou şi condamnat la şapte ani de închisoare,
pentru „înaltă trădare”, fiind deţinut în închisorile de la Jilava, Făgăraş, Gherla, Piteşti, Dej. La 31 dec.
1962, suferă o nouă condamnare de 24 de luni domiciliu forţat în satul Lăteşti din Bărăgan (este
eliberat în apr. 1964). Începe să publice îndeosebi în Familia (împreună cu ceilalţi „cerchişti”), dar şi
în Steaua, Luceafărul, Secolul 20, Gazeta literară, Contemporanul etc. Ţine cursuri de literatură
universală şi comparată la Univ. Din Bucureşti, ca suplinitor al lui S. Alexandrescu (1969 – 1971). Din
anul 1971 este cercetător la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu”. Ca visiting professor
la Südosteuropagesellschaft din München ţine cursuri de literatură comparată şi literatură română.
Mai conferenţiază, în aceeaşi perioadă, la universităţile din Basel, Heidelberg, Freiburg. În 1981 se
stabileşte la Paris (cetăţenie franceză din 1990): profesor la Univ. „François Rabelais” din Tours (până
la pensionare, în 1990) şi, în paralel, la Univ. din Le Mans. Colaborator timp de 15 ani la postul de
radio „Europa liberă”. Din 1995 ţine cursuri de literatură comparată la Universităţile din Bucureşti şi
Cluj (ca profesor invitat, respectiv profesor-asociat). Debutul editorial cu vol. Euphorion (1969). A mai
publicat numeroase volume de eseuri şi studii critice: Urmuz (1970), Lupta cu absurdul (1971),
Umanităţi (1973), De la Ion la Ioanide (1974), Arte poetice ale secolului XX (1976), Universul prozei
(1976), Opera lui Tudor Arghezi (1979), Mapamond literar (1983) etc. De un ecou deosebit s-a
bucurat Caietul albastru, I – II (1998). Premiul Acad. (1971) şi Premiul Uniunii Scriitorilor (1974;
1998).

Critica lui B. se remarcă prin erudiţie şi adâncimea spirituală a unei reflecţii care nu dă niciodată
semne de incertitudini sau ezitări de natură conceptuală. Discursul critic pe care-l practică autorul e
unul de tip eseistic, impecabil articulat, bazat pe lecturi şi analize complete, exhaustive. La nivelul
acesta, actul critic e îndeplinit, chiar din perspectiva simplei notaţii de lectură, ca un sacerdoţiu de o
rigoare şi gravitate cvasireligioase. Pe bună dreptate autorul este considerat un umanist al vremurilor
moderne, angajat programatic pe calea desăvârşirii prin cultură. În aspiraţiile sale, B. îmbină idealul
unui uomo universale cu înclinaţia spre precizie şi obiectivitate, preferând însă „un critic care ascunde
în sine spiritul de fineţe al unui poet, criticului dominat doar de spiritul de geometrie al omului de
ştiinţă”. Una din primele sale cărţi se intitulează Umanităţi (1973). La fel ca în Labirint (1970), volum
de eseuri critice, autorul include în sumar lecturi din scriitori români şi străini, desfăşurate uneori în
studii extinse, de mari dimensiuni. Miza pare însă a fi nu atât aprecierile sau impresiile de gust
(oricum, nerelevante în cazul marilor autori consacraţi), cât proiecţia demersului critic într-un orizont
vast hermeneutic, la intâlnirea cu filosofia şi teologia. Fragmentare prin natura lor, lecturile criticului
au, în subtext, coerenţa unui sistem spiritual suficient sieşi, vădind acea dublă apetenţă mărturisită
„spre Artă şi spre Sacru”. Pentru autonomia eseului (gen ostracizat în perioada proletcultistă) pleda
criticul şi în prima sa carte, Euphorion (1969) – titlu emblematic pentru structura intelectuală a
personalităţii lui B., adeseori invocat şi când vine vorba de formula critică practicată de acesta. Mai
mult, euphorionismul e un mod de a fi, marcând o etapă importantă a vieţii şi activităţii criticului (v.
Caietul albastru). Tot aici, în volumul de debut, reia dezbaterea declanşată în 1967, pentru „o direcţie
nouă” în critică, opusă călinescianismului, dominant în acei ani în conştiinţa critică românească.
Pledoaria sa este pentru o critică eliberată complet de impresionism, apelând în compensaţie la
rigoarea unei estetici filosofice: „Mai mult poate decât altădată, critica se vrea pe sine filosofică şi
estetică” – notează într-un loc. Sau: „După cum nu există critică eficientă fără o fundamentare
filosofică, nu există critică majoră care să nu parvină, în cele din urmă, la o filosofie a artei, a culturii.”
Evident, consideraţiile criticului vizează nu atât impunerea unei noi direcţii literare într-un sens
maiorescian, lucru imposibil într-un regim totalitar, cât renovarea din temelii a discursului critic,
eventual modificarea condiţiei criticii, din statutul de „«ancilla» literaturii” în acela de „conştiinţă
propulsoare, activă a literaturii”. Idealul lui B. rămâne însă construcţia, sinteza critică de proporţii:
„suntem în era construcţiei nu a expresiei, critica e construcţie lucidă şi temelie a oricărei expresii”.
De aici miza cu tot specială a exerciciului critic, în viziunea sa, enunţând „o dublă fundamentare
antropologică şi axiologic-estetică a intenţionalităţii critice”. Toate cărţile criticului ilustrează, într-un
fel sau altul, aceste aserţiuni teoretice de care nu se va despărţi niciodată. În fond, marile sale
proiecte critice sunt schiţate încă de la primele cărţi. Urmează imediat după debut studiul despre
Urmuz (1970), corelat, în intenţia autorului, cu vol. Lupta cu absurdul (1971) – amândouă lucrări de
pionierat în critica românească. În mod paradoxal, criticul insistă asupra caracterului „cosmotic” al
operei urmuziene, în ciuda puţinătăţii textelor care alcătuiesc Pagini-le bizare, în care el vede „un
univers cu structuri şi linii de forţă internă” sau „un microcosm având propriile-i legi şi finalităţi”. Deşi
supradimensionat, comentariul critic se remarcă prin rigoarea şi limpezimea ideilor, cu multe intuiţii
de adâncime privind condiţia literaturii absurdului. Urmuz (la fel ca – ulterior - Jarry, Camus, Kafka, E.
Ionescu, Beckett) „face literatură din moartea literaturii”, adică experimentează un nou mod
(antiliterar) de a face literatură. Aceeaşi concluzie se desprinde şi din Lupta cu absurdul, volum
republicat mai târziu cu titlul Literatura absurdului (2000). Înainte de a fi o temă literară, absurdul
este pentru critc un concept filosofic, al cărui conţinut desemnează prăpastia indusă de existenţialişti
între raţiune şi realitate. Literatura absurdului nu face decât să dea expresie „unor tendinţe de
dizolvare a certitudinilor raţionale, de devalorizare a valorilor, cât şi de descumpănire pe planul
sensibilităţii”. Cu alte cuvinte, e vorba de „un simptom al crizei omului şi culturii din Occidentul
contemporan”. Dintr-o asemenea perspectivă filosofică (dublată, fireşte, de una comparatistă),
criticul face un inventar complet al manifestărilor literaturii absurdului, de la Strămoşii literari ai
absurdului (textele Apocalipsei sau cele folclorice, grotescul baroc, ironia romantică, iraţionalismul
poetic modern, dar şi calamburul etc) la Cei trei precursori (L. Caroll, A. Jarry, C. Morgenstern), pentru
a încheia cu cei patru „evanghelişti” ai absurdului: Kafka, Camus, Ionescu şi Beckett. Ultimii doi duc
absurdul la extrem, primul exhibând „teatralitatea teatrului”, în timp ce autorul lui Godot trăieşte în
mod dramatic „agonia Expresiei”. De un ecou deosebit s-au bucurat la apariţie volumele De la Ion la
Ioanide (1974) şi Universul prozei (1976). Este vădită la B. focalizarea analizei asupra personajelor în
interpretarea marilor romane. Traseul critic porneşte de la personajul teluric al lui Rebreanu, un
posedat în felul eroilor dostoievskieni, pentru a ajunge, în final, la satiriconul călinescian. Între cele
două extreme îşi găsesc locul personajele arhetipale ale lui Voiculescu şi cele grotesc-mecanomorfe,
abia schiţate, din textele lui Urmuz (ceea ce înseamnă, la limită, disoluţia însăşi a personajului). În
prima secţiune din cealaltă carte, Prozatori români contemporani, criticul face o radiografie a
fenomenului prozei româneşti, de la I. M. Sadoveanu la Fănuş Neagu şi D. R. Popescu, din perspectivă
comparatistă. A doua secţiune, Lecturi, se ocupă exclusiv de autori universali din toate literaturile
lumii (inclusiv din proza japoneză sau arabă). Nu sunt lăsaţi deoparte nici moraliştii sau autorii de
jurnale şi memorii. Împătimit cititor de poezie, B. surprinde la început cu excelentul eseu Blaga, poet
orfic din volumul de debut. Urmează eseul monografic Introducere în opera lui Al. Philippide (1974) şi
Opera lui Tudor Arghezi (1979). Deşi nu s-a bucurat imediat la apariţie de ecoul meritat în critică,
exegeza argheziană rămâne una de referinţă. Criticul propune un nou Arghezi cu deschidere spre un
alt mod de interpretare, în spiritul metodelor moderne de lectură: „un fel de metodă de confluenţă a
metodelor” (Al. Cistelecan). Pornind de la premise teoretice solide, autorul urmăreşte atent
metamorfozele poeticii argheziene, dar într-o viziune sincronică unitară. Se detaşază în mod special
analiza Psalmi-lor prin excesul de negativizare observat de unii critici. Ontologia negativă argheziană
se sprijină pe proiecţia unui spaţiu închis („spaţiul-boltă” similar cu un cosmos-mormânt sau chiar cu
cavoul) şi pe o metafizică a neantizării sufletului copleşit de îndoieli şi resentimente. Se pot identifica
unele ecouri din „poetica disonanţei” teoretizată de Hugo Friedrich în Structura liricii moderne. Una
dintre cele mai apreciate cărţi ale lui B. este Arte poetice ale secolului XX. Ipostaze româneşti şi
străine (1976). Ideea de la care porneşte autorul este că „reflecţia teoretică asupra poeziei” face
parte din creaţia poetică însăşi. Mai explicit: „Revoluţia poetică a ultimului secol nu este doar o
transformare profundă a tiparelor, a instrumentelor sau a stastutului poeziei, ci o reformă a
modelelor ei, deci a concepţiilor despre poezie.” Noutatea acestui demers critic o constituie
încercarea de a suprapune, până la un punct, „teoria poeziei” şi „poetica” (altfel, domenii distincte
ale activităţii spiritului poetic). Aşa se explică prerzenţa unor critici sau teoreticieni literari
reprezentativi (români sau străini) în economia lucrării. Ba, capitolul al doilea se ocupă în totalitate
de Critici şi esteticieni, titlu sub care îi descoperim, în ordine, pe Paul Zarifopol, Pius Servien, Vasile
Pârvan, Tudor vianu, G. Călinescu, Vl. Streinu, Liviu Rusu, Edgar Papu şi I. Biberi. Pe de altă parte, din
secţiunea dedicată artelor poetice europene nu lipsesc un Benedetto Croce sau abatele Henri
Bremond, teoreticianul „poeziei pure”. După 1980, stabilindu-se la Paris, B. publică în ţară doar
Scriitori maghiari din România (1981), o panoramă selectivă de autori unguri transilvăneni, şi
Mapamond literar (1983). În schimb, impresionanta bibliografie a criticului se îmbogăţeşte cu câteva
lucrări în limba franceză, la fel de valoroase şi apreciate: Les Minorités culturelles en
Roumanie(1984), Max Blecher, un Philoctète de la littérature (1988). După revoluţie, revine, printre
altele, cu vol. Calea, adevărul şi viaţa (1995), un eseu de autoanaliză în căutarea sensului propriei
vieţi privite ca existenţă exemplară, dar mai ales cu Caietul albastru (1998), lucrare în două volume:
Timp mort (1954 – 1955), jurnalul propriu-zis, şi Remember (1991 – 1998), glose şi reflecţii în oglindă
la vechile însemnări de jurnal. Cartea aceasta aruncă o altă lumină asupra întregii opere a lui B.,
proiectând-o surprinzător în actualitate şi întreţinând în jurul ei un climat proaspăt de valorizare.
Recenta scriere, Despre pasiuni (2007), îl aduce în prim-plan pe moralistul iubitor de clasicităţi,
surprins într-un ultim efort de transgresare a dependenţei de literatură.

OPERA: Euphorion, Bucureşti, 1969; Labirint, Bucureşti, 1970; Urmuz, Cluj, 1970; Lupta cu absurdul,
Bucureşti, 1971; ed 2 (Literatura absurdului), 2000; Despre pasiuni, Bucureşti, 1971; Umanităţi,
Bucureşti, 1973; De la Ion la Ioanide, Bucureşti, 1974; Jakob Burckhardt – un umanist modern,
Bucureşti, 1974; Introducere în opera lui Al. Philippide, Bucureşti, 1974; Arte poetice ale secolului XX,
Bucureşti, 1976; Universul prozei, Bucureşti, 1976; Arta lecturii, Bucureşti, 1978; Opera lui Tudor
Arghezi, Bucureşti, 1979; ed. Bucureşti, 1997; Scriitori maghiari din România, 1920 – 1980, Bucureşti,
1981; Mapamond literar, Bucureşti, 1983; Les Minorités culturelles en Romanie, Paris, 1984; Max
Blecher, un Philoctète de la littérature, 1988; L’ ange dans la poésie de Rilke, 1993; Parisul e o carte,
Bucureşti, 1994; Calea, adevărul şi viaţa, Bucureşti, 1995; Caietul albastru, I – II, Bucureşti, 1998;
Eminescu, poet al iniţierii în poezie, ed. plurilingvă, Bucureşti, 2000; Literatura franceză de la Villon în
zilele noastre, Cluj-Napoca, 2001; Ortodoxia pentru postmodernişti (în colab.), Timişoara, 2001;
Literatura germană de la Sturm und Drang în zilele noastre, 2002. Traduceri: Jakob Burckhardt,
Cultura Renaşterii în Italia, pref. trad., I – II, Bucureşti, 1969 (în colab. cu Gh. I. Ciorogariu); Stefan
Zweig, Maria Stuart, I – II, Bucureşti, 1974 – 1992 (în colab. cu Bianca Balotă).

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE: V. Bugariu, Incursiuni în literatura de azi, 1971; C. Stănescu, Poeţi şi

critici, 1972; Al. Piru, Varia, I, 1972; I. Vlad, Convergenţe. Concepte şi alternative ale lecturii, 1972; L.
Petrescu, Scriitori români şi străini, 1973; M. Tomuş, Răsfrângeri, 1973; Ilie Constantin, Despre
prozatori şi critici, 1973; Paul Georgescu, Printre cărţi, 1973; Al. Paleologu, Simţul practic, 1974; G.
Dimisianu, Valori actuale, 1974; M. Niţescu, Repere critice, 1974; Aurel Martin, Metonimii, 1974; C.
Ungureanu, La umbra cărţilor în floare, 1975; I. D. Bălan, Artă şi ideal, 1975; M. Ungheanu, Arhipelag
de semne, 1975; I. Negoiţescu, Engrame, 1975; C. Regman, Explorări în actualitatea imediată, 1978;
N. Baltag, Polemos, 1978; Al. Dobrescu, Foiletoane, I, 1979; II, 1981; T. Popescu, Cărţi cu ieşire la
mare, 1980; Gh. Grigurcu, Critici români de azi, 1981; A. Martin, Paranteze, 1981; Cr. Livescu, Scene
din viaţa imaginară, 1982; P. Poantă, în Steaua, nr. 6, 1983; Z. Sângeorzan, Anotimpurile criticii, 1983;
M. D. Gheorghiu, Reflexe condiţionate, 1983; Gh. Grigurcu, Între critici, 1983; Monica Lovinescu,
Unde scurte, I, 1990; V. Cristea, A scrie, a citi, 1992; Gh. Grigurcu, Peisaj critic, I, 1993; A. Popescu, în
Steaua, nr. 9, 1994; V. Ierunca, Dimpotrivă, 1994; P. Chihaia, în Jurnal literar, 1994; Gh. Grigurcu, în
Viaţa Românească, nr. 1 – 2, 1995; idem, în România literară, nr. 50, 1996; Alex. Ştefănescu, în
România literară, nr. 4, 1999; Z. Ornea, în România literară, nr. 18, 1999; Gh. Glodeanu, Incursiuni în
literatura diasporei şi a disidenţei, 1999; Apopstrof, nr. 1 – 2, 2000 (semnează I. Vartic, P. Poantă, I.
Simuţ, E. Uricaru, L. Ulici, S. Cordoş, C. Ţoiu, Şt. Borbély, M. Popa, M. Finkenthal, I. Petraş); Convorbiri
literare, nr. 3, 2000 (semnează M. Solomon, N. Steinhardt, I. Ploscaru); I. Pop, Viaţă şi texte, 2001; M.
Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine, II, 2001; I. Adam, G. Adam, Proba exilului, 2002;
M.Vs. *Marian Vasile+, în Dicţionarul general al literaturii române, A / B, 2004; Vatra, nr. 6 – 7, 2008
(semnează I. Boldea, Pr. M. Boilă, I. Constantin, Gh. Grigurcu, M. Finkenthal, L. Volovici, Al.
Cistelecan, N. Prelipcieanu, M. Petreu, I. Petraş, M. A. Diaconu, S. Cordoş, N. Sălcudeanu, C. Pricop, I
Buzaşi, I. Pârvulescu, L. Cozea, D. Vighi, D. Chioariu, M.-A. Tupan, M. V. Buciu, V. Chifor, N. Cliveţ, C. L.
Cuţitaru, Gh. Glodeanu, C. Moraru, R. Voinescu etc.). (C.M.)