Circulaţia mărcilor textual-identitare în spaţiul european

C3–4
„Ideea” de Europa: frontiere reale şi imaginare. Modelul
cultural european. Perspective teoretice (Fişe)

Identitatea europeană (perspectivă istorică)

„În momentul aparitiei sale, conceptul de „identitate europeana“,

desi facea referire la un spatiu vast, ansamblul Europei (ale carei limite
sunt discutabile), nu avea acoperire decât la nivelul Occidentului. Lucru
perfect explicabil, deoarece estul continentului se afla atunci integrat in
blocul comunist. De altfel, Europa nu a fost niciodata una. Situatia este
valabila si pentru restul continentelor, fata de care Europa are totusi un
plus de coeziune, data de crestinism si de mostenirea greco-romana. Dupa
cum se va vedea, Europa reprezinta de fapt doua Europe (de Vest si de
Est) sau chiar trei, atunci când intra in ecuatie si Europa Centrala. [...]
Identitatea unei comunitati se construieste prin raportare la „Celalalt“, pe
seama caruia sunt lasate, de regula, majoritatea defectelor, daca nu chiar
toate. De aceea, orice imagine, indiferent pe cine reprezinta (pe „Noi“ sau
pe „Celalalt“), contine intotdeauna o doza variabila de imaginar. Daca
acceptam sa punem semn de egalitate intre „identitatea europeana“ si
„Europa“, putem urmari metamorfozele acestui concept din Antichitate si
pâna astazi. Vom constata ca „Europa“ a insemnat nu numai „Noi“, ci si
„Noi“ si „Celalalt“ simultan. Se stie ca „Noi“ si „Ceilalti“ se plaseaza si se
deplaseaza in spatiu in functie de locul in care se afla privitorul, considerat
drept centru. Jocurile alteritatii se organizeaza in jurul conceptelor de
„centru“ si „periferie“. Centrului ii corespunde, simbolic, conditia de
normalitate, in vreme ce periferia reprezinta un cumul de calitati (mai rar)
sau defecte, totdeauna in exces. [...]
Europa secolului al XIX-lea, ajunsa in faza maxima de bogatie si
expansiune, este aparent una singura. Cel putin asa pare in fata restului
lumii, pentru care nu manifesta decât o superioritate orgolioasa
(„misiunea civilizatoare a omului alb“ este la ordinea zilei). In realitate,
lucrurile nu stateau deloc astfel. Afirmarea idealului national, care
caracterizeaza epoca, „a insemnat pâna la urma trasarea si mai apasata a
frontierelor reale sau imaginare; nu unificarea continentului european, in
spiritul unei ideologii comune, ci spargerea lui in bucati.“
In secolul al XIX-lea isi are originea si conceptul de „Europa
Centrala“ (Mitteleuropa), care trebuia sa fie o zona de hegemonie
germana in mijlocul unui continent dominat de Franta si Anglia la vest, si
de Rusia la est. Proiectul s-a naruit la sfârsitul Primului Razboi Mondial, o
data cu infrângerea Germaniei si dezagregarea Austro-Ungariei. In
perioada interbelica, Europa Centrala a inglobat tarile aparute sau extinse
datorita destramarii Imperiilor (Austria, Ungaria, Polonia, Cehoslovacia).
Expansiunea sovietica ce a urmat celui de-al Doilea Razboi Mondial a sters
de pe harta politica Europa Centrala, tarile din regiune, comunizate,
integrându-se pur si simplu in Europa de Est. Se ajunge astfel la mai
vechea delimitare Est-Vest, pe care comunismul nu a facut decât sa o
adânceasca. Europa este despartita de o „cortina de fier“ (termenul de
„iron curtain“ fusese lansat de W. Churchill in discursul de la Fulton, din
1945). Vestul inseamna capitalism si democratie, Estul, economie
1
Circulaţia mărcilor textual-identitare în spaţiul european

C3–4
planificata si totalitarism. [o delimitare a frontierelor in interiorul
continentului european modelata de raportarea la doua ideologii / sisteme
politico-economice care au caracterizat sec. al XX-lea pana la prabusirea
regimurilor totalitare; aceste delimitari operate in baza criteriului ideologic
se mentin si in contextul actual, al naratiunilor centralizatoare privind
integrarea europeana – v. observatiile de mai jos] In oricare din cele doua
jumatati ale Europei te-ai plasa, dincolo de „cortina de fier“ se afla
„Celalalt“. Un „Celalalt“ perceput ca o amenintare pentru ordinea
existenta a lucrurilor. Este perioada Razboiului Rece. In 1949 s-a constituit
N.A.T.O., care avea menirea sa apere „lumea libera“ de expansiunea
comunismului. In replica, in 1955, statele comuniste s-au aliat in Pactul de
la Varsovia. Intre timp, in Occident au aparut forme de colaborare care au
deschis drumul spre o uniune europeana (1951 – infiintarea Comunitatii
Europene a Carbunelui si Otelului; 1957 – infiintarea Comunitatii
Economice Europene si a Comunitatii Europene a Energiei Atomice).
Prabusirea comunismului in 1989 a determinat reinventarea Europei
Centrale, extinsa considerabil spre Est si inglobând chiar tari care
traditional apartineau Europei Rasaritene. Deoarece comunismul a
compromis iremediabil cuvântul „Est“, popoarele din regiune nu au mai
vrut sa-si recunoasca apartenenta la Europa Estica, pe care au abandonat-
o rusilor. Zona de tranzitie intre Vest si Est, Europa Centrala are o
dispunere spatiala variabila, care creste sau descreste, se deplaseaza pe
harta, dispare si reapare in functie de evolutiile politice si jocurile
ideologice.
Astazi, Uniunea Europeana reuneste, ca intr-o mare familie,
Occidentul „civilizatiei“ cu state din Nordul si Estul considerate cândva
„barbare“ [o mitologie care vine sa legitimeze miscarile din planul politic si
economic]. Se vorbeste despre „mostenirea comuna“, „unitatea in
diversitate“ si „multiculturalism“. Dar „pentru a exista cu adevarat, Europa
ar avea nevoie nu numai de structuri economice si politice adecvate, ci si
de o istorie, care sa insemne mai mult decât o adunare de istorii
particulare. Cu alte cuvinte, Europa ar trebui sa se cladeasca pe mituri
fondatoare si pe valori istorice impartasite. Cum sa echilibrezi atâtea
istorii si atâtea traditii adesea divergente? Inventarea unei adevarate
istorii europene, in care toti europenii sa se regaseasca si care sa nu
frustreze pe nimeni, se anunta a fi o intreprindere chiar mai grea decât
constructia insasi a Europei.“ [v. mai sus relatia dintre cultura, identitate si
istorie]
Exista pâna la urma o „identitate europeana“? Paradoxal, raspunsul
este si da, si nu. Varianta afirmativa gaseste sustinere in structurile
economice si politice ale U.E., precum si in legislatia comunitara. La
nivelul mentalului colectiv, insa, sustinerea conceptului este profund
deficitara. Desi in sferele inalte ale politicului se vehiculeaza termenul de
„cetatean european“, omul simplu al oricarei tari din Uniune se percepe pe
sine mai mult din perspectiva nationala, decât europeana. El este, mai
degraba, francez, englez, german, irlandez, român etc., decât cetatean al
Europei unite. [« Identitatea europeana » - un construct ideologic si
mitologic pus in circulatie prin intermediul unor naratiuni legitimatoare,

2
Circulaţia mărcilor textual-identitare în spaţiul european

C3–4
menite sa sprijine interese (geo)politice si economice – v. mai jos
observatiile lui L. Boia – p. 15]
In ciuda afirmatiilor privind Europa unita, distinctia Vest / Est inca nu
a disparut (cu toate eforturile care se fac), iar termenul de „cetatean
european“ are o varianta neoficiala, „cetatean european de rangul al II-
lea“, valabila pentru est-europenii (români, bulgari) recent intrati in
Uniune. O dovada in acest sens o constituie restrictionarea accesului pe
piata muncii din unele state membre ale U.E. pentru cetatenii est-
europeni. Prin urmare, cred ca inca nu putem vorbi despre o mentalitate
europeana integratoare, despre o constiinta a apartenentei la acelasi
spatiu de cultura si civilizatie, suficient de puternica pentru a depasi
barierele nationale.”1 [Tema de dezbatere: In ce masura o astfel de
« mentalitate europeana integratoare » serveste consolidarii unei
identitati culturale nationale ? Cum se pot concilia valorile / modelele
culturale nationale, pe care se intemeiaza aceasta identitate, cu valorile
europene integratoare? Dar cu provocarile globalizarii / mondializarii ? O
dezbatere in care conceptele de « diversitate culturala »,
« multiculturalism », « dialog / comunicare interculturala » isi afla, firesc,
locul, permitand o mai buna intelegere a dinamicii cultural-identitare intr-
un spatiu in care frontierele – reale sau imaginare / simbolice sunt, in
realitate, imposibil de ocultat. – v. mai jos observatiile lui L. Boia – p. 16 si
ale lui J.-J. Wunenburger – p. 17]

Identităţi şi frontiere în spaţiul european (M. Spiridon) –

perspectiva studiilor culturale

„În ultimele citeva decenii, interesul studiilor culturale pentru

fenomenologia spatiala a reusit sa surclaseze preocuparea traditionala
fata de timp, ca reper-cheie al discursului identitar. Cartografia simbolica a
devenit treptat un veritabil cimp de bataie al identitatilor sociale, culturale,
rasiale, nationale etc. Interesul pentru constructia de spatii purtatoare de
semnificatii pentru om inlocuieste in prezent falsa incredere in existenta
axiomatica a unui genius loci, o doxa impartasita timp indelungat de
geografi.
O astfel de orientare isi revendica un obiect de studiu pe care, in
lipsa de altceva mai bun, il putem numi teritorialitate culturala – mai
precis, un spatiu a carui perceptie este filtrata de normele si de conventiile
culturale active in diverse comunitati. Virajul in discutie merge mina in
mina cu colportajul cultural intensiv de termeni precum loc, amplasament,
peisaj, regiune, topografie, limita, frontiera etc. In aceeasi serie se inscrie
si notiunea de topofilie lansata anterior de Gaston Bachelard pentru a
sublinia dimensiunea traita a spatiului si raporturile insului cu el. Conform
lui Bachelard, indivizii stabilesc intotdeauna relatii semnificative cu spatiul.
De unde interesul acut pentru modurile in care spatiul devine o

1
Oana-Elena Petcu, „Identitatea europeana si jocul alteritatilor. Reinventarea unei istorii
comune”, în revista Cultura, 2009, URL:
http://revistacultura.ro/nou/2009/12/identitatea-europeana-si-jocul-alteritatilor-
reinventarea-unei-istorii-comune/.

3
Circulaţia mărcilor textual-identitare în spaţiul european

C3–4
dimensiune simbolica a identitatii. In acceptia sa de ultima ora, notiunea
de topofilie trimite la un sens mai larg decit cel bachelardian. Ea
inglobeaza nu numai perceptiile si valorile indivizilor, ci mai ales pe cele
ale unor comunitati diverse social si cultural.
Printre aceste comunitati spatiale si culturale se prenumera fireste si
cea pe care o numim Europa, ai carei membri isi asuma europeismul
drept marca notabila a identitatii lor. Din pacate, daca ne plasam in
perspectiva europeanului mediu, intelegem rapid ca pentru simtul comun
conceptul de europeism reprezinta mai curind o stare geografica de fapt,
un dat autoexplicativ si non-problematic. Asta in timp ce, in realitate,
notiunea ascunde capcane proprii oricarei reprezentari a identitatilor
culturale – repere mai curind ambigue si optiuni alternative, daca nu total
beligerante.
Chiar si teoreticienilor le-a trebuit un timp ca sa admita ca Europa
este in fond o constructie intelectuala, din care o serie de regiuni
cartografice sint eliminate. [v. perspectiva istoriei culturii si a civilizatiei]
Operatiunea ca atare implica in primul rind delimitari transante si proiectia
de frontiere si de limite de orice fel.
Sociologia moderna insista asupra faptului ca frontiera nu este un
fapt spatial cu consecinte sociologice, ci dimpotriva, un fapt social care
dobindeste forma in spatiu. Conform lui Georg Simmel, frontierele sint
produsul unui proces psihic de delimitare avind ca rezultat teritorii, regiuni
sau tari – tot atitea spatii culturale reprezentative pentru un anumit grup
social si care nu se suprapun neaparat peste limitele politico-teritoriale
acceptate. Simmel pune accentul pe rolul activ al colectivitatilor in
trasarea frontierelor si a limitelor. El largeste considerabil cimpul semantic
al conceptului de frontiera, inglobind orice proces de delimitare, fapt
care invita la reflexie cu privire la instrumentalizarea frontierei in practicile
sociale si culturale.
Dictionarele de geografie culturala, in voga azi, definesc
frontierele drept structuri spatiale elementare, cu functie de
discontinuitate geopolitica si de marcaj, de reper, operind in trei registre:
real, simbolic si imaginar.
Simbolicul se refera la apartenenta la o comunitate ancorata intr-
un teritoriu propriu si trimite, deci, la identitate. Antropologii insista
asupra rolului fondator al simbolicului in instituirea de identitati colective
sau individuale prin intermediul unor delimitari. Imaginarul conoteaza de
regula relatia cu Celalalt si deci cu Sine insusi, cu propria istorie, cu
miturile fondatoare sau destructive.
Prin urmare, a stabili o frontiera inseamna a exprima un punct
colectiv de vedere, care implica moduri specifice de a fi in raport cu
Celalalt. Fie ca inglobeaza sau ca exclud, frontierele pun intotdeauna in
miscare marci puternice ale identitatii care isi lasa amprenta asupra
raporturilor culturale intr-un teritoriu locuit. Traditia cercetarii geo-istorice
inaugurate de scoala franceza de la Annales a insistat asupra ecuatiei
semnificative frontiera-identitate. Lucien Febvre a analizat evolutia
semantica a notiunii de frontiera, ca semn al mutatiei realitatii istorice,
paralel cu formarea statului-natiune. Cuplul frontiera-identitate este
prezent si in reflexiile lui Fernand Braudel din L’identité de la France.

4
Circulaţia mărcilor textual-identitare în spaţiul european

C3–4
Pentru Braudel, frontiera este locul de articulare al unor planuri
autonome, dar interdependente – pe de o parte, granitele reale,
geopolitice, iar pe de alta, proiectiile lor intelectuale, ideologice si
simbolice.
Nu trebuie sa uitam ca a defini frontiera din perspectiva identitara
implica si riscuri considerabile. Pornind de aici, mentalitatile, si mai ales
proiectiile culturale, ca literatura si artele, pot ajunge la ontologizarea
frontierelor.
Cele de mai sus se aplica si delimitarii spatiale a Europei, precum si
perceptiilor identitatii europene. Asta cu atit mai mult, cu cit insasi ideea
de „identitate culturala europeana“ trimite implacabil la decupaje si la
delimitari: geopolitice, ideologice sau simbolice si la frontiere instabile,
trasate uneori intr-un mod paradoxal si generator de confuzii. Europa de
Vest versus Europa de Est sau de Sud-Est; centrul versus periferiile
europene: Mitteleuropa sau Balcanii nu sint decit citeva dintre
numeroasele arii de frontiera dincolo de care se intrevad alternative
ideologice, culturale, morale, economice sau estetice. [...]
Modul exclusiv de a reprezenta Europa cu ajutorul unor categorii
polare a fost produsul unor optiuni intelectuale reductioniste persistente,
inca active in timpul nostru. Rezultatul lor palpabil a fost separarea neta
intre un centru occidental, paradigmatic, pe de o parte si o serie de
regiuni periferice – regiunile frontaliere din est si sud-est, pe de alta,
intirziate pe toate planurile si imitative din punct de vedere cultural, pe de
alta. Prin intermediul unei metafore politice – Cortina de Fier – si a
echivalentului sau arhitectural – Zidul Berlinului – la jumatatea secolului al
XX-lea, aceasta frontiera a fost „intruchipata“. [v. observatiile de mai sus]
In decursul timpului, de ambele parti ale acestei frontiere europene,
perceptia Sinelui si a Celuilalt a avut acelasi rezultat vizibil: proiectii
simbolice, cu precadere topografii imaginare, in marea lor majoritate
literare. [...]
Natiunile periferice s-au lansat in cautarea unor tactici apte sa le
faca recunoscute si acceptate ca membre de drept ale prestigioasei familii
europene. Obsesia statutului lor liminal a fost sursa unui anumit bovarism
geopolitic (cum il numea inspirat Sorin Antohi) – o preocupare pentru
modelele occidentale cele mai diverse si o tendinta de a proiecta
topografii citadine fantasmatice compensatoare. [...] Natiunile centrului
european occidental s-au aplicat ele insele in a produce cartografii
imaginare etalonate simbolic si ideologic ale ariilor periferice. Un caz demn
de interes sint reprezentarile occidentale ale zonelor liminale sud-est
europene, in speta ale Balcanilor.”2

Europa imaginară (L. Boia) – perspectiva istoriei imaginarului

„În momentul in care se pregăteşte construirea Europei, incepe să

se observe că frontierele sale „naturale", cel puţin cele terestre, aparţin
imaginarului. De fapt, continentele sint construcţii mitice. [...] Nu geografia
este cea care comandă, ci o anumită idee despre geografie, adică un
2
Monica Spiridon, « Inventând Europa – identitati si frontiere (I) », în Observator cultural,
nr. 60-61 / 20 aprilie - 3 mai 2006, URL : http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?
cod=7273.
5
Circulaţia mărcilor textual-identitare în spaţiul european

C3–4
„imaginar geopolitic". Mitul Statului-naţiune se manifestă astăzi cu
intensităţi diferite. „Vechile naţiuni” par să-i fi epuizat deja o parte din
resurse. Frontierele se şterg, inclusiv faimoasa frontieră a Rinului. Dar apar
alte frontiere. Materializările cele mai recente (unele foarte recente) ale
principiului naţional proclamă zgomotos şi chiar agresiv virtuţile acestuia.
Aceste nationalisme cu viteza variabilă se confruntă cu noile proiecte
„universaliste". Estompată o vreme de preeminenţa faptului naţional,
tendinţa „supranaţională" revine in forţă. Conflictul ideologiilor grupase
deja după cel de-al doilea război mondial o mare parte a omenirii in două
tabere opuse, fiecare tabără asumindu-şi dificila sarcină de a armoniza
valorile „universale" cu diversitatea mitologiilor naţionale. Proiectul
european se anunţă ca fiind incă şi mai ambiţios, mai „integrator". Pentru
a se realiza, el trebuie să găsească nu doar soluţii de ordin „practic", ci şi
un punct de echilibru intre constelaţia naţionalistă a imaginarului şi o
mitologie pur europeană. Mitologia fiind mai rebelă decit economia,
ecuaţia europeană pare a fi mai curind de ordin mitologic decit economic.
[...]
Pentru unii, Imperiul Habsburgic (Austro-Ungaria incepind din 1867)
purta in el promisiunea unei mari federaţii de popoare ale Europei
centrale. Ce minunat mit european! [...] Dar, pe de altă parte, naţiunile
dominate odinioară de Viena şi Budapesta continuă să considere defunctul
imperiu o veritabilă „inchisoare a popoarelor", dezmembrat pe drept in
1918. Sarcina va fi dificilă, mai ales in Europa centrală, unde există un
inextricabil conflict de legitimităţi, pentru a concilia referinţele istorice,
miturile fondatoare, simbolurile...
O veritabilă istorie a Europei, o istorie coerentă şi unificată, care să
nu ignore şi să nu vexesze pe nimeni, in care toată lumea să se
recunoască, se dovedeşte a fi o sarcină mai dificilă chiar decit insăşi
construcţia europeană. Ea este, totuşi, indispensabilă. Cum să forjezi o
conştiinţă europeană fără o istorie comună şi acceptată?
Problema cea mare rămine adaptarea tandemului arhetipal
identitate-alteritate. Unitatea de tip naţional este pe cale de a pierde teren
in faţa unui sistem unificator mai amplu, conceput la scară continentală şi,
pe de altă parte, prin afirmarea tradiţiilor regionale şi a drepturilor
minorităţilor, mult timp uitate sau chiar inăbuşite de preeminenţa Statului-
naţiune. Trebuie conciliate trei niveluri diferite: Europa — entităţi
naţionale — regiuni şi minorităţi. Vom continua să gindim, ca intotdeauna,
in termenii „noi" şi „ceilalţi". Europa nu se va face impotriva identităţilor
naţionale. „Ceilalţi" vor rămine la locul lor, dar va trebui inlocuit vechiul tip
de confruntare, puternic marcat de refuz şi agresivitate, prin inţelegere şi
imbogăţirea mutuală a culturilor. Orice ar fi, un lucru pare sigur: Europa se
va face şi in imaginar, sau nu se va face deloc.”3

„Mitul Europei, Europa miturilor” (J.-J. Wunenburger) –

perspectiva filosofiei / antropologiei imaginarului

„Societăţile, delimitate prin frontierele Europei (care sunt ele însele

surprinzător de nesigure, aşa cum o atestă, de pildă, cazul Turciei), au

3
Lucian Boia, Pentru o istorie a imaginarului, Humanitas, Bucureşti, 2000, pp. 205-207.
6
Circulaţia mărcilor textual-identitare în spaţiul european

C3–4
căpătat obiceiul să-şi reprezinte destinul comun pe calea unor reprezentări
variate, unele raţionale, altele imaginare, altele mixte. Aceste geotipologii
europene au contribuit, fiecare în manieră proprie, la construirea unei
identităţi, sau mai curând a unei personificări unitare a Europei, în opere şi
în mentalităţi. [...]
Imaginile unitare ale Europei seamănă, din ce în ce mai mult, cu o
utopie, despre al cărei nucleu, iconic şi narativ, ne putem întreba dacă nu
cumva devine steril, contaminat de ideologii, incapabile să producă
adeziuni. [...] [v. ideea lui Wunenburger din Utopia sau criza imaginarului –
orice utopie mascheaza tentatia “nemasurii totalitare”]
Ce este Europa dacă nu o reprezentare puţin ireală şi hibridă?
Europa, de fapt, nu este o entitate reală, ci imaginară. Numele său,
imaginile sale, hărţile sale, emblemele sale, istoriceşte analizabile, au
descris şi au personificat mai puţin o entitate recapitulativă, sumativă de
ţări existente [...] şi mai curând o entitate a viitorului, fireşte, cumulativă,
dar menită să genereze în Istorie o unitate-totalitate nouă, niciodată
observată nici realizată încă. Nimic nu este mai revelator, în acest sens,
decât ideea Imperiului, aplicată Europei, care ar persupune un proces
violent de unificare, de geneză, de putere şi de autoritate imperială,
singurul capabil să permită trecerea de la pluralitatea factuală la unitatea
dorită. Or, acest imaginar imperial nu a devenit niciodată un mit durabil,
chiar dacă amintirea lui Napoleon rămâne vie şi, din anumite puncte de
vedere, traumatizantă pentru popoarele europene.
Dar Europa relevă de asemenea un imaginar hibrid. În afara
Imperiului (în ipoteza că Imperiul ar putea reuşi să facă o Europă) nu
există o imagine cu adevărat unitară a Europei. [...]” Soluţia pentru
construirea / configurarea unei Europe reale ar fi “exploatarea eficientă a
densităţii mitice a popoarelor care o constituie”: plecând de la această
“cultură simbolică”, “am putea contribui nu la construirea unei Europe
mitice [...], ci la aceea a unei mito-logii europene, care ar da Europei
diverse consistenţa miturilor sale”, pe calea unei mitanalize “aplicate
culturilor noastre şi hrănind interculturalitatea” în acest spaţiu. “
Ar fi vorba nu de a construi un nou mit al Europei sau de a resuscita
versiuni perimate ale unui imaginar comun, ci de a umple şi de a satura
peisajul cultural european cu o cultură mito-grafică şi mito-logică, care ne-
ar elibera de presiunea raţionalităţilor contractuale, [...] administrative.
Prin această nouă trezire / reanimare a miturilor culturale, plurale şi non-
unitare, în Europa, am putea ţese o internaţională europeană a
imaginariilor mitice, care ar conferi coeziune reprezentărilor noastre
comune, dincolo de diferenţele noastre.”4

Modelul cultural european (M. Jucan) – perspectiva studiilor

culturale

Versiuni ale modelului cultural european

4
J.-J. Wunenburger, „Le mythe de l’Europe, l’Europe des mythes”, în Caietele Echinox, vol.
10, Les imaginaires européens, Dacia, Cluj, 2006, pp. 9-14 (trad. noastră).
7
Circulaţia mărcilor textual-identitare în spaţiul european

C3–4
“Există un model cultural european? Este modernizarea un proces
cultural european? Întrebările capătă sens dacă ne îndepărtăm de harta
unei Europe mereu în schimbare, şi privim spre alte orizonturi culturale. În
acest loc, o asemenea întrebare îşi dezvăluie rostul comparatist. Printr-un
şir de diferenţe care sunt de domeniul evidenţei, locuitorii Europei şi
tradiţia lor culturală se deosebesc de alte locuri şi alte comunităţi. Prin
aceasta putem înţelege oare că există de asemenea o structură care să
înglobeze într-o formă inteligibiă respectivele diferenţe? Istoria ne aduce
dovezile necesare prin care putem vedea că în mai multe zone ale Europei
a a existat, în timpuri diferite o conştiinţă a diferenţei, chiar mai mult o
statuare a superiorităţii acestei diferenţe, care a transformat conştiinţa
modelului cultural european într-un fel de limes ce despărţea pe cei ce se
considerau în interiorul culturii, de cei care erau priviţi drept barbari.
Dacă luăm în seamă formarea unui model cultural continental, nu ne
referim în primul rând la coordonatele lui geografice. Ele contează desigur
din perspectiva descrierii unui spaţiu, ca punct de sprijin pentru descrierea
unor experienţe culturale care s-au petrecut în diacronia formelor
culturale. De asemenea trebuie spus că în definirea diferenţei culturale,
spaţiul în care este realizată producţia culturală a contat ca factor de
distribuiţie, clasificare, recunoaştere. (Frobenius, Blaga). Pentru înţelesul
culturii, spaţiul este o componentă majoră, care direcţionează sensul
acţiunii umane. Dar în acelaşi timp acesta nu este unicul factor.
Dacă există un model cultural european, acesta trebuie să apară
distinct prin formele sale de organizare, şi una dintre acestea care ni se
pare semnificativă este în cazul Europei, relaţia dintre dimensinea locală şi
cea continentală. Europa a început să existe prin conştiinţa unei unităţi
culturale trans-locale, fie prin intermediul unor imperii, fie prin cel al unor
frontiere confesionale, ambele forme fiind instituţii de marcă ale unei
culturi europene. Relaţia dintre local şi supra local, dintre centru şi
provincie, dintre urbanitate şi ruralitate au creat forme consistente prin
care modelul cultural european se distinge de celelalte modele într-o
unitate de timp sincronă. O asemenea relaţie, subsumabilă celei dintre
unu şi multiplu, arată că modelul cultural european a fost condus spre
extensiune, şi că a dezvoltat practici în consecinţă. Cultura Europei a fost
condusă spre asertarea unor conduite culturale care s-au dovedit
performante, preluând controlul asupra altora, impunându-se printr-un
mod cultural care a impus constrăngerile culturale europene asupra altora,
ceea ce a însemnat că aceste constrângeri erau deja formate, verificate în
interior, apte pentru a fi exportate.
Pentru a reliefa existenţa acestei conduite culturale care diferenţiază
modelul european de alte modele, pornim desigur de la praxis-ul cultural.
Se observă astfel importanţa dată în cultura europeană raţiunii, a măsurii
si etalonării, deschiderii spre lumea înconjurătoare, ceea ce duce pe de o
parte la dorinţa unei obiectivări, dar de asemenea la realitatea unei
reificări. O a doua trăsătură care nu poate fi omisă este aceea conform
căreia modelul cultural european se defineşte prin experimentalismul său,
prin despărţirea de natură, pe care aşa cum o vedea Spinoza de pildă, se
desparte în natura naturans şi natura naturata. Raţionalizările şi reducţiile
culturale au structurat modelul cultural european spre o unitate, dezirabil

8
Circulaţia mărcilor textual-identitare în spaţiul european

C3–4
organică, dintre teorie şi practică, spre găsirea unui sens integrator al
omului în univers. În acelaşi timp, se poate spune că modelul cultural
european a fost influenţat de practicile sale religioase, economice,
militare, administrative care s-au dovedit a fi puse în slujba unei acţiuni.
Constituirea unei comprehensiuni originare a individului în modelul
cultural european, a format în această cultură un sens al acţiunii pentru
împlinirea unor condiţii plenare a existenţei.
În acelaşi timp modelul cultural european s-a remarcat prin
provocarea unor serii de rupturi culturale, prin care inovaţia culturală s-a
obiectivat într-o anumită contextualitate. Aceste rupturi s-au manifestat în
formele violente ale unor revoluţii care caracterizează mai cu seamă
cultura modernă a societăţii capitaliste europene (Braudel). O distincţie
care se poate opera în cadrul modelului cultural este cea privind relaţia
dintre vizibil şi invizibil, dintre esoteric şi exoteric. Prin această relaţie ne
referim la procesul de secularizare care a avut, are loc, în mod evident
credem mai rapid şi mai vizibil în cultura europenă decât în celelalte
culturi. Prin aceasta dorim să înfăţisăm faptul că modelul cultural
european, presupune o conduită pragmatică, prin care ceea ce nu este
cunoscut să apară în forme inteligibile, măsurabile de experienţă omului,
căt mai aproape de dimensiunea cotidiană a acestuia, nu are şanse să fie
recunoscut. Prin aceasta observăm că modelul culturii europene s-a
preocupat de o definire a nevoilor omului ca entitate singulară, care
trebuie să-şi asigure prin reproducerea lumii sale continuitatea.

Versiuni ale modelului cultural central-european.

Studierea modelului cultural central-european poate deschide

numeroase piste fertile atât din punctul de vedere al studierii modelului
cultural autohton cât şi a celui european. Modelul cultural românesc a fost
influenţat de modelul cultural al vecinilor de la vest, atât în problema
statalităţii, cât mai ales în modul de viaţă, instituţiile, şi habitus- ul
cultural. Din perspectiva europeană, studierea unui model cum este cel
central-european propune o perspectivă unică, cea unei zone
multiculturale, multiconfesionale şi multietnice, inegale ca dezvoltare,
care a reprezentat nu doar un potenţial conflict ci şi o înflorire culturală
distinctă în interiorul Europei.
Problema situării şi reprezentării unei zone în centrul Europei a fost
reluată de mai multe ori în istoria Europei, deoarece această arie este una
strategică. Privind pe harta culturală a zilei de azi zona geografică care
cuprinde state precum Austria, Ungaria, Slovacia, Cehia, Slovenia, părţi din
Polonia, Germania, se poate spune că modelul central-european are
frontierele culturale ale fostului imperiu habsburgic, şi că dacă istoric
acesta este defunct, cultural vorbind urmele vieţuirii sale mai sunt
prezente în multe domenii.
Teza unei Mitteleuropa a fost resuscitată în timpul războiului rece şi
apoi în perioada post-comunistă în dorinţa de a sublinia similitudinea între
culturile unor ţări precum Ungaria, Cehia, Polonia, şi desigur Austria, de a
reliefa ceea ce le face distincte din perspectiva unor regiuni ale Europei.
Mitteleuropa s-a dorit nu doar un punct de răscruce dintre Occident şi

9
Circulaţia mărcilor textual-identitare în spaţiul european

C3–4
Orient ci şi o arie culturală în care cultura modernităţii a fost deosebit de
vie, modelând personalităţi originale şi impunându-le apoi în toată lumea.
Desigur un asemenea concept are întâi de toate o încărcătură politică: o
asemenea Europă de mijloc era expresia nu doar culturală ci şi una
politico-militară a unei dinastii, şi avea un rol de jucat în relaţiile
internaţionale. Cu atât mai mult proiectul unei Europe de mijloc, de după
căderea Imperiului a interesat pe unii mai mult, în funcţie de mizele
politice în joc.
Harta modelului de care vorbim poate fi lesne retrasată pe teritoriul
Austro-Ungariei, şi priveşte centrul radiant al culturii austriece, capitala
unei culturi complexe, de interes internaţional cum era Viena. Dar
strălucirea acestei culturi precum şi a celorlalte capitale ale Imperiului de
la Budapesta, la Varşovia ori Praga, nu trebuie redusă doar la aceste
centre ale literaturii, filosofiei muzicii, arhitecturii, politicii. Modelul central-
european are o importantă componentă, cea a relaţiei dintre centru şi
margine care a interesat postmodernitatea. Nu întâmplător modelul
cultural al Vienei fin-de-siècle, pentru a cita titlul uneia din lucrările
celebre despre această temă, interesează literatura postmodernă şi nu
numai, (influenţa lui Wittgenstein în filosofia secolului 20), în dorinţa de a
găsi şi inventa la nevoie ascendenţele necesare.
Acest model cultural a fost de asemenea ocazia istorică pentru a
asista la naşterea unor modele culturale naţionale, ori ale unor identitţi
culturale care au continuat să se impună după ce modelul unitar, al
coeziunii supranaţionale a încetat să mai existe. Este vorba de identitatea
ungară, de cea cehă şi slovacă, de cea polonă, la urmă, dar nu în ultimul
rând de cea a românilor transilvăneni, dacă vrem chiar de cea a unei
provincii culturale deosebite de altele cum este Transilvania. Dar pe lângă
aceste identităţi, este important să menţionăm şi alcătuirea unei identităţi
evreieşti moderne, nu doar printr-un ideolog cum este Theodor Herzl, dar
prin participarea masivă a atâtor şi atâtor intelectuali şi artişti evrei la
viaţa creuzetului cultural al Vienei.
Faptul că acest model cultural poate fi privit ca un loc al
metamorfozelor culturale se datorează unui anume spirit liberal care a
caracterizat puterea habsburgilor cel puţin pentru o anumită perioadă.
Apoi trebuie considerată arta politică austriacă de a trata cu diferitele
naţionalităţi, interese, culturi, şi de a crea un spaţiu, de multe ori însă doar
unul virtual, practic inoperabil, consecinţa fiind în cele din urmă prăbuşirea
acestui imperiu. Trebuie să însă să privim formarea acestor identităţi
culturale într-o anumită contextualitate culturală, dată de circumstanţele
politice ale Europei post-napoleoniene mai cu seamă, în jocul de interese
ale celorlalte două imperii vecine.
Privind în general articularea modelului cultural de care vorbim,
trebuie să notăm o primă trăsătură a acestui model, organicitatea sa.
Cultura acestei arii a fost dominată de ideea unei unităţi care să fie
exprimată în diferite domenii ca o diversitatea de stiluri culturale
emergând din acelaşi trunchi comun. Organicitatea poate fi pusă pe
seama unei culturi religioase comune care s-a sedimentat într-o formă
care să amintească de unitatea originară, chiar dacă teritoriul imperiului a
fost despărţit dramatic de diferenţele confesionale, de mişcările reformei

10
Circulaţia mărcilor textual-identitare în spaţiul european

C3–4
şi contrareformei. În aceeaşi măsură organicitatea respectivă a fost cea a
unui proiect politic de unitate constrângătoare, care a afectat în cele din
urmă spriritul de independenţă al naţiunilor din imperiu. Organicitatea de
care vorbim a răms în mare măsură la nivelul unei idealităţi culturale
reprezentate în arte şi literatură, muzică, mai puţin în ceea ce priveşte
domeniul politic. Elementele naţionale centrifuge nu au putut fi constrânse
la nesfârşit de proiectele utopice ale asigurării diversităţii unui model din
ce în ce mai liberal. Organicitatea modelului austriac (austro-ungar) s-a
văzut contrazisă mai târziu de mişcările radicale, xenofobe de dreapta,
naţionaliste care au adâncit şi mai mult diferenţele existente. Stilurile
culturale diverse au cerut în cele din urmă o cultivare specifică.
O a doua trăsatură care poate fi pusă pe seama originalităţii acestui
model cultural este hermeneutica sa culturală. Dacă cercetăm
reprezentările din variate domenii ale culturii acestui model, vom avea
proba unui mod de a reflecta la existenţa cotidiană şi la actualitatea
propriu-zisă, la temele individului modern, ale societăţii moderne, ale
problemelor comunităţii. Toate aceste formează o conştiinţă de sine prin
care modelul cultural se distinge, prin excelenţa operelor produse în artă,
literatură, ştiinţă, etc. Modelul cultural austriac s-a remarcat prin
articularea unei asemenea hermeneutici culturale, reprezentate de şcoala
lui Freud de pildă, şi a urmaşilor săi. Hermeneutica culturală nu este doar
aplicarea ştiinţei psihanalizei la fenomenul cultural şi social, în locul
acesteia putând figura interpretarea dată de sociologia cunoaşterii (Lukacs
şi Mannheim), de cea a filosofiei limbajului, de muzică, etc. un loc special
pentru conturarea unor hermeneutici pentru a face posibil dialogul cultural
pe care acest model l-a întreţinut între diverse discipline de cunoaştere şi
arte. O hermeneutică specială a fost cea a estetismului austriac care a
înflorit la sfârşitul secolului 19, şi a traversat domenii diferite ca literatura,
pictura, arhitectura, dar şi cultura de masă care a au temeiuri puternice în
imperiu. În fine o ultimă trăsătură poate fi observată în păstrarea unei
clasicităţi pe care modelul cultural central-european a urmărit-o, fie prin
fascinaţia pentru natură, limbaj, fie prin prudenţa liberalismului profesat.”5

„Societatile secolului 20 se afla în tranzitie, prin aceasta

întelegându-se pentru a ne referi la cazul Europei, depasirea unor
experiente ale diferentei, pentru partea de Est a Europei, cât si pentru cea
de Vest, care nu mai sunt cele ale hegemoniei, ci ale unui posibil consens.
Visul mai vechi al unei Europe a tuturor europenilor tine de perceptia
surclasarii antagonismelor violente, cultivarea diferentelor pentru a realiza
printr-o integrare de tip armonic, în care culturile marginale de pâna mai
ieri sa îsi precizeze de asemenea locul. Tranzitia caracterizeaza idealul
modernizarii si rationalizarilor cuprinse în experienta societatilor europene
din secolul 20. dar pe de alta parte, tranzitiile secolului 20 au fost cele ale
razboiului si revolutiei, mai curând decat cele ale unui progress utopic,
realizat prin armonie internationala. Din punct de vedere ale impregnarii
mentalitatilor europene cu dovada superioritatii unora împotriva altora, al
5
Marius Jucan, Geneza culturală a modernităţii [Efes, Cluj-Napoca, 2003] (curs on-line,
URL: http://www.scribd.com/doc/54302954/GENEZA-CULTURAL%C4%82-A-MODERNIT
%C4%82%C5%A2II).

11
Circulaţia mărcilor textual-identitare în spaţiul european

C3–4
unui discurs care capitalizeaza cultura si transforma într-un factor de
presiune politica, nationala, etc, se poate spune ca razboiul si revolutia au
fost forme de manifestare ale tranzitiei de la un tip de societate la alta,
vezi revolutia rusa, constituirea statelor nationale dupa 1918, regândirea
hartii europene dupa 1989. Formele violente ale razboiului ori revolutiei au
formulat si reformulat imperativele conduitei culturale pentru omul
secolului 20, un secol al extremelor, al conflagratiilor, nu în ultimul rând, al
eliberarii de sub totalitarismul communist, si al unei tranzitii spre
capitalism si societatea libera. Toate aceste trebuie observate prin
caleidoscopul schimbator al mentalitatilor, care daca cercetam firul
evenimentelor din acest secol, observam ritmul accelerat al schimbarilor,
înlocuirea unei paradigme culturale cu altele. O deosebire marcanta se
poate observa în încercarea de a oferi o mentalitate noua care sa
transceada potentialitatile de conflict si sa arate mai degraba asemanarile
dintre europeni, decât diferentele dintre ei. Unui asemenea proiect
integrator i se potriveste o anumita faza de dezvoltare a literaturii
europene, referindu-ne fie la momentul nasterii avangarzii literare, ori la
cea de a deconstructie postmoderne, stagii de acumulare larga de stiluri
literare si de constructie de altele noi. Literatura a cuprins în repertoriul ei
univers tratarea razboiului ca forma a a distrugerii culturii omului de catre
om, demonstrând prin capodopere nemuritoare absurditatea si eroarea
profunda a razboiului, dar în acelasi timp sî o anumita fatalitate umana
care duce la confruntare deschisa. Literatura secolului 20 a zugravit
războiul într-un mod neeroic, de la Orwell la Grass, refuzând sa joace rolul
justificator al tribunei revansarde. Confruntarea umana care a atins forme
fara precedent nu mai este prezentata ca find de dorit, tocmai pentru ca
razboiul nu mai poate fi considerat o solutie viabila, provocând si
întretinând violenta. Trauma celei de a doua conflagratîi mondiale în
Europa, scindarea lumii oricând posibila ca efect trait al razboiului rece,
sunt teme care se reflecta în operele unor scriitori europeni. Ca si razboiul
deschis ori cel rece, confruntarea din interiorul unei revolutii (sociale ori
politice), spectrul razboiului civil, ori cel al confruntarii propriu-zise dintre
generatii, dintre membrii unor formatîuni politice, sunt tot atâtea aspecte
ale separarii si tranzitiei prin violenta.
Ceea ce este important pentru a surprinde mentalitatea zugravita în
literatura secolului 20 este refuzul violentei (de orice fel), si încercarea de
a dezarma inflamarea unei asemenea violente devastatoare, cum ar fi cea
produsa de conflictele etnice, rasiale religioase. Cu alte cuvinte, o anumita
mentalitate de "stapân" este pe cale sa fie dislocata pentru motivul
distrugerilor ireparabile pe care le-a provocat în decursul unei perioade
îndelungate. A înlocui aceasta mentalitate este apelul literaturii moderne
si mai cu seama postmoderne care declina asa cum aratam orice rol de a
descrie benefic razboiul de orice fel ar fi acesta, ceea ce nu este de fapt
manifestarea unui pacifism milenarist, melodramatic, ci o tendinta
exprimata mai cu seama de triumful valorilor individualiste care apara
viata individului ca bun supreme, în sine. Mentalitatea hegemonica nu
poate fi însa dislocata pe atât de usor pe cât s-ar putea crede în utopiile
curente, fie cele ale apocalipsei tehnologice, fie ale unei reconcilieri si
armonizari universale. Tentatia hegemonica adânc înradacinata în

12
Circulaţia mărcilor textual-identitare în spaţiul european

C3–4
experienta umana, precum si în mentalitatea umana, ne arata caile
diferentei. Elementul hegemonic este unul din aceste factori ai instaurarii
diferentei, a ierarhizarii diferentei în raporturi de forta. Diferenta a existat
în modelul paradisiac de pilda, surprins traditîonal în literatura europeana
si nu numai, dar nu este exprtimat într-un raport de forta, ci în iubirea
celuilalt. Secularizarea ca forma de viata înafara paradisului, transforma
diferenta în expresia unui raport de forta. Parasirea acestui raport este
idealul umanist pe care literatura îl exprima, iar mentalitatea europeana,
pentru a ne referi doar la cazul acesteia, îl pune în actiune.” (M. Jucan,
cap. “Tranzitii violente ale societatilor în secolul 20. Razboiul si revolutia.
Razboiul rece, consecintele disputei hegemonice în mentalitatea si
literatura epocii”, in Studiul mentalitatilor în literatura europeana a
secolului XX – curs on-line)
 

13