MAZILU, Dan Horia

N. 20.04.1943, Piteşti, m. 16.09.2008, Bucureşti. Istoric literar. Studii elementare la

Piteşti (1950-1957). Liceul „Nicolae Bălcescu” din Piteşti (1957-1961). Facultatea de limbi slave a
Universităţii din Bucureşti (1961-1966). Cadru didactic la Catedra de Filologie slavă a Facultăţii
de limbi străine: preparator (1967-1970), asistent (1970-1975), lector (1975-1982), conferenţiar
universitar (1982-1990), profesor (din 1990). Doctor în filologie cu teza Opera umanistului
Udrişte Năsturel în contextul relaţiilor culturale româno-slave (1972). Lector de limba şi
literatura română la Universitatea „Kriment Ohridski” din Sofia (1972-1974). Visiting professor la
Institutul de romanistică al Universităţii din Viena (1993). Bursier în Bulgaria (1988-1989). Debut
în revista „Argeş” (1969). Debut editorial cu volumul Udrişte Năsturel (1974). Colaborator la
„Revista de istorie şi teorie literară”, „Limba română”, „Studii şi cercetări lingvistice”,
„Romanoslavica”, „Fonetică şi dialectologie”, „Limbă şi literatură”, „Analele Universtăţii din
Bucureşti”, „România literară”, „Luceafărul”, „Argeş”. Premiul Academiei Române (1994),
Premiul Centrului Internaţional pentru Dialog Ecumenic (1996), Premiul Asociaţiei Scriitorilor din
Bucureşti (2001).

Încă de la prima sa carte, Udrişte Năsturel, M. şi-a revelat disponibilităţile pentru studiul
literaturii vechi (pasiunea pentru document, tentaţia revizuirii unor opinii acceptate, vocaţia
sintetică), disponibilităţi ce se vădesc cu precădere în cărţile de mai târziu: Barocul în literatura
română din secolul al XVII-lea, Cronicari munteni, Literatura română în epoca Renaşterii, Proza
oratorică în literatura română veche, Vocaţia europeană a literaturii române vechi, Recitind
literatura română veche, Introducere în opera lui Antim Ivireanul, Noi despre ceilalţi. Fals tratat
de imagologie. Aceste cărţi reprezintă contribuţii incontestabile la reliefarea fenomenului literar
şi cultural al Evului mediu şi al Renaşterii româneşti, dintr-o perspectivă cu totul nouă, cu
instrumente metodologice adecvate, într-un demers în care reflecţia de ordin teoretic se pliază
pe nevoia de delimitare a resorturilor mai mult sau mai puţin ascunse ale unui anumit fenomen
cultural sau literar. În Barocul în literatura română din secolul al XVII-lea, M. nuanţează ideea
existenţei unui baroc românesc, valorizând, totodată, o astfel de opţiune, din unghiul deschiderii
şi amplitudinii noii viziuni despre lume, a noii paradigme culturale impuse de spiritul baroc.
Barocul e, în viziunea cercetătorului, o epocă ce ilustrează un anumit efort spre noutate, spre
fervoarea descoperirii, a revelării din unghi inedit a realului, sub specia unei continue
redimensionări a omenescului. Teza lui M., despre existenţa unui baroc românesc, a fost
amendată de alţi istorici literari, Eugen Negrici, de pildă. Nu mai puţin semnificativ e studiul
Proza oratorică în literatura română, în care M. îşi propune să demonstreze că „genul oratoric,
ca sistem coerent constituit (însumând, deci, mai toate «speciile» importante fixate de tradiţia
elocinţei), exista în literatura noastră înainte de Antim şi că izbânzile incontestabile ale acestui
talentat mânuitor al cuvântului românesc, ca şi evoluţia cu totul deosebită pe care o va cunoaşte
oratoria în literatura şi cultura românească s-au datorat, în primul rând, zidirilor rostuite de
înaintaşi”. Alert uneori, de incontestabilă plasticitate alteori, stilul critic are nerv, culoare şi
precizie a formulărilor iar dinamica discursului este una a argumentării strânse şi a
demonstraţiei riguroase, cu ilustrările necesare. Atent deopotrivă la realitatea textuală, dar şi la
datele contextului, M. a construit, prin studiile sale, o perspectivă credibilă şi viabilă asupra
literaturii române vechi, într-o viziune amplă, sintetică, cuprinzătoare. În capitolul introductiv al
cărţii sale O istorie a blestemului (2001), M. transcrie câteva dintre definiţiile ce s-au oferit
acestei forme de magie verbală fundamentată pe „credinţa în puterea cuvântului de a institui,
de a modifica o stare existentă”. Utilizat, cum se precizează, „ca scop de răzbunare, pedepsire
sau compromitere”, blestemul e alcătuit „dintr-o formulă fixă sau improvizată prin care se
invocă mânia sau urgia unei divinităţi asupra unei persoane, a unui obiect sau a unei acţiuni”.
Natura blestemului este, de altfel, multivalentă; el este „figură de stil”, „figură a textului”,
„formă literară” dar, în acelaşi timp, şi „semn de adeziune la mentalitatea tradiţională”. Criticul
îşi consideră demersul şi ca pe un „exerciţiu de persuasiune”. Cu un inventar de exemple extrem
de relevant prin recurenţa unor motive, formule expresive şi a unei dinamici a imaginarului,
cartea lui M. conţine interpretări de o eficienţă metodologică ce nu poate fi contestată. De la
blestemele biblice, la cele vedice ori la cele proferate în Grecia şi Roma antică, se inventariază
formele mai semnificative de texte imprecative, cu trăsăturile lor distinctive, cu formele lor
specifice de manifestare expresivă. Un capitol important este cel intitulat Blestemul şi
mentalitatea românească, în care este recuperat relieful unei lumi care „credea în energiile
secrete ale cuvântului”. În evul mediu românesc, între păcat, obsesie, frică, impuritate, într-un
cuvânt, şi blestem se stabileşte o relaţie de o însemnătate inalterabilă. O astfel de relaţie este
ilustrată de predicile lui Antim Ivireanul, comentate de istoricul literar cu atenţie la detaliu şi
tentaţie a recuperării unor înţelesuri ascunse în cutele textului. Este urmărit de asemenea
„drumul” blestemelor, procesul de degradare, de invenţie şi de laicizare pe care îl suportă
acestea în spaţiul spiritual românesc de-a lungul timpului. Un alt capitol important al cărţii este
consacrat retoricii blestemului, privit ca o figură a „reflecţiei” şi a insistenţei. Nu se poate nega,
astfel, caracterul tautologic al structurării sale, căci, blestemul „aglomerează, acumulează şi
amplifică, edificând un Negativ inevitabil şi irevocabil” (subl. aut.). De la „tautologiile chinului şi
ale morţii”, la „ierarhizarea figurilor” şi la prezenţa unor situaţii şi gesturi cu însuşiri arhetipale,
sunt inventariate principalele structuri ale blestemului, într-un stil riguros şi sobru, care îşi
asumă, în acelaşi timp, beneficiile plasticităţii unor imagini critice, al unor sintagme ce tind să
circumscrie cu exactitate proprietăţile textelor cu caracter imprecativ. Cartea lui M. se impune
prin calitatea interpretărilor, prin precizia şi acurateţea situării în spaţiu şi timp a acestei specii
literare nedreptăţite până acum, dar şi prin efortul de a ilustra avatarurile textelor de acest tip,
din perspectiva retoricii ori a imaginarului, într-un demers diacronic şi sincronic în egală măsură.
Studiile de imagologie apărute la noi nu sunt din cale afară de multe. Cu toate acestea, demersul
de acest tip îşi are, fără îndoială, relevanţa sa, în măsura în care îşi propune să traseze, din
perspectivă sociopsihologică, diversele reprezentări pe care şi le arogă, la un moment dat, o
anumită clasă socială, un tip uman despre ceilalţi sau despre sine. În Noi despre ceilalţi. Fals
tratat de imagologie, apărută în 1999, M. îşi propune să sugereze modul în care românii din evul
de mijloc s-au apropiat de alteritate, au descoperit-o şi au căutat să şi-o explice. Autorul ne
previne că această carte nu este una de istorie, cu toată fascinaţia istoriei ce se resimte în ea.
Fără îndoială că, aşa cum arată şi autorul, între definirea de sine, între aflarea propriei identităţi
şi descoperirea celuilalt a existat, în cultura românească veche, o strânsă corelaţie. De aici şi
numeroasele interferenţe, corespondenţe, filiaţii între relieful fizionomiei culturale româneşti şi
metabolismul culturilor popoarelor învecinate. Meritul – metodologic vorbind – al cărţii lui M.,
se leagă de continua situare a evenimentelor, figurilor şi faptelor în perspectiva istorică, de
aprecierea lor sub specia devenirii, singura instanţă care le poate valida conformaţia. Astfel,
autorul constată o schimbare de registru în evaluarea alterităţii, pe măsură ce se întregeşte din
ce în ce mai mult imaginea de sine, pe măsură ce poporul român îşi făureşte o identitate tot mai
pregnantă. Desigur, un astfel de enunţ nu presupune o izolare radicală, o diferenţiere totală, ori
o ruptură iremediabilă de ceilalţi, o detaşare irevocabilă de alteritate. Dimpotrivă, ideea de
demarcaţie, de delimitare, a condus la nevoia de cunoaştere a celuilalt, de radiografiere, mai
mult sau mai puţin riguroasă, a unei alte forma mentis. Evaluarea şi sistematizarea datelor
despre alteritate coagulate de-a lungul timpului nu este deloc o operaţie uşoară. Cercetătorul
trebuie să selecteze acele trăsături definitorii pentru o anume fizionomie etnică, să constate
„stadialitatea” imaginilor purtătoare de semnificaţie identitară sau a conotaţiilor alterităţii.
Imaginea celuilalt, aşa cum se reflectă ea în scrierile vechi, provoacă două tipuri de reacţii:
cooperare, conlucrare, sau spaimă, teroare. Fără îndoială, textele ilustrative mărturisesc şi o
anume exagerare în aprecierea „celuilalt”, dar şi o grilă deformatoare în validarea imaginii
alterităţii, în măsura în care „străinii” sunt evaluaţi din perspectiva formelor de gândire şi de
existenţă ale descriptorului, prin formele mentale româneşti, nu întotdeauna în adecvare sau
aderenţă cu ale celorlalţi. Investigând mai ales cronicile, M. scoate în relief anumite paradigme
atitudinale definitorii pentru neamul românesc, despre străinii cu care am intrat în contact, la un
moment dat. Pe de altă parte, trebuie observat că elementul marginal (alteritatea) cunoaşte
fluctuaţii de apreciere, în funcţie de mentalitatea dominantă la un moment dat, în funcţie de
relevanţa valorizării „străinului”, de conotaţiile care i se alocă. M. observă, pe bună dreptate, că,
în spaţiul românesc, supus unor presiuni şi influenţe de o diversitate deconcertantă,
perspectivele asupra alterităţii au fost supuse unor influenţe diverse, de ordin politic, religios şi,
nu în ultimul rând, cultural. Autorul subliniază şi modul în care călătoria poate să deplaseze
liniile de forţă ale unghiului de receptare a alterităţii, precum în radiografia, sumară, dar
eficientă şi riguroasă a Descrierii Chinei, pe care M. o socoteşte, inspirat, o „carte despre
diferenţe”, prin care desenul alterităţii e unul dens, pregnant, lămuritor. Văzuţi „la ei acasă”,
străinii pot fi consideraţi un factor de diferenţă „ce perturbă liniile şi limitele între mentalităţi”.
Un „semn al diferenţei” între structura identitară şi predispoziţiile alterităţii e, în concepţia
autorului, şi Legea, articulată de un discurs teologic românesc ce i-a stabilit rigorile şi statutul.
Imaginea turcilor e percepută de mentalitatea românească medievală sub semnul ororii şi
repulsiei. Interesantă e imaginea „evreului” în literatura veche de la noi, o imagine
preponderent livrescă şi cu o amprentă ideologică suficient de apăsată. Ingratitudinea pare a fi
marca etică distinctivă a percepţiei evreităţii. „Evreul profanator” e, de altfel, inscris în dinamica
riguroasă a unui scenariu stereotipic ce cuprinde, ca etape componente, profanarea, miracolul şi
convertirea. O analiză suficient de pertinentă a impactului dintre alteritate şi identitate
efectuează Cantemir în Descriptio Moldaviae, unde cărturarul descrie starea străinilor din
Moldova din unghiul condiţiei lor sociale, al profesiilor şi confesiunilor la care aderă. E o
alteritate eterogenă, pestriţă, privită cu o atitudine relativ tolerantă, chiar dacă nu au lipsit nici
excesele ori impulsurile xenofobe. Atunci când se referă la „străinii văzuţi la noi acasă”, M. face
precizările şi clarificările necesare despre străinii din suitele descălecătorilor, despre saşii şi
„mitul dacic”, despre prezenţa cazacilor, despre figura unui „străin” ilustru (Despot), despre
prezenţa grecilor, bazându-se mereu pe documentul istoriografic, pe adevărul cronicii, relativ,
desigur, cu amprentă subiectivă apăsată, colorat polemic adesea, mai ales în cronicile muntene.
M. constată, însă, şi o stare de civilitate la care aderă mentalitatea românească în raport cu
aleritatea. Privirea cercetătorului e neîncetat scrutătoare, febrilă, participativă, atentă la
perspectiva temporală asupra faptelor, iar scriitura critică redă, în enunţuri sobre, riguroase şi
exacte un unghi propriu asupra „întâlnirilor dintre popoare”, aşa cum s-au concretizat ele în
texte de referinţă ale literaturii române vechi. M. ne oferă, prin cartea sa un dosar, suficient de
cuprinzător, al modului în care au reacţionat românii la întâlnirile cu celălalt, învăţând să-l
accepte, să-l cunoască şi să-l înţeleagă, cu concursul unei game extrem de variate de impulsuri
afective. Cărţile lui M. au, dincolo de erudiţia prezentă în fiecare pagină, savoare, plasticitate şi
mobilitate a expresiei critice.

Opera

Udrişte Năsturel¸ Bucureşti, 1974; Barocul în literatura română din secolul al XVII-lea,
Bucureşti, 1976; Cronicari munteni, Bucureşti, 1978; Varlaam şi Ioasaf. Istoria unei cărţi,
Bucureşti, 1981; Literatura română în epoca Renaşterii, Bucureşti, 1984; Proza oratorică în
literatura română veche, I-II, Bucureşti, 1986-1987; Vocaţia europeană a literaturii române
vechi, Bucureşti, 1991; Recitind literatura română veche, I-III, Bucureşti, 1994-2000; Literatura
română barocă în context european, Bucureşti, 1996; Cronicarii moldoveni, Bucureşti, 1996;
Introducere în opera lui Dosoftei, Bucureşti, 1997; Noi despre ceilalţi. Fals tratat de imagologie,
Iaşi, 1999; Introducere în opera lui Antim Ivireanul, Bucureşti, 1999; O istorie a blestemului,
Bucureşti, 2001; Un Dracula pe care Occidentul l-a ratat, Bucureşti, 2001; Dimitrie Cantemir – un
prinţ al literelor, Bucureşti, 2001; Voievodul dincolo de sala tronului. Scene din viaţa privată, Iaşi,
2003; Noi printre ceilalţi sau despre literatura peregrinilor, Bucureşti, 2003; Lege şi fărădelege în
lumea românească veche, Iaşi, 2006; Văduvele sau despre istorie la feminin, Iaşi, 2008.
 Referinţe critice

Mircea Iorgulescu, în „România literară”, nr. 46, 1974; N. Manolescu, în „România

literară”, nr. 30, 1976; D. Micu, în „Contemporanul”, nr. 40, 1976; M.Ungheanu, în „Luceafărul”,
nr. 27, 1976; Mihai Zamfir, în „Luceafărul”, nr. 41, 1977; Al. Duţu, în „Luceafărul”, nr. 12, 1978;
Dan C. Mihăilescu, în „Luceafărul”, nr. 16, 1978; Paul Dugneanu, în „Luceafărul”, nr. 35, 1978;
Edgar Papu, în „Luceafărul”, nr. 37, 1978; Al. Piru, în „Flacăra”, nr. 28, 1984; Mihai Ungheanu, în
„Luceafărul”, nr. 29, 1984; Teodor Vârgolici, în „ALA”, nr 326, 1996; Doina Curticăpeanu, în
„Steaua”, nr. 4-5, 1996; I.B. Lefter, în „Observator cultural”, nr.137, 2002; Teodor Vârgolici, în
„ALA”, nr. 623, 2002; Iulian Boldea, în „Vatra”, nr. 7, 2007; Iulian Boldea, Vârstele criticii, 2005.
I.B.