Identitate românească din perspectiva modelelor cultural literare

asimilate
Curs 1
Syllabus -literatura- tipare de mentalitate, reprezentări,
stereotipii,secvenţe de identitate sau de identificare.

¤ prin funcţia de diegetizare literatura construieşte lumi posibile. În

termeni ştiinţifici ne referim la acele lumi ficționale, populate de
instanţe ficţionale şi de centre de orientare emoțional-
cognitive ,prezente în contractul enunţării literare, care iniţiază,
gratuit, lecţii despre viaţă unor personaje din ce în ce mai bizare,
numite, prin consens academic, lectori avizaţi.
¤ A merge înapoi, pe cursul istoriei literaturii, din această
perspectivă, înseamnă a reface istoria acestor sensibilităţi
atitudinale1, a face inventarul unor idealuri umane și a unor
sisteme de gândire care au modificat lumea fenomenală
¤ .Dintr-o istorie a literaturii putem înţelege cum anume se
învecinau oamenii, care erau trăirile şi lucrurile lor într-un context
istoric dat, care erau analogiile prin care lucrurile diferite ale lumii
deveneau asemănătoare, sesizăm forme de cunoaştere, decupăm
tipare de mentalitate, reprezentări literare ale acestora, stereotipii,
secvenţe de identitate sau de identificare.

¤ Modul în care în discurs se învecinează personajele literare

și ”lucrurile” acestora, reface relaţia dintre personaj şi obiectul
care îl reflectă metonimic,transformând stranietatea apropierii într-o

1
Armand Mattelart, Erik Neveu, Introduction aux cultural studies,Editions La Decouverte, Paris,2003.
clară formă de identitate și de identificare. Cu cât aspectul heteroclit
al lucrurilor învecinate este mai pronunţat, cu atât, lumea
ficțională este mai complexă și deschide trasee de interpretare
mai fecunde.

¤ Michel Foucault observa spiritul contestatar al heterotopiilor2

precum şi efectul lor neleniştitor având drept cauză agresivitatea cu
care acestea dărâmă valorile ordonatoare ale unei culturi, ale unei
mentalităţi, obligând la reorganizare, la schimbarea perspectivei
şi la instituirea unor alte structuri ordonatoare şi, în final, la
configurarea unui nou mod de cunoaştere

¤ .. « Raportarea la texte este de aceeaşi natură ca şi

raportarea la lucruri ; în ambele cazuri, semnele sunt cele pe care
le revelăm».Cunoaşterea,ca formă de divinatio, eruditio, act
hermeneutic, cale către un discurs adaptat la lucrurile înseşi,
constituind oglinda şi emulaţia acestora : « Nu există,
pretutindeni, decât un singur joc, acela al semnului şi al
similarului, şi de aceea natura şi verbul se pot încrucişa la infinit,
formând, pentru cine ştie să citească, un fel de mare text unic. »3

¤ Pentru literatura modernă ”nebunul” este cel care ”s-a alienat în

analogie, s-a îndepărtat de lucruri, ca un Don Quijote, pierdut în
ficţiune. Ia lucrurile drept ce nu sunt şi pe oameni, unii drept
alţii (…)

2
Michel Foucault, Cuvintele şi lucrurile,Editura Univers, Bucureşti, 1996.
3
Ibid. p. 76.
  La polul opus se află poetul, cel care reface similitudinile
secrete ale lucrurilor, organizându-le într-un discurs
despre faţa numai de el văzută a lumii.

¤ Între graniţele celor două forme de cunoaştere, civilizaţia

occidentală a organizat o a treia formă de cunoaștere, raportată la
identităţi şi diferenţe

 Raţiunea compară lucrurile, le măsoară şi le ordonează ,

dar mai întâi le separă, stabilind raporturi de egalitate şi de
inegalitate, identităţi şi diferenţe.
 Analogia este înlocuită în discursul ştiinţific de analiza
structurilor identice ale sistemelor.Fiecare sistem
distinge clasificări, taxonomii precum şi metode de
cunoaştere specifice.

¤ Postmodernitatea denudează precaritatea unui mathesis

constrâns să răspundă fără rest oricărei interogaţii. Foucault
semnalează epistemele slăbite. Este oare totul semnificant, şi dacă da,
pentru cine şi conform căror legi ? Care este raportul dintre limbaj
şi fiinţă? (…..)Ce este prin urmare acest limbaj care nu spune nimic,
nu tace niciodată şi pe care obişnuim să-l numim literatură ? »4

 Raportul dintre limbaj și ființă din perspectiva istoriei

mentalităților

4
Toate aceste întrebări pe care astăzi cunoaşterea contemporană le adresează, se află în intevalul neparcurs încă
de la întrebarea lui Nietzsche, Cine vorbeşte?, la răspunsul încă neconsumat al lui Mallarmé, conform căruia,
cel care vorbeşte nu este sensul cuvântului ci fiinţa însăşi a cuvântului, vibraţia sa enigmatică Cf.Michel
Foucault. Op. cit. p.359. .Dar oare ezoterismul nu răspunsese deja în aceeaşi termeni?
¤ Cu statut de concept teoretic, termenul de mentalitate este introdus
de Lucien Lévy-Bruhl,La Mentalité primitive(1922) şi Le Surnaturel
et la mentalité primitive (1931) cu un sens particularizat, de
mentalitate primitivă, desemnând, în istoria culturii, psihismul
primitivilor, ca fenomen colectiv.
 Noua şcoală franceză, prin Lucien Febvre5, Jacques Le
Goff(1970)6 actualizează conceptul cu sensul de mentalitate
colectivă, mai întâi cu referire la civilizaţia Occidentului
medieval.
 Conform acestor autori, opera de artă este investigată în
calitatea sa de document istoric, înregistrând în
reprezentările artistice structurile mentalităţii colective.
 Literatura este considerată o mărturie a discursului mentalitar,
propriu unei epoci istorice.
In analiza textului
 Din această perspectivă, se acordă atenţie imaginilor
dominante, structurilor mentale ample, temelor, tropilor
reprezentativi.
 Acest repertoriu este încadrat ulterior unor sisteme de
gândire, care desemnează modelele de umanitate ale unor
epoci, având abisal, corespondent, tipare arhetipale.
 Traseul interpretativ reface relația ordonatoare hermeneutic
dintre imagine>sistem de gândire>model de umanitate>tipare
arhetipale

5
În 1922 , La Terre et l’évolution humaine în care abordează influențele (“subtile”, “
multiple” și “complexe”) ale geografiei asupra omului în general și asupra omului istoric în
particular: climatul, peisajele geografice, frontierele, axele de comunicații, un
“predeterminism”, pentru “posibilități” care lasă omului relativa autonomie.
În 1928,Martin Luther pune problema “raporturilor dintre individ și colectivitate” În același
spirit al istoriei mentalităților, în 1942 Le Problème de l’incroyance au XVIe siècle. La
religion de Rabelais.
6
Jacques Le Goff, Civilizaţia occidentului medieval, 1970, foloseşte discursul literar-
artistic ca document de investigaţie istorică , analizând în imaginile artistice.
structurile mentale ale unei epoci, ca proiecţii reprezentative.
  Perspectiva istorică explică modificarea de conţinut a
imaginarului literar, de la o epocă la alta.

Cultura-civilizație
 Din punct de vedere sociologic, cultura reprezintă ansamblul
insituţiilor, totalitatea elementelor intelectuale, artistice şi
religioase, suma de valori şi de mentalitaţi care determină
identitatea unui grup social.
 Dacă în interiorul corpusului cultural se înregistrează factori
care definesc spiritualitatea unui popor, în sfera noţiunii de
civilizaţie se grupează acele elemente care determină
progresul material , dezvoltarea tehnologică şi ştiinţifică
a unor regiuni extinse şi heterogene, cărora le aparţin
grupări etnice, religii, cu trăsături culturale comune.
¤ Cultura este o realitate mentală care desemnează și reprezintă
lumea exterioară, îi imprumută propria cunoaștere, credinţele,
normele.
 Suntem diferiţi prin cultură(mentalități, atitudini), suntem
identici prin valorile univerasale pe care, de exemplu, teoriile
structuraliste despre cultură le identifică în corpusul fiecărei
culturi în parte.
 Modul în care sunt gestionate diferenţele între culturile care
interferează în vecinătatea geografică frontalieră ori
transfrontalieră este un factor decisiv al identităţii.
 Identitatea românească demonstreză un comportament
adaptiv, replicile culturale nefiind niciodată atât de fidele încât
să anuleze specificul naţional, ci mai degrabă să producă
 “replici mutante” 7într-un organism nou, în continuă
transformare şi căutare de sine.

¤ Aflată în căutarea propriei identităţi, literatura română

interbelică s-a deschis faţă de mai multe centre cultural-literare,
ignorând cu emancipare graniţele impuse artificial prin argumente de
autoritate sau prin exerciţii de putere.Permisivitatea sa în raport cu
vecinătatea “celuilalt”, aflat la vest sau la est, adaptarea propriilor
tipare de cultură la paradigmele unor centre de emergenţă
culturală, desemnează, posibil, o atitudine “globalistă” şi rostuirea
într-un spaţiu neunitar a unei culturi de sinteză.

7
Explicând regulile sociale după care evoluează imaginarul literar, conform cu teoriile neodarviniste,
Dominique Giullo, discută despre caracterul autonom al culturii în raport cu societatea., în La culture, de
L’universel au particulier, Coordonné par Nicolas Journet, Editons Sciences humaines, 2002, p21.