1. Semnificaţii ale culturii în lumea contemporană.

Cultură şi comunicare - elemente

definitorii ale condiţiei umane. Filosofia culturii ca disciplină teoretică. Teme, concepte şi
abordări teoretice.

Cultura şi comunicarea reprezintă două feţe ale limbajului simbolic. Raportul dintre
comparat cu imaginea celor două componente elicoidale şi complementare ale codului genetic.
Ambele intervin în raporturile dintre individ şi societate într-un mod inconştient pentru
utilizatori, ambele au o funcţie majoră de integrare socială şi de transmitere a experienţei
cognitive şi practice. Ele nu sunt identintice, dar nici separate.

Universul culturii este un univers al semnelor prin care omul traduce non-textul naturii în
limbaje umane. Această natură secundă, umanizată, este creată prin intermediul funcţiei
simbolice (folosirea unui obiect fizic pentru a ne referi la un alt obiect situat într-un alt plan al
realităţii) şi ne mijloceşte raporturile cu realitatea.

Comunicarea nu trebuie redusă la formele ei lingvistice, precum nu trebuie nici privită ca

o formă prin care un ”conţinut” cultural preexistent este vehiculat. Conţinuturile comunicării
lingvistice nu preexistă într-o altă formă (nonlingvistiă), ele se codifică în limbă, care face corp
comun cu gândirea, şi se actualizează în actul de comunicare.

Filosofia culturii ca disciplină teoretică

Filosofia culturii interferează substanţial cu antropologia culturală, cele două discipline

diferind prin perspectiva de cercetare şi de interpretare. În vreme ce filosofia culturii pune
accentul pe dimensiunea axiologică a culturii, pe corelaţia dintre creaţie, valoare şi stil cultural,
pe raportul dintre principalele forme culturale, antropologia culturală pune accentul pe cercetarea
pozitivă a relaţiilor în care s-au întruchipat aceste valori.

Obiectul central al filosofiei culturii este acela de a determina sensurile ataşate ideii de
cultură, de a analiza structura morfologică a culturii şi a raporturilor dintre formele de creaţie
culturală.

Concepte majore care s-au impus în studiul culturii sunt: creaţie, valoare, simbol, stil,
limbaje, comunicare, model cultural, pattern cultural, personalitate umană etc.Valoareaeste
semnificaţia pe care o are o creaţie umană într-un context dat, iar stilul este un ansamblu unitar
de forme de gândire şi de expresie.

Orientări şi abordări ale culturii în secolul 20

Teoria (şcoala) morfologică a culturii. Reprezentanţi: Leo Frobenius, Oswald Spengler.

Frobenius respinge definirea culturii prin simpla adiţionare de elemente şi încearcă să
stabiliească, în morfologia culturală pe care o propune, interdependenţa organică a formelor de
creaţie culturală. Privind culturile ca forme vii, dotate cu un suflet imanent (paideuma). El
delimitează o serie de arii culturale, în care predomină anumite forme culturale.

Abordarea simbolică îşi fondează înţelegerea culturii pe distincţia dintre simbolic şi
instrumental. Reprezentanţi: Ernst Cassirer (Filosofia formelor simbolice, Eseu despre om).

Cultura este un echipament simbolic permanent al omului, culturile se diferenţiază după

modul de viaţă al popoarelor, cultura are autonomie ca sferă simbolică, dar şi un caracter
organic, fiind intim legată de sufletul colectiv pe care-l exprimă.

Abordarea relativistă (anti-evoluţionistă). Reprezentant: Franz Boas.

Această abordare subliniază importanţa studierii fiecării culturi ca entitate integrată, cu

date specifice, întrucît semnificaţia ninstituţiilor sociale varază de la o cultură la alta. El a
subliniat importanţa limbii şi a culturii pentru diferenşierea popoarelor; teza că limba reprezintă
o paradigmă pentru cercetarea celorlalte sisteme simbolice ale unei culturi. Edward Sapir: ela
elaborat teoria că experienţa cognitivă şi practică este organizată în funcţie de categorile
lingvistice ale diferitelor popoare (ipoteza Sapir – Whorf).

Abordarea culturalistă (teoria culturală a personalităţii). Iniţiată de Kardiner, Benedict,

Mead, Linton.

Aceştia impun în studierea culturilor ideea de „pattern”, de „model cultural” şi de
„personalitate de bază”, continuînd tradiţile şi direcţiile de cercetare iniţiate de relativism.
Cultura este alcătuită din structuri valorice, credinţe şi modele comportamentale învăţate prin
experienţa socială, educaţie, socializare şi aculturaţie. R. Benedict propune o tipologie a
culturilor după orientarea valorilor interiorizate în modelul de personalitate e care îl dezvoltă
culturile prin educaţie, precum şi după endinţele psihologice predominante (apolinice sau
dionisiace). Kardiner şi Linton: fiecare cultură are o personalitate de bază specifică (ansamblu de
trăsături tipice care constituie caracterul etnic sau naţional). Această personaliate de bază ese
construită pornind de la instituţiile primare ale societăţii şi continuînd cu sistemul educativ.
Cultura este privită ca tehnologia de adaptare a indivizilor la mediul de existenţă, contrar
viziunilor elitiste. Agenţii sociali sunt determinaţi de valorile în care cred.

Abordările funcţionaliste – reprezentanţi: Malinowski şi Radcliffe Brown, teze de bază:

Cultura îndeplineşte un set de funcţii universale, iar conţinuturile particulare ale diferitelor
culturi sunt variabile în funcţie de contextele sociale şi istorice, de mediu, de organizare socială
etc.

Concepţiile neo-evoluţioniste. Se afirmă în gîndirea americană post-belică prin Leslie

White şi alţii. Culturile pot fi înţelese numai dacă sunt puse în corelaţie cu socetăţle particulare
care le- au produs, cu factorii de context, cu microevoluţia specifică (funcţie de mecanismele de
adaptare ecologică). Este o orientare relativistă care susţine pluralitatea liniilor de evoluţie
culturală.

Abordările structuraliste. Reprezentant de bază – Claude levi Strauss. Culturile sunt

întreguri, structuri organizate pe anumite principii de ordine şi pe o reţea de implicaţii. Toate
conţin un strat fundamentale de elemente şi relaţii, ce reprezintă structuri universale, rezistente la
schimbare.

Abordarea semiotică – reprezentanţi: Umberto Eco şi Iuri Lotman. Cultura este un
ansamblu de coduri şi limbaje, reprezintă suma informaţiilor ne-ereditare, dobîndite, fixate şi
transmise istoric prin sisteme de semne.

Abordarea comunicaţională. Reprezentată de şcoala de la Frakfurt (Adrno, Marcuse,

Habermas), McLuhan, Moles, Escarpit, Eco, orientarea cunoscută sub denumirea de „studii
culturale britanice”, teoriile şi abordărle dedicate cultrii meda şi culturii postmoderne.

2. Conceptul de cultură. Definiţii şi sensuri. Simbolic şi instrumental, valori şi bunuri.

Cultură şi civilizaţie; distincţii şi interferenţe. Teorii cu privire la raportul dintre cultură şi
civilizaţie.
 Distincţia dintre simbolic şi instrumental pare a fi o cheie universală prin care putem
înţelege raportul dintre cultură şi civilizaţie. Funcţia simbolică a culturii, funcţie pe care Blaga o
numeşte metaforică şi revelatorie, se regăseşte în toate creaţiile culturale (limbă, mitologie,
religie, artă, principii morale etc.), inclusiv în ştiinţă, întrucât şi aceasta este o formă prin care
omul încearcă să dezvăluie misterul lumii. Această funcţie universală, ce se întâlneşte în toate
culturile lumii, se manifestă totdeauna în forme stilistice particulare, în cadrul unui "câmp
stilistic" determinat. Aspectul stilistic e prezent şi în planul civilizaţiei, dar aspectul simbolic
revelatoriu, nu.

Cultura ar urmări ţinte simbolice şi revelatorii, civilizaţia ţinte practice, finalităţi

pragmatice, neavând caracter revelatoriu, ci doar "prin reflex un aspect stilistic accesoriu". Din
teoria lui Blaga rezultă că valoarea diferenţiatoare a oricărui aspect al realităţii sociale e direct
proporţională cu intensitatea funcţiei sale simbolice (deci culturale) şi invers proporţională cu
funcţia utilitară (ce intră în atributul civilizaţiei). La fel, şi gradul de specificitate etnică este dat
de densitatea stilistică a creaţiilor şi a bunurilor, densitate ce scade de la artă la tehnică, pe traseul
cultură-civilizaţie, fără a lipsi cu totul nici în cele mai prozaice manifestări umane, în modurile
de viaţă ale comunităţilor umane.

O diferenţiere explicită, pe baza aceloraşi criterii, face şi G. Călinescu, în formulări

demne de reţinut: "Civilizaţia e un mod artificial de trai, valabil universal, în vreme ce cultura e
un fenomen concret, care se situează în timp şi spaţiu.”

3. Cultură şi valoare. Definirea şi clasificarea valorilor. Cultura ca sistem de valori. Tipuri

de societăţi şi raporturile dintre valori.

Conceptul de valoare a polarizat atenţia gânditorilor din sec XIX, odată cu trecerea de la
viziunile luministe şi raţionaliste la o gândire istorică asupra culturii, sub auspiciile
romantismului şi apoi a teoriei evoluţionismului.

Cercetările istorice au impus în spiritul epocii ideea că diferenţele dintre culturi sunt date
de orientările lor axiologice, de faptul că ele răspund unor nevoi determinate şi au idealui
diferite, că fiecare mare cultură sau fiecare mare epocă sunt caracterizate şi orientate de anumite
valori specifice, dominante.
 Astfel, conceptul de valoare devine unul fundamental pentru filosofia modernă,
îndeplinind cel puţin două funcţii teoretice, una critică (pt a stabili în interiorul unei culuri criterii
de perfomanţă, delimitând valorile de nonvalori) şi una de indicator al identităţii globale(pt a
arăta care sunt idealurile şi criteriile specifice ce operează în spaţiul diverselor epoci şi culturi ale
umanităţii).

Judecăţile de fapt sunt judecăţi de constatare, prin care descriem/explicăm o stare de fapt,
punând pe cât posibil propria subiectivitate în paranteză. Judecăţile de valoare sunt aprecieri ale
unor fapte din perspectiva unor categorii fundamentale ale existenţei umane, raportări ale
realului la ideal. Reperele în funcţie de care sunt judecate stările de fapt sunt individuale, de grup
sau de societate. În viaţa cotidiană cele două tipuri de judecăţi interferează şi se contaminează
reciproc.

Problema fundamentală a oricărei axiologii sau teorii a culturii priveşte relaţia dintre cele
două aspecte ale valorii, obiectul şi subiectul valorizării, şi se cristalizează în următoarele
întrebări: Sunt obiectele valori pentru că subiectul le valorizează sau subiectul le valorizează
pentru că ele sunt valori? Posedă obiectele valoare pentru că noi le dorim sau au valoare în sine?

Există 3 tipuri de concepţii: a) valoarea e imanentă subiectului b) valoarea e situată în

sfera transcendentă a unor obiecte c) rezultă dintr-o interacţiune dintre subiect şi obiect

-realismul naiv

-concepţii subiectiviste şi psihologiste -concepţii biologiste şi rasiste

-concepţii autonomiste

-concepţia psihanalitică

-concepţii relaţionale

Clasificarea valorilor

Vianu stabileşte 8 tipuri de valori

 Valori-scop, finale – teoretice, estetice, morale, religioase

 Valori-mijloc, instrumentale – vitale, economice, juridice, politice
 Pentru fiecare domeniu al culturii, există o valoare dominantă: adevărul, frumosul, binele,
sacrul, sănătatea, utilul, dreptatea, puterea

Între aceste valori există raporturi de coordonare şi influenţare reciprocă, dar ele sun
ireductibile unele la altele. Chiar dacă genetic au fost conexate, valorile au dobândit treptat, în
cursul istoriei, autonomie.

Valorile sunt iraţionale în fondul lor (Vianu) şi felul în care se structurează într-o ierarhie
diferă de la o epocă la alta.

Conform lui Kant, există 3 mari clase de valori indepdendente: teoretică, morale şi
estetice (adevăr, bine, frumos)

4. Cultură şi societate. Schimbări culturale în secolul XX. Teorii cu privire la civilizaţia

postindustrială. Criza valorilor şi a culturii moderne.

Schimbări culturale în sec XX:

– revoluţie în câmpul creaţiei estetice, mişcările avangardiste, tensiunea dintre tradiţie şi
inovaţie.

– mutaţii în gândirea ştiinţifică şi filosofică şi în disciplinele socio-umane- intensificaea
dialogului intercultural şi schimbul de valori

– apariţia şi extinderea mijloacelor de comunicare în masă, cultura de masă

– renaşterea temei raportului dintre integrare şi identitate, odată cu resuscitarea sentmentului
identitar produs de procesele globalizării

– în a doua jumătate a secolului, trecerea la cultura postmodernă, la civilizaţia postindustrială şi
societatea informaţională (amestecul stilurilor, renunţarea la marile ideologii, dispariţia frontierei
dintre culutra de elită şi cea populară, extinderea culturii de consum şi industriilor
divertismentului)

Secolul XX este considerat un secol al rupturilor. Prima ruptură a avut loc la începutul
secolului, odată cu noile teorii ştiinţifice şi cu afirmarea avangardei artistice.
 A doua ruptură a avut loc în a doua jumătate a secolului, când au apărut noi structuri
culturale, noi configuraţii simbolice, noi atitudini faţă de universul natural, social şi cultural, ca
reacţie faţă de modernism.

Secolul XX se caracterizează prin primatul valorilor instrumentale.

În prima parte a secolului, viziunile critice şi apocaliptice abundă în filosofie, denunţând
lipsa de sens a vieţii şi absurdul existenţei. Teoreticienii condamnă direcţia aleasă de umanitate,
aceea araţionalismului instrumental şi al maximizării profitulu, deoarece ele ar fi produs nişte
maladii iremediabile:

– subordonarea valorilor spirituale celor materiale, inversând raportul firesc dintre mijloc şi scop

– exteriorizarea vieţii şi golirea interiorităţii umane de trăiri şi aspiraţii autentice – robotizararea
şi masificarea omului, anularea personaliţii şi a spiritului critic

– secularizarea vieţii, anularea raportului dintre om şi transcendenţă, pierderea sensului vieţii şi
reperelor valorice.

Anularea funcţiei critice a intelectualilor: sec. XX reprezintă cadrul istoric în care rolul
tradiţional al intelectualilor, acela de a fixa o tabelă ideală de valori şi de a menţine tensiunea
către un ideal moral, de a ţine în frâu ”realismul” maselor, se schimbă radical. Din călăuze
spirituale, ei devin ”slujitori” ai unor interese, stimulând realismul şi organizând ura şi
conflictele seculare, furnizând filosofii şi teorii care să justifice acte condamnabile ale grupurilor
sociale şi laice. – Julien Benda, ’27, La trahison des clercs

Sfârşitul secolului XX va găsi morala şi spiritul religios, ce alcătuiau coloana vertebrală a
culturilor premoderne, ca aspecte private ale existenţei umane.

Criza valorilor şi a culturii moderne

Criza valorilor îşi are sursa în tendinţa de autonomizare a valorilor, cu excesele ei
inerente (supremaţia valorilor materiale). Vianu consideră că omenirea a parcurs în evoluţia ei
istorică trei stadii în raport cu valorile: sincretismul valorilor în perioada premodernă,
autonomizarea valorilor în epoca modernă şi resolidizarea valorilor în postmodernitate. Misiunea
actualităţii, conform lui Vianu, este aceea de a reface unitatea culturii prinatenuarea specializării.
 Distincţia cultură individuală-cultură socială, cultură parţială-cultură totală: Vianu
distinge între cultura individuală şi cultura sociale, care pot fi parţiale sau totale. Prin cultură
parţială, Vianu înţelege concentrarea unei societăţi sau individ pe un singur tip de valori, care
privilegiază o culutră profesională. Prin cultură totală, Vianu înţelege cultivarea şi trăirea în plan
afectiv a tuturor valorilor umane, în diversitatea lor contrastantă. (Cultura totală nu trebuie
confundată cu aceea generală. Cultura generală reprezintă un ansamblu de cunoştinţe din diverse
domenii care nu sunt în chip necesar trăite afectiv.)

5. Globalizare şi cultură. Influenţe, aculturaţii, interferenţe, hibridări culturale, sinteze

între global şi local. Integrarea europeană şi problema identităţilor culturale.

Identităţile etnice şi naţionale sunt stucturi cu elemente durabile, de permanenţă istorică,
dar aflate în perpetuă devenire. Deşi e o percepţie răspândită că europenismul şi naţionalismul ar
fi incompatibile, experienţa istorică ne arată că cele două sunt de fapt complementare. Doar în
plan idelologic putem vorbi de un raport de disjuncţie între europenism şi naţionalism, în plan
istoric şi antropologic ele se află într-o relaţie de conjuncţie.

Miza unificării politice şi economice din cadrul proiectului UE este aceea de a rezista în
competiţia dezvoltării declanşată de noile forţe civilizaţionale. De succesul sau eşecul acestui
proiect depind foarte multe proiecte de integrare ale postmodernităţii. Felul în care culturile
naţionale vor fi afectate de acest proces de unificare depinde de modelul de integrare avut în
vedere, cel federalist sau cel naţionalist (al cooperării).

Deşi proiectul UE afirmă în Constituţia sa că unitatea Europei se va baza pe ”valori
comune”, în momentul de faţă nu putem vorbi de o cultură europeană, ci de culturi ale Europei.

Globalizare şi cultură

Problema intergării europene se intersectează cu problema globalizării. (Integrarea se

refere la relaţiile dintre societăţi aflate în acelaşi mediu continental sau regional, globalizarea se
referă la interacţiunile multiple dintre societăţi şi economii aparţinând unor zone de civilizaţie
diferite.) Globalizarea nu şterge diferenţele şi identităţile culturale, ci le impune să se
redefinească. Noul mediu policentric obligă culturile să se deschidă schimbului de valori,
indiferent de gradul de dezvoltare al societăţii în care se manifestă.
 Unul dintre paradoxurile modernităţii constă în faptul că globalizând lumea, sub semnul
civilizaţiei occidentale, s-au dezlănţuit cele mai puternice forţe identitare din spaţiile non-
occidentale. Samuel P. Huntington vede înrenaşterea interesului pentru identităţile culturale şI
civilizaţionale ca pe un factor constitutiv al epocii, alături de globalizarea economiilor.
Huntington consideră că globalizarea nu a produs o civilizaţie universală, concept în care nu
crede şi pe care îl consideră un instrument ideologic utilizat de lumea occidentală în confruntările
cu lumea non-occidentală, ci o arenă a luptei dintre civilzaţii.

Una dintre tezele cărţii Ciocnirea civilizaţiilor a lui Huntington spune cămodernizarea
este diferită de occidentalizare şi nu produce o civilizaţie universală şi nici occidentalizaea
societăţilor nonoccidentale. Deşi în primă fază civilizaţiile non-occidentale doareau să se
moderninzeze prin occidentalizare, astăzi ele caută să-şi indigenizeze procesul de modernizare.
Această realitate se datorează faptului că prima generaţie de intelectuali, care au pus bazele
universităţilor non-occidentale, s-au format în universităţi occidentale şi au vrut să occidetalizeze
şi mediul societăţilor lor.

A doua generaţie însă s-a format în universităţile autohtone. Dorind să preia puterea,
intelectualii non-occidentali din a doua generaţie au căutat să se legitimeze ca exponenţi ai
intereselor naţionale, asumându-şi cultura şi valorile locale. Pe de altă parte, procesul de dez-
occidentalizare a modernizării din lumea non-occidentală poate fi explicat şi prin creşterea
puterii hard, putere militară şi economică. Sporirea acestei forţe a conferit mai multă încredere în
propria cultură (puterea soft), pe care o opun acum lumii occidentale.

În lumea globalizării crescânde, unde oamenii, culturile şi civilizaţiile interacţionează tot
mai mult, există o accelerare a conştiinţei civilizaţionale, societale şi etnice, datorată unei nevoi
apăsătoare de comunitate, a unei presiuni psihologice de definire a propriei identităţi prin
alteritate.

6. Cultură şi comunicare. Abordări semiotice şi comunicaţionale ale culturii. Cultura ca

ansamblu de limbaje simbolice.

Cultura şi comunicarea reprezintă două feţe ale limbajului simbolic. Raportul dintre ele
poate fi comparat cu imaginea celor două componente elicoidale şi complementare ale codului
genetic. Ambele intervin în raporturile dintre individ şi societate într-un mod inconştient pentru
utilizatori, ambele au o funcţie majoră de integrare socială şi de transmitere a experienţei
cognitive şi practice. Ele nu sunt identintice, dar nici separate. Universul culturii este un univers
al semnelor prin care omul traduce non-textul naturii în limbaje umane. Această natură secundă,
umanizată, este creată prin intermediul funcţiei simbolice (folosirea unui obiect fizic pentru a ne
referi la un alt obiect situat într-un alt plan al realităţii) şi ne mijloceşte raporturile cu realitatea.

Comunicarea nu trebuie redusă la formele ei lingvistice, precum nu trebuie nici privită ca

o formă prin care un ”conţinut” cultural preexistent este vehiculat. Conţinuturile comunicării
lingvistice nu preexistă într-o altă formă (nonlingvistiă), ele se codifică în limbă, care face corp
comun cu gândirea, şi se actualizează în actul de comunicare.

Abordări semiotice şi comunicaţionale ale culturii.

A) Abordări semiotice

Din perspectivă semiotică, cultura este un sistem de semne, de practici semnificante, prin
care omul își codifică experiența și o comunică (sincronic și diacronic). Cultura ne apare astfel ca
un ansamblu de limbaje, simboluri și semnificații care sunt integrate într-un proces de
comunicare.

Lotman: Cultura este organismul de organizare și de codificare a informației, făcând posibilă
traducerea informației dintr-un cod în altul; e un ansamblu de sisteme semiotice prin care are loc
traducerea nonsensului în sens şi includerea informaţiei într-un sistem.

Saussure: limba e o paradigmă a oricărui sistem de semne (limbaj), iar lingvistica este o
paradigmă pentru orice abordare semiotică. Viața culturașă a oamenilor constă în mare măsură în
învățarea, utilizarea și interpretarea semnelor.

Levi Strauss: sub raport antropologic, defineşte cultura ca o sumă de reguli şi norme, deci de
coduri şi restricţii aplicate vieţii umane. General umanul aparţine naurii şi se caracterizează
printr-un automatism spontan, relativul şi particularul este dat de cultură.

Eco: cel mai sistematic semiotician, vede cultura ca fiind simultan proces de semnificare şi unul
de comunicare. Preexistenţa codului comun (sistemul de semnificare) este o condiţie pentru
transmiterea şi interpretarea mesajului de către destinatar (proces de comunicare). Abia când are
loc interprtarea de către destinatar avem de-a face cu un autentic proces de comunicare.

Concluzie: cultura este un ansamblu de coduri ce pun în relaţii variate semne sensibilie şI
perceptibile cu un evantai de semnificaţi abstracte şi ideale.

7. Teoria lui Marshall McLuhan privind corelaţia dintre mijloacele de comunicare

predominante şi tipurile istorice de culturi. Sensuri ale tezei: „Medium is the message”.
Dezbateri şi perspective contemporane: paradigma mediatizării (A. Hepp& Co.)

Marshall McLuhan consideră că perioadele istoriei umane trebuie delimitate în funcţie de
mijlocul de comunicare predominant, deoarece acestea determină moduri specifice de gândire şi
structurare a cunoaşterii şi societăţilor umane. Astfel, el identifică trei ERE CULTURALE:

1. era culturii orale, a ”spaţiului acustic”, specifică societăţile tradiţonale nealfabetizate. Ea este
caracterizată de o comunicare predominant orală, cu o cultură sincretică.

2. era culturii scrisului, specifică societăţilor industrializate, marcate de apariţa tiparului. Specific
acestei culturi este autonomizarea valorilor, gândirea discursivă şi afirmarea individualismului în
plan social. Tehnologia mecanică aduce cu sine fragmentarea şI centralizarea.

3. era culturii electronice contemporane este era comunicării audiovizuale. Resolidarizarea

valorilor, a spaţiilor sociale şi formarea ”satului global” sunt trăsături definitorii ale acestei ere.

Tehnologia electronică are efecte integratoare şi descentralizante. Fiecărei epoci îi este
caracteristc un mijloc de comunicare specific (oral, scris, audiovizual), asociat cu o tehnologie,
care produce anumite efecte în cadrul organizării sociale.

8. Configurarea universului cultural prin mijloace de comunicare în masă: cultura de

masă, industrii culturale, cultura media, popular culture; caracteristici şi teorii critice.
Cultura de consum şi problema kitsch-ului.

9. Arta ca formă de comunicare. Imagine şi comunicare artistică. Particularităţi ale

limbajului artistic. Procesul de receptare artistică. Raportul dintre valoare şi accesibilitate;
raportul dintre arta şi public. Conceptele de operă deschisă şi orizont de aşteptare.
 Cercetările antropologice au descoperit că arta este prezentă ca activitate esenţială în
toate culturile cunoscute şi în toate epocile istorice. Din aceasta se poate deduce că ea e o
manifestare organică a condiţiei umane. Arta este nucleul culturii, cea mai înaltă formă de creaţie
umană, plăsmuitoare de sensuri şi de lumi. E activitatea umană cea mai îndepărtată de scopuri
practice. Nu poate fi definită logic şi normativ deoarece este o activitatea creatoare care
depăşeşte mereu orice definiţie închisă. Rostul ei este de a codifica sensul lumii în limbaje
simbolice pentru a-l comunica.

Arta ca formă de comunicare.

Experienţa artistică a sec XX, dominată de căutarea febrilă a unor noi mijloace de
expresie, de complicarea structurilor formale, de sporirea capacităţii de semnificare a limbajului
artistic, prin punerea sa în configuraţii inedite, a îndepărtat arta de limbajul clasic, producând o
ruptură în planul expresiei, ceea ce a determinat ulterior o ruptură între artă şi public. A apărut
astfel problema accesibiltăţii artei, ce este de fapt o problemă a înţelegerii limbajului specific
artei.

Astăzi, arta este abordată ca o formă de comunicare, ca un sistem de semne, un limbaj

care codifică un conţinut infomaţional specific, un fascicul de semnificaţii, pe care le comunică.
Comunicarea artstică are particularităţi ce o disting de comunicarea comună şi de cea ştiinţifică,
uneori chiar radical. Analiza semiotică a operelor de artă ne poate dezvălui cum se schimbă
raportul dintre operă şi receptor, pentru a analiza problema accesibiltităţii şi a interpretării artei.

Imagine şi comunicare artistică.

Perspectiva semiotică şi comunicaţională asupra artei a făcut ca tradiţionalul concept de
comunicare artistică să beneficieze de interpretări şi abordări mai profunde şi mai aplicate.
Imaginea artistică este un semn complex, care uneşte organic expresia şi semnificaţia, un semn
capabil să trezească un lanţ de trăir şi reprezentări mentale în conştiinţa receptorului prin forma
expresivă şi alcătuirea originală.

Imaginea artistică este ”concretul semnificativ”. Condiţia dintotdeauna a artei este de a

contopi maximala semnificaţie cu maximala concreteţe.
Particularităţi ale limbajului artistic.

1. preponderent expresiv şi conotativ

2. preponderent reflexiv şi autoreflexiv

3. preponderent subiectiv şi afectiv

4. expresie unică, semnificaţii multiple

5. semnificaţiile depind de expresie (mijlocul de comunicare e mesajul)

6. ambiguu, polisemantic

7. semnificaţiile depind de context (istoric, cultural)

8. imprevizibil, tinde spre originalitate

9. conferă un caracter deschis operelor, ele suportă multiple lecturi, în funcţie de orizontul de
aşteptare şi patrimoniul cultural al receptorului

Procesul de receptare artistică.

– este un proces activ, unde receptorul participă creator. cuprinde mai multe faze:

1. percepţia estetică (percepţia psihofizică a obiectului artistic)

2. emoţia estetică (trăirea)

3. înţelegerea şI interpretarea

4. judecata de gust şi de valoare

– receptorul are statut privilegiat, care reproduce, în sens invers, structura activităţii creatoare

– în decursul procesului de receptare artistică o anumită cantitate de informaţie estetică se

pierde, în vreme ce alta se adaugă, a.î. intenţia autorului nu coincide întotdeauna cu semnificaţia
obiectivă şi contextuală a mesajului receptat

Raportul dintre valoare şi accesibilitate; raportul dintre arta şi public.
 Paradoxul axiologic al artei este acela că originalitatea şi accesibilitatea se află într-un
raport de proporţionalitate inversă.

3 situaţii pot interveni în procesul de receptare:

1. operele au originalitate maximă şi redudanţă 0, codurile operei sunt complet diferite de
codurile receptorului, mesajul este ininteligibil

2. operele cu echilibru între orignialitate şi redundanţă, unde codurile receptorului se întrepătrund
cu cele ale operei, mesajul este inteligibil iar opera are valoare

3. operele sunt lipsite de originalitate şi au redundanţă maximă, informaţia estetică nouă e egală
cu zero, mesajul este inteligibil dar banal.

Conceptele de operă deschisă şi orizont de aşteptare.

Opera deschisă, concept întâlnit la Umberto Eco, se referă la proprietatea fundamentală a

oricărei structuri cu funcţie estetică de a fi deschisă semantic. Ea reclamă un consum esthetic
deschis, având o rezervă nedefinită de înţelesuri. Eco identitifică 2 grade deschidere: primul grad
de deschidere, specific oricărei operecu funcţie estetică, inclusiv artei clasice, unde artistul nu
caută să construiască şi să comunice un mesaj ambiguu şi al doilea grad, specific operelor
avangardiste şi postavangardiste, cu un grad mare de ambiguitate deliberată, care caută să
angajeze total receptorul să colaboreze cu opera.

Lectura operei depinde de orizontul de aşteptare al receptorului, de patrimoniul său

cultural şI de întreaga sa experienţă estetică. Opera este un cadru semiotic în care receptorul îşi
proiectează întreaga sa experienţă estetică. Nicio judecată de valoare asupra unei opere nu e
definitivă, ea depinde de contextul cultural şI istoric în care se produce aprecierea. Libertatea de
interpretare a operei este limitată, totuşi. Operele au nuclee teematice, care organizează
semnificaţiile în jurul lor. Capacitatea unei opere de a provoca trăiri estetice şi peste veacuri,
comunicând ceva esenţial despre condiţia umană, ridică creaţiile artistice la rang de capodoperă.

11. Comunicarea interculturală în contextul globalizării. Experienţe istorice, problematică,

abordări teoretice. Teorii privind diferenţele culturale şi clasificarea culturilor (Edward T.
Hall, Richard D. Lewis, Geert Hofstede).
12. Bariere în comunicarea interculturală. Stereotipuri şi prejudecăţi. Dezbateri despre
multiculturalism, etnocentrism, relativism cultural şi lingvistic. Teorii privind „conflictul
civilizaţiilor” în lumea de azi.

10. Cultura postmodernă; caracteristici, perspective, teorii. „Modernitatea lichidă” şi

reproblematizarea identităţilor. Schimbări de paradigmă în domeniul artei, în gândirea
ştiinţifică şi filosofică.

Relativismul excesiv, dizolvarea legăturilor sociale şi a reperelor valorice,

“deteritorializarea” noilor elite economice, manageriale, ştiinţifice şi culturale, destrămarea
raporturilor organice dintre individ şi comunitate, l-au făcut pe sociologul britanic Zygmunt
Bauman să numească această epoca prin conceptul de “modernitate lichidă”.

Pentru Bauman, procesul caracteristic prin care putem defini postmodernitatea este
“topirea solidelor”, o metaforă ce evocă dezintegrarea şi disoluţia elementelor şi a stucturilor
specifice ale modernităţii. Postmodernitatea a dus această “topire” a elementelor solide şi a
reperelor valorice, care orientau în perioada modernă viziunile, ideile şi atitudinile indivizilor şi
ale societăţilor într-o direcţie coerentă, inteligibilă şi raţională, până în punctul în care
problemele grave ale umanităţii, de ordin existenţial şi ecologic, de natură ontologică şi morală,
se impun cu o acuitate gravă şi urgentă.

Postmodernitatea a provocat o “topire” mult mai profundă a structurilor sociale, a

valorilor şi a reperelor axiologice decât cea pe care a provocat-o epoca modernităţii, care şi ea a
însemnat o descătuşare a cunoaşterii, a indivizilor şi a societăţilor din cadrele sufocante ale lumii
medievale. Postmodernitatea este o lume ce a intrat în faza ei “lichidă”, de topire, fluidizare şi
dezintegrare a elementelor “grele”, a lucrurilor şi a structurilor, a instituţiilor şi a valorilor, care
aveau înainte durabilitate şi prestigiu, în favoarea celor trecătoare, tranziente, volatile, instabile.