Tematică pentru examen din bibliografia de seminar

Remedierea și dinamica old media – new media (Bolter & Grusin, McLuhan);
Paradigma mediatizării I: modernitatea și dezvoltarea media (J. B. Thompson);
Paradigma mediatizării II: de la mediere la mediatizare (Schulz, Krotz, Hepp);
Memoria culturală și dinamica ei: rolul media în reconfigurarea memoriei
culturale (Landsberg, Erl&Rigney);
Gustul și cultura de masă: dezbateri estetice și ideologice (Bourdieu – Gust
artistic și capital cultural; Shusterman, Adorno);
Identitatea personală între mediatizare și cultura de consum (Heath & Potter,
Thompson);

PPT:

1. Pierre Bourdieu - capital cultural si distinctie

Cod/descifrare

Acces/clasa sociala

Insusire constienta/inconstienta

Educatia ca functie de legitimare a ierarhiei valorilor culturale

Sentimentul de excludere

Cultura/caracter

Bourdieu: practicile unui singur individ si, a fortiori, a indivizilor ce apartin

aceleiasi categorii sociale sau care au un anumit nivel de educatie tind sa se
constituie intr-un sistem, asa incat un anumit gen de practica, indiferent de
domeniul cultural, sa corespunda anumitor tipuri de practica din toate celelalte
domenii; astfel vizitarea frecventa a muzeelor este aproape invariabil asociata
cu participarea la spectacolele de teatru si, intr-o mai mica masura, la concerte.
Se pare, de asemenea, ca preferintele si cunostintele au tendinta de a se grupa in
constelatii strans legate de nivelul de educatie…`

sa ne amintim ca opera de arta nu le este data decat celor care si-au putut insusi
mijloacele prin care sa o decodeze si care nu ar cauta sa intre in posesia ei daca
nu ar poseda-o deja, prin aceea ca sunt in posesia mijloacelor de luare in
posesie…`

Habitus – incarnarea fizica a capitalului cultural (abilitati, dispozitii,

obisnuinte)

Distinctie – `o gratie care inseamna merit si un merit care inseamna gratie`

Naturalizarea si mistificarea conditiilor sociale de insusire a unor continuturi

culturale si simbolice in vederea reproducerii unor pozitii de clasa si a
pozitionarii ierarhice in campul social si cultural.

=> violenta simbolica – ocultarea relatiilor obiective de excludere si dominatie

Scoala – `transforma inegalitatile conditionate social, legate de cultura, in

inegalitati de success, interpretate ca inegalitati de inzestrare naturala sau de
merit.`

Ideologie charismatica – relatia dintre educatie si competentele culturale

Ce e o `nevoie` pt Baudrillard?

Strategii de valorizare (functionala, de schimb, simbolica, semn)

Aculturatie/deculturatie

Consumul ca limbaj/sistem de valori/institutie culturala

Rolul de gen

Timpul – produs /forta productive

Timpul liber – ideologia specifica muncii alienate

Fun-morality

Publicitate/PR - `aparate ale solicitudinii`

`functia de a implementa un tesut social omogen dpdv ideologic sub

auspiciile unui super-mecenat colectiv, ale unei super-feudalitati generoase`

`publicitatea nu pare sa dea importanta bunurilor, cat sistemului care are

nevoie de ele si sustine totodata importanta si prestigiul tehnostructurii
dpdv social. Prin ea, sistemul acapareaza obiectivele sociale in propriul
beneficiu si-si impune propriile obiective pe care le da drept obiective
sociale`

Remediere – multiplicarea media si stergerea urmelor medierii; stergerea media

in insasi momentul multiplicarii ei. – seamless experience – experienta
tehnologiei ca parte naturala a realitatii; mediumul trebuie sa dispara si sa ne
lase doar in prezenta lucrului reprezentat. (pictura – perspectiva in picture
Renasterii , fotografia, realitatea virtuala). Reprezentarea unui medium intr-un
alt medium -> remediere prin reutilizare (Tara Moarta – Radu Jude)/remediere
prin absorbtia (jocurile video, paginile de net) cat mai completa a celuilalt
medium. Pictura olandeza continea in reprezentarile sale harti, globuri, scrisori,
inscriptii; ekphrasis – reprezentarea verbal a unei imagini. Tablouri vizualizate
in browsere, Google books, iTunes, e-books

Immediacy & hypermediacy – caracterul directetii unei forme de media si

caracterul de directete augmentata prin medii virtuale (transmisiune directa vs
transmisiune directa si feed Twitter)

Perspectiva ca tentativa originala de imediere transparenta

Hypermediacy -> counterbalance to immediacy ; se foloseste de interfete ce

in mod evident necesita actiuni din partea utilizatorului; ii propun o forma de
interactiune diferita de cea a pierderii in reprezentare. Logica hypermedierii
recunoaste multiple acte ale reprezentarii si le face vizibile. Hypermedierea
semnalizeaza un spati eterogen, in care reprezentarea nu e perceputa ca o
fereastra catre lume, precum in imediere, ci ca fiind compusa din ferestre ce
deschis accesul al alte reprezentari media. Hypermedierea multiplica semnalele
medierii, incercand sa reproduca bogatia senzoriala a experientei umane. Dar
hypermedierea se poate manifesta si acolo unde am crede ca e vorba doar de
mediere, in special in reprezentarile fantastice, care prin extraordinarul lor
provoaca o ruptura cognitiva de imersiunea in real si indica inspre tipuri diferite
de mediere.

Hypermedia si media transparenta sunt manifestari opuse ale tentativei de a

depasi limitele reprezentarii si de a accesa realul. In aceasta instanta, realul nu
are semnificatiaa metafizica a stratului primar al semnificatiei. Din contra,
realul are aici sensul experientei utilizatorului/spectatorului - > cee ace i-ar
declansa un raspuns imediat (si, deci, authentic) emotional.
Transparenta

Medierea si mijloacele media devin parte a background-ului experiential;

Imersiunea aproape completa;

`fereastra catre lume`

Intreruperea legaturii vizuale dintre cauza perceptiei si efectul acesteia (magia

experientei)

Opacitatea

Medierea este evidenta; multiplicata; reproduce partial bogatia experientei

senzoriale

Obstacolele obliga la participare si selectie constienta

`fereastra catre ferestre`

Legatura dintre cauza si efect sta la baza functionarii experientei

Logica dubla a remedierii:

A) remedierea ca mediere a medierii => media are nevoie de remediere pt a

functiona ca media (dependenta reciproca si istoricitate culturala).

B) remedierea ca inseparabilitate a medierii de realitate -> orice mediere

este reala, desi ca artefact cultural (continutul media ca entitati de sine statatoare
in circuitul cultural, nu simple reprezentari -> fake-news; relatiile sociale
determinate de apps precum Tinder redefinesc relatiile in spatiul fizic).
C) remedierea ca reforma -> reformare a celorlalte media, reformare a
realitatii (fact-checking sites; realitatea virtuala ca modalitate de anticipare a
dezvoltarii tehnologice si sciale din viitor).

Ce e media?

Orice artefact e o extensie a corpului sau a mintii umane

Extensia produce functii noi si efecte specifice

Service environments

Legile media

efectele transformationale ale `organelor noastre artificiale` : generarea de

conditii complet noi de viata si de `medii ale dispozitiei`.

Efectele lor sunt in general subliminale

Media ca forma de transformare a organizarii functiilor creierului: de la

predominanta emisferei stangi, responsabila de abilitatile de vorbire si scriere,
secventialitate si lineraritate (perspectiva, abilitati analitice).

D) existenta unei limite de ruptura, in care sistemul se schimba intr-un alt

proces sau depaseste punctul de la care nu se mai poate intoarce in procesele
sale dinamice (i.e telefonul mobil, a carui functie principala nu mai este
comunicarea audio ; consolele de joc, ce acum sunt sisteme multimedia ;
televizorul ce este sistem de navigare Web ; fotografia era o modalitate de
petrecere a timpului liber de catre cei avuti, ca ulterior sa devina vehiculul
principal al fanteziilor celor saraci etc)

Narcosis - Nu putem intelege prezentul in momentul transformarii sale, de

aceea suntem dependenti de o perspectiva similare celei a oglinzii retrovizoare.
In loc de a merge dinspre familiar inspre nefamiliar, amortirea rastoarna ordinea
si ne trimite inapoi catre familiar.

Hot/cold medium: cold medium = participare intensa si definitie joasa a

simturilor; include; hot = definitie inalta a unui simt (tota informatia e furnizata
de catre medium), participare joasa; exclude.

Trecerea de la sintagma `mass-media`, la notiunea de `mediere`. -> de la o

analiza sociala ce cuprindea mass-media printre alte institutii a caror relatie cu
media putea fi analizata, la o analiza sociala in care totul este mediat si totul este
supus transformarilor aduse odata cu acestea. Mass -media nu mai este unul
dintre canalele prin care curgea puterea, inlocuita fiind, precum restul
institutiilor, de dinamicile si fortele din cadrul retelelor. Inainte se studia relatia
media cu politica, a religiei cu mediul etc. Acum insa, nu se mai pot analiza
astfel de lucruri fara a se lua in calcul si spatiul media in care se desfasoara.
Totul este mediat. Dar ce inseamna aceasta mediere? Nu este un termen capabil
sa fie replicat in alte limbi fara a pierde sensul din utilizarea sa in engleza.
Preluat ca un concept de sine statator, aplicat doar campului media, notiunea
devine dificil de utilizat ca notiune noua, care sa reflecte schimbarea in ideile ce
delimiteaza cadrul conceptual. Dar `mediere` are propriul sau sens in
majoritatea limbilor, iar sensul sau din cadrul departamentelor `media si
comunicare` nu se poate fi altoit pur si simplu.
Depasirea paradigmei `media-centrice`

Notiunea de `proces` nu poate reflecta in mod autentic dezvoltarea istorica ce a

dus la momentul prezent. Liniaritatea pe care o asuma implicit este nepotrivita
ca tipar si mecanism de explicare. Metaprocesele insa nu depind de definirea
unor momente de inceput si de final, dar, in acelasi timp, recunosc dezvoltarile
istorice ca si constructe ce pot descrie se explica niste dimensiuni concrete ale
schimbarii.

Metaproces = naratiuni ce depasesc cazurile particulare si incearca o explicare

mai generale a unor fenomene, dar fara a fi o simpla perspectiva macro a
fenomenelor; ea este legata in continuare de contextele concrete, oferind
panorame ale proceselor de schimbare.

Analizand cultura media, ne intereseaza maniera in care culturile mediatizarii

sunt fabricate (producerea), redate (reprezentarea), traite (aproprierea), cum se
leaga aceasta de lucrarea identitatii (identificarea), impreuna cu impactul
influentei politice sau guvernamentale (reglemenetarea) asupra acesteia si vice
versa. => sa nu reducem cultura media la un mijloc sau altul de comunicare.

Culturile mediatizarii de astazi → structuri multiple de `ingrosari`

(respingerea cuplului binar ori/ori; intensitate crescanda) culturale diverse.

Media -> `complexe inchegate de actiuni intretesute`

Logica (logicile) mediei → nu se refera la logicile sistemice ale sistemului

economic, social, politic in care este inglobata, ci la propriile necesitati
functionale ce se extind dincolo de mijloacele comunicarii media si cum le
influenteaza (notiune conexa – format media => logica mediei consta in forma
acesteia, nu in continutul ei). => mediatizarea ca infiltrarea unei logici a mediei
in alte institutii (Schulz => infiltrarea este doar un moment al mediatizarii –
extensie, substitutie, amalgamare, acomodare (infiltrare)).

Mediere -> Medierea ca si comunicare media, diferita de simpla transmitere, ea

implicand logici diferite de productie si utilizare, acoperind spatii de interventie,
tensiune si diferenta. Miza notiunii de mediere este reflectarea integrarii comu
Critici la adresa mediatizarii ca logici ale mediei (institutionalizate) →
Couldry/Lundby

Couldry – `logica media` este liniara si nu reflecta diversitatea momenteleos si

diferentelor sale;

Lundby – logica tinde sa mascheze tiparele diverse de interactiune intre

comunicarea media si restul lumii sociale. Notiunea de logica are un continut
mult prea normativ pentru a reprezenta in mod obiectiv felurile in care are loc
interactiunea dintre indivizi, mijloacele comunicarii media si institutiile sociale.
Precum o zice si Krotz, poate ca mai degraba gasim in utilizarea notiunii de
mediatizare o valoare euristica si nu una pur analitica.nicarii media in contextele
sau procesele sociale si culturale.

Mediatizare → schimbarile asociate mijloacelor de comunicare si dezvoltarea

lor. (Schultz) - > pastreaza notiunea de media in centrul definitiei sale

Mediatizare → dezvoltarile istorice ce au avut si au loc ca schimbari ale

mijloacelor de comunicare si a consecintelor acestora. (Krotz) -> media + istorie

Mediatizarea → cauta sa surprinda natura inter-relatiei dintre schimbarile

istorice ale comunicarii media si alte procese transformationale. (Hepp) + media
+ istorie + societate
Schulz -> Procesele schimbarii sociale in care media joaca un rol principal pot
fi definite ca extensie, substitutie, amalgamare si acomodare.

Extensie → depasirea limitelor de spatiu si timp proprii comunicarii fata in fata,

precum si cele de codificare (capacitatea de transmisie) si calitatea codarii
(fidelitate, complexitate, appeal estetic)

Substitutie → media substituie partial sau complet activitati sociale si institutii

sociale si, astfel, le modifica caracterul (jocuri video/jocul cu papusile; internet
banking/intecactiunea cu functionarii bancii).

Amalgamare → activitatile media nu doar extind sau substituie, ele pot si sa

fuzioneze si sa se amestece cu alte tipruri de activitati (muzica cand
conduci/cina in fata TV-ului etc).

Acomodare → media la lume si lumea la media.

Schulz a legat conceptul de televiziune si de cele 4 functii ale sale. Krotz il

leaga de istoria mijloacelor de comunicare si a consecintelor acestora. Spre
deosebire de Thompson, Krotz spune ca exista 4 tipuri de interactiune: fata in
fata, mediata, comunicarea unei persoane cu media (Thompson o numeste
cvasiinteractiune media) si comunicare interactiva (Roboti, Siri, Cortana, jocuri
video)

elaborare discursiva → discutare de catre destinatari a subiectelor televizate

produse ca teme discursive comune
receptare secunda → discutarea unor teme nereceptionate personal in urma unei
cvasiinteractiuni mediate, dar preluate de catre o parte dintre participantii la
discutie dintr-o astfel de interactiune.

Mediatizarea extinsa este varianta institutionala a elaborarii discursive,

reprezentand preluarea de catre alte organizatii media/institutii a mesajelor
mass-media.

Forme concertate de raspuns raspuns → raspunsuri similare necoordonate la

mesajele mass-media (ambuteiajele din zilele cu ploaie); amorsarea unui
raspuns coordonat (rasul inregistrat din sitcom-uri); actiuni concertate de
organizare si coordonare (protestele recente anti-PSD)

Toate media performeaza 3 functii:

Functia de transmitere → transferul de mesaje peste spatiu si timp; transferul

peste distante culturale, sociale si spatiale intre diferiti actori → mediere directe
(mijloacele de comunicare); mediere indirecta (sfera publica – publicul media).

Functia semiotica → encoding/deconding; constrangeri de tipul structurii si al

formatului.

Functia economica → notiunea de mediatizare se concentreaza in mod

particular pe comunicarea de masa.

Hjarvard → mediatizarea privita printr-o perspectiva institutionala; influenta

media asupra culturii si societatii nu mai trebuie sa se refere la continuturile
comunicarii media, ci trebuie sa ia cont de faptul ca suntem o societate saturata
de media
Prin mediatizarea societații înțelegem procesul prin care societatea într-un grad
crescator este subordonata, sau devine dependenta de media și logica acesteia.
Acest proces se caracterizeaza printr-o dualitate prin aceea ca media a devenit
integrata în operațiile altor instituții sociale, obținând totodata și statutul de
instituții sociale prin ea însași.

Memoria prostetica -> trairea pe care individul o are raportandu-se la memorii

si evenimente din afara timpului sau si memoria nou creata a acelei interactiuni.

Memoria poate fi un produs al mass-media; este de natura sociala, imediata si

afectiva, distincta de istorie, pe care o vede ca fiind detasata de viata, mediata si
critica (afect vs cognitie).

Experientialul ca mod de achizitie a cunoasterii = experienta realului vs

experienta reala

`real/fals` & `autentic/inautentic` => ce rol mai poate avea istoria daca nu
conteaza realitatea memoriei?

Berger -> Dpdv cognitiv, memoria nu ar trebui separata de cognitie si

identificata doar cu afectivul si senzorialul

memoria de lunga durata a aparut odata cu abilitatea de a utiliza si manipula

simboluri. Diferenta dintre impactul pe care il au reprezentarile grafice si cele
ale textului nu este de specie, ci una de grad.

media invocata de Landsberg nu are calitatile prostetice pe care i le aroga;

memoria prostetica este o extensie, o elaborare a memoriei, nu un tip de
memorie propriu-zis noua.
De fapt, e vorba de o transmitere culturala (cunoastere + empatie)

Munslow- >dpdv epistemologic, memoria prostetica ridica semne de intrebare

cu privire la posibilitatea certitudinii cunoasterii si tipul de cunoastere
epistemologica (diferit de realitate) pe care il reprezinta; nu exista `o` natura a
cunoasterii istorice.

memoria nu exista inaintea `naratiunii transformate in semnificatie`

Trecutul poate fi i-mediat in reprezentarile noastre despre el, dar este

hipermediat in actul cunoasterii propriu -zise.

De ce se publica constant carti de istoria lumii?

Hepp -> cultura ca seturi de forme simbolice, nu valori

Fortele de modelare ale media (institutionalizare & reificarea actiunii

comunicative). Cum poate fi memoria prostetica afectata de catre acestea?

Hjarvard -> mediatizarea vazuta ca proces institutional

`Prin mediatizarea societății înțelegem procesul prin care societatea într-un grad
crescător

este subordonată, sau devine dependentă de media și logica acesteia. Acest

proces se
caracterizează printr-o dualitate prin aceea că media a devenit integrată în
operațiile

altor instituții sociale, obținând totodată și statutul de instituții sociale prin ea

însăși. Ca

o consecință, interacțiunea socială – în cadrul instituțiilor respective, între

instituții și în

societate, în general – are [sic] loc prin intermediul mediei. Termenul de „logică
a mediei”

se referă la modus operandi instituțional și tehnologic al mediei, inclusiv

modurile în care

media distribuie material și resurse simbolice și operează cu ajutorul regulilor

informale.`

1. Semnificaţii ale culturii în lumea contemporană. Cultură şi comunicare,

elemente definitorii ale condiţiei umane. Filosofia culturii ca disciplină
teoretică. Teme, concepte şi abordăriteoretice.

Cultura şi comunicarea reprezintă două feţe ale limbajului simbolic.

Raportul dintre comparat cu imaginea celor două componente elicoidale şi
complementare ale codului genetic. Ambele intervin în raporturile dintre individ
şi societate într-un mod inconştient pentru utilizatori, ambele au o funcţie
majoră de integrare socială şi de transmitere a experienţei cognitive şi practice.
Ele nu sunt identintice, dar nici separate. Universul culturii este un univers al
semnelor prin care omul traduce non-textul naturii în limbaje umane. Această
natură secundă, umanizată, este creată prin intermediul funcţiei simbolice
(folosirea unui obiect fizic pentru a ne referi la un alt obiect situat într-un alt
plan al realităţii) şi ne mijloceşte raporturile cu realitatea.

Comunicarea nu trebuie redusă la formele ei lingvistice, precum nu trebuie nici

privită ca o formă prin care un ”conţinut” cultural preexistent este vehiculat.
Conţinuturile comunicării lingvistice nu preexistă într-o altă formă
(nonlingvistiă), ele se codifică în limbă, care face corp comun cu gândirea, şi se
actualizează în actul de comunicare.

Filosofia culturii ca disciplină teoretică În constelaţia de discipline care

studiază universul specific al existenţei umane, filosofia culturii are unstatut
metateoretic, dedisciplină integratoareîn raport cu abordările specializate, ce
vizează domenii particulare ale valorilor şi creaţiei umane. Filosofia culturii
interferează substanţial cu antropologia culturală, cele două discipline diferind
prin perspectiva de cercetare şi de interpretare.

În vreme ce filosofia culturii pune accentul pedimensiunea axiologicăa culturii,

pe corelaţia dintre creaţie, valoare şi stil cultural, pe raportul dintre principalele
forme culturale, antropologia culturală pune accentul pe cercetarea pozitivă a
relaţiilor în care s-au întruchipat aceste valori. Obiectul central al filosofiei
culturii este acela de a determina sensurile ataşate ideii de cultură, de a analiza
structura morfologică a culturii şi a raporturilor dintre formele de creaţie
culturală.

Dominante în câmpul problematic de investigare al filosofiei culturii:

–raportul cultură-natură, semnificaţia culturii pentru existenţa omului

–analiza creaţiilor umane dpdv axiologic

–raportul cultură-civilizaţie

– analiza culturilor ca sisteme integrate de valori şi de expresie, a

configuraţiilor culturale distincte din cadrul acestora (epoci, stiluri, curente
etc.)

–evoluţia istorică a tipurilor de culturi, raportortul schimbare socială-

schimbare culturală, tensiunea dintre tradiţie şi inovaţie

–raportul unitate-diversitate dintre diverse tipuri de indentităţi (etnice,

naţionale, sociale etc.) şi formele de universalizare istorică

Concepte majore care s-au impus în studiul culturii sunt: creaţie, valoare,
simbol, stil, limbaje, comunicare, model cultural, pattern cultural,
personalitate umană etc.

Valoarea este semnificaţia pe care o are o creaţie umană într-un context dat,
iarstiluleste un ansamblu unitar de forme de gândire şi de expresie. Cele mai
importanteabordări teoreticeale culturiisunt: – Evoluţionistă; – Neo-
evoluţionistă; – Funcţionalistă; – Relativistă – Structuralistă – Semiotică –
Comunicaţională. Evoluţionismul – cadrul teoretic dominant în sec 19, cel în
care a apărut şi studiul filosofic al culturii. Evoluţionismul a impus un model
standard de interpretare a istoriei culturale a umanităţii, ce poate fi rezumat în
două teze fundamentale: Istoria este o succesiune de faze distincte, orientate de
un vector unic. Superiorul este explicat prin inferior Reprezentanţi de marcă ai
curentelor pozitiviste şi evoluţioniste în secolul 19 sunt auguste comte şi herbert
spencer. Întemeietorii antropoogiei culturale: Tyler, (Primitive Culture,
Anthropology) care pune în evidenţă o succesiune istorică de structuri
cognitive, analizînd comparativ culturile. Animism – politeism–monoteism.
Tyler subliniază superioritatea culturii occieentale. Morgan(Ancient society),
unul dintre cei mai importanţi exponenţi ai curentului. El distinge societăţile în
funcţie nde sistemul de înrudire. Societăţle evluează monolinear, parcurgînd tre
trepte: sălbăticie, barbarie şi civilizaţie. Frazer(Creanga de aur), porneşte de la
ideea că forma de bază a religiei este totemismul. Totemul, animal sau entitate
naturală, pus în legătură cu originea clanului, tabu alimentar şi comportamental,
trei stadii ale omenirii: magie, religie, ştiinţă.

Cultura este un echipament simbolic permanent al omului, culturile se

diferenţiază după modul de viaţă al popoarelor, cultura are autonomie ca sferă
simbolică, dar şi un caracter organic, fiind intim legată de sufletul colectiv pe
care-l exprimă. Abordarearelativistă(anti-evoluţionistă). Reprezentant: Franz
Boas. Această abordae subliniază importanţa studierii fiecării culturi ca entitate
integrată, cu date specifice, întrucît semnificaţia ninstituţiilor sociale varază de
la o cultură la alta. El a subliniat importanţa limbii şi a culturii pentru
diferenşierea popoarelor; teza că limba reprezintă o paradigmă pentru
cercetarea celorlalte sisteme simbolice ale unei culturi. Edward Sapir: ela
elaborat teoria că experienţa cognitivă şi practică este organizată în funcţie de
categorile lingvistice ale diferitelor popoare (ipoteza Sapir –Whorf).

Abordarea culturalistă (teoria culturală a personalităţii). Iniţiată de Kardiner,

Benedict, Mead, Linton. Aceştia impun în studierea culturilor ideea de
„pattern”, de „model cultural” şi de „personalitate de bază”, continuînd tradiţile
şi direcţiile de cercetare iniţiate de relativism. Cultura este alcătuită din structuri
valorice, credinţe şi modele comportamentale învăţate prin experienţa socială,
educaţie, socializare şi aculturaţie. R. Benedict propune o tipologie a culturilor
după orientarea valorilor interiorizate în modelul de personalitate e care îl
dezvoltă culturile prin educaţie, precum şi după endinţele psihologice
predominante (apolinice sau dionisiace). Kardiner şi Linton: fiecare cultură are
o personalitate de bază specifică (ansamblu de trăsături tipice care constituie
caracterul etnic sau naţional). Această personaliate de bază ese construită
pornind de la instituţiile primare ale societăţii şi continuînd cu sistemul
educativ.

Cultura este privită ca tehnologia de adaptare a indivizilor la mediul de

existenţă, contrar viziunilor elitiste. Agenţii sociali sunt determinaţi de valorile
în care cred. Abordărilefuncţionaliste– reprezenţi: Malinowski şi Radcliffe
Brown, teze de bază: Cultura îndeplineşte un set de funcţii universale, iar
conţinuturile particulare ale diferitelor culturi sunt variabile în funcţie de
contextele sociale şi istorice, de mediu, de organizare socială etc.

Concepţiile neo-evoluţioniste. Se afirmă în gîndirea americană post-

belică prin Leslie White şi alţii. Culturile pot fi înţelese numai dacă sunt puse în
corelaţie cu socetăţle particulare care leau produs, cu factorii de context, cu
microevoluţia specifică (funcţie de mecanismele de adaptare ecologică). Este o
orientare relativistă care susţine pluralitatea liniilor de evoluţie culturală.

Abordările structuraliste. Reprezentant de bază – Claude levi Strauss.

Culturile sunt întreguri, structuri organizate pe anumite principii de ordine şi pe
o reţea de implicaţii. Toate conţin un strat fundamentale de elemente şi relaţii,
ce reprezintă structuri universale, rezistente la schimbare.

Abordarea semiotică– reprezentanţi: Umberto Eco şi Iuri Lotman. Cultura este

un ansamblu de coduri şi limbaje, reprezintă suma informaţiilor ne-ereditare,
dobîndite, fixate şi transmise istoric prin sisteme de semne.

Abordarea comunicaţională. Reprezentată de şcoala de la Frakfurt (Adrno,

Marcuse, Habermas), McLuhan, Moles, Escarpit, Eco, orientarea cunoscută sub
denumirea de „studii culturale britanice”, teoriile şi abordărle dedicate cultrii
meda şi culturii postmoderne.
2. Conceptul de cultură. Definiţii şi sensuri. Cultură şi civilizaţie; distincţii
şi interferenţe. Teorii cu privire la raportul dintre cultură şicivilizaţie.

Termenul de cultură a fost preluat din limba latină de mai toate limbile
moderne, printr-o analogie cu agricultura, analogie ce are la bază ideea de
modificare a naturii. Astfel, cultura, care avea ca înţeles primar cultivarea
pământului, este extins încât să definească activitatea de cultivare a spiritului. E
Etimologic, termenul de civilizaţie vine de la cuvintele latine civis,
civitas, civilis, civilitas, având ca sensuri cetăţeanul care trăieşte într-o
cetate/stat, care dispune de anumite calităţi prin care se conformează regulilor
de conduită în relaţiile sociale şi publice. Astfel, ”civilizarea” implică educarea
cetăţeanului pentru comportarea lui adecvată la spaţiul civic. Pe lângă sensul
antropologic, destăpânire a naturii prin invenţii tehnice şi cunoaştere, civilizaţia
a presupus din înţelesul său primarorganizarea relaţiilor sociale prin norme şi
instituţii.

Primele definiţii sintetice, de tip dicţionar ale culturii sunt rezultatul cercetărilor
antropologice şi etnologice din secolul XIX. Pornind de la studiul culturilor
primitive, Tylor generalizează conceptul de cultură la toate manifestările de
viaţă ale unui popor. Definiţiile s-au multiplicat la începutul sec XX, când
diverse discipline sociale au început să cerceteze mai aplicat fenomenul cultural,
dar nu au depăşit cadrul unor polarităţi consacrate precum om-natură, spirit-
materie, obiectiv-subiectiv, valori-fapte, particular-universal etc.

Încă din sec XVIII, termenii de cultură şi de civilizaţe au fost utilizaţi cu

sensuri diferite în spaţiul german şi în cel francez. În Franţa, civilizaţia
reprezintă o sferă mai amplă a existenţei umane, care înglobează cultura, în
vreme ce în Germania raportul dintre cele două este perceput invers. În spaţiul
modern al iluminismului francez, termenul de cultură se referea la nişte valori
înrădăcinate în ”starea naturală”, în vreme ce civilizaţia era opusă natură,
referindu-se la stăpânirea ei prin raţiune.

Civilizaţia este un mediu artificial de existenţă, identificată cu stadiul modern al

cunoaşterii şi organizării societăţilor, precum şi ansamblul de norme şi reguli cu
scop de reglare a relaţiilor sociale. În spaţiul gândirii germanice, civilizaţiei îi
este devalorizată, termenul referindu-se aici la exterioritatea vieţii, cu toate
formele sale tehnice, instituţionale, normative etc., întruchiparea practică a
valorilor culturale.

Cultura reprezintă suma activităţilor sprituale, interioritatate, viaţa subiectivă.

Termenul dobândeşte o utilizare tot mai frecventă pentru a desemna fondul
reprezentărilor unui popor, cu valorile şi viaţa lui spirituală, constituite istoric.

Paradigma raţionalistă a universalismului clasic este respinsă în favoarea

uneiviziuni istoricizante şi a relativismului cultural. În SUA,unde tradiţia
gândirii antropologice este puternică, cultura şi civilizaţia au fost multă vreme
termeni interşanjabili, desemnând în mod global ”modul de viaţă” al unui
popor. Acest fapt se datorează faptului că antropologia s-a ocupat de studierea
societăţilor primitive, caracterizate de sicretismul valorilor, unde e greu să
disociezi între aspectele culturale şi cele civilizaţionale.

Teorii cu privire la raportul dintre cultură şi civilizaţie.

Toynbee civilizaţiile ca entităţi ale istoriei universale. “Unitatea inteligibilă a

studiului istoric nu este nici statul naţional, nici omenirea ca un tot, ci este o
anumită alcătuire a umanităţii, alcătuire pe care am numit-o societate. Am
descoperit cinci societăţi în zilele noastre, împreună cu anumite rămăşiţe
fosilizate ale unor societăţi ale unor societăţi moarte sau dispărute. T. foloseşte
indistinct noţiunile de societate şi civilizaţie, deşi în cadrul societăţile
deosebeşte două categorii: civilizaţiile şi societăţile primitive.
Civilizaţiile (în număr de 21 de-a lungul istoriei cunoscute, 5 supravieţuind
până azi) sunt societăţi care au dat naştere unui proces de civilizaţie, în vreme ce
societăţile primitive (aprx 650 la nr) sunt societăţi stagnante, fără evoluţie.
Civilizaţiile se diferenţiază în mod fundamental după factorul religios şi
complexul de valori spirituale, altoit pe credinţele religioase. (cele 5 civilizaţii
de azi sunt creştin occidentală, creştin ortodoxă, islamică, hindusă, extrem-
orientală) Civilizaţiie sunt structurate pe 3 planuri: economic, politic, cultural.
În pofida influenţelor reciproce dintre ariile culturale şi extinderii pe care o
poate suporta tipul de organizare politică sau economică al unei civilizaţii,
nucleul cultural rămâne specific, particular şi distinct.

Ca o remanenţă a ideilor spengleriene, Toynbee consideră că în inima ficărei

civilizaţii pulsează un factor spiritual, un suflet specific, respingând viziunea
curentă ce reduce substanţa unei civilizaţii la invenţiile tehnice şi la aspectele
materiale ale vieţii. Contrar concepţiei occidentalocentriste generalizate din acea
vreme, Toynbee susţine pluralitatea civilizaţiilor şi evoluţia lor multiliniară,
într-o schemă sub formă de arbore.

Braudel şi gramatica civilizaţiilor Braudel priveşte civilizaţiile (ca şi

Toynbee) drept unităţi vaste de viaţă istorică, ansambluri complexe de valori,
credinţe, practici şi moduri de viaţă, cu structure specifice şi durabile.
Civilizaţia include cultura, ca un element esenţial şi diferenţiator. (Societăţile se
aseamănă cel mai mult prin bunurile ce satisfac funcţii utilitare, dar se
deosebesc mai pregnant prin cele care răspund funcţiilor simbolice)

Civilizaţia reprezintă ansamblul caracteristicilor pe care le prezintă viaţa

colectivă a unui grup sau a unei epoci. Atât termenul de cultură cât şi termenul
de civilizaţie trebuie considerate atât la singular (sens antropologic) cât şi la
plural (sens istoric) Adjectivul cultural este numitorul comun al tuturor
manifestărilor umane. Civilizaţiile au în nucleul lor un model cultural specific.
3. Huntington şi ciocnirea civilizaţiilor Samuel P. Huntington: în lumea
contemporană “cultura contează” tot mai mult, că factorii de natură culturală
modelează atât tendinţele de integrare, cât şi pe cele de dezintegrare. Însă,
pentru el,elementele culturale reprezintă nucleul identitar al unor entităţi istorice
vaste, civilizaţiile, care astăzi au ajuns adesea în poziţii de adversitate şi
conflict. Huntington acordăfactorului religiosun rol primordial în declanşarea
acestor conflicte. Autorul îşi ilustrează teza arătând cum islamul, sub forma sa
integristă, atacă frontal civilizaţia occidentală. Dar autorul nu coboară cu analiza
în stratul de adâncime al acestor tensiuni dintre tipurile de civilizaţie,
mulţumindu-se să afirme că religia, sistemele de reprezentări şi de valori,
mentalităţile, instituţiile şi practicile de ordin simbolic le-ar aduce în stare de
conflict.societăţile întârziate, zguduite de un frisonidentitar,aflate permanent în
situaţii critice şi confruntate cu un viitor incert datorat proceselor de
modernizare globale, sunt înclinate mai degrabă să-şi reproblematizeze originile
şi istoria decât să se angajeze prospectiv în acţiuni de modernizare socială.
tocmai globalizarea a modernizat şi a consolidat civilizaţiile nonoccidentale,
care astăzi se află în curs de “indigenizare” şi dispun de forţa necesară pentru a
înfrunta dominaţia de secole a civilizaţiei occidentale. raporturile geopolitice ar
fi acum determinate de raporturile dintre civilizaţii, diminuarea ponderii globale
pe care a avut-o până acum civilizaţia occidentală şi afirmarea ofensivă a
civilizaţiilor nonoccidentale

“Defectul axiomatic” al teoriei lui Huntington, spune Maliţa, constă în

“confuzia dintre cultură şi civilizaţie”, de unde decurg alte concluzii eronate:
teza privind pluralismul civilizaţiilor (Huntington consideră că epoca actuală
este una “multicivilizaţională”), conflictul civilizaţiilor (în locul conflictelor
cultural-identitare) şi neglijarea proceselor de integrare regionale.

4. Mehedinţi. Cultura şi civilizaţia ca doi poli ai existenţei umane. Munca

(activitatea fundamentală a omului de a transforma mediul natural şi social de
viaţă în funcţi de anumite scopuri) are rolul determinant în procesul de
antropogeneză şi în întreaga existenţă umană. Ea are un caracter dublu, material
şi sufletesc, din care izvorăsc două categorii de fapte – culturale şi ale
civilizaţiei. Cele două dimensiuni formează o unitatate a contrariilor, aflate în
raport de simultaneitate şi interdependenţă. (Respinge teoria lui Spengler a
opoziţiei dintre cultură şi civilizaţie ca două faze distincte, succesive, în istoria
popoarelor.) civilizaţia este pentru Mehedinţi “suma tuturor descoperirilor
tehnice care au înlesnit omului adaptarea sa la mediul fizic”, iar cultura “suma
tuturor creaţiilor sufleteşti (intelectuale, etice şi estetice) care înlesnesc
adaptarea individului la mediu social” Civilizaţia se măsoară pe coordonata
tehnică, prin nr, calitatea şi originalitatea uneltelor, priveşte lumea materială.

Cultura se măsoara pe coordonata creaţiilor psihice, prin nr, calitatea şi

originalitea creaţiilor sufleteşti. Elementul comun al celor două dimensiuni
îngemănate ale realităţii umane este “adaptarea”, în sens ecologic şi larg
antropologic. De la adaptare se ajunge lacreaţie, adică la descoperiri care
depăşesc sensul de răspunsuri strict adaptative. Arta e chitesenţa culturii, cea
mai elocventă expresie a creativităţii umane. Civilizaţia şi cultura pot avea
evoluţii relativ independente, a.î. o stare de civilizaţie modestă se poate asocia
cu o foarte bogată cultură. Orice populaţie, oricât de ‘primitivă’, dispune de un
minimum cultural şi civilizaţional cu care se adaptează la provocările mediului.

5.Blaga şi distincţia ontologică dintre cultură şi civilizaţie potrivit lui Blaga,

existenţa umană se desfăşoară concomitent în două orizonturi şi în două moduri
fundamentale: –existenţa în orizontul imediat al lumii sensibile –existenţa în
orizontul misterului

Este vorba de o dualitate de ordin ontologic, care reprezintă pentru Blaga

temeiul distincţiei dintre cultură şi civilizaţie. Funcţia civilizaţiei este aceea de
autoconservare şi de producere a securităţii materiale, în vreme ce funcţia
culturii este aceea de revelare a misterului existenţei prin mijloace metaforice.
Cultura reprezintă modul specific de existenţă umană, un univers creat de el
însuşi prin care tălmăceşte simbolic lumea. Cultura e mecanismul creator care l-
a umanizat şi l-a condus pe om la actuala dezvoltare. Cultura are concomitent
aspect revelatoriu (metaforic) şi stilistic, pe când civilizaţia nu are caracter
revelatoriu, dar poate avea caracter stilistic, unul derivat, ca reflex al culturii în
planul înfăpuirilor practice, cu rost instrumental. Arta poate fi considerată un
model al culturii, iar tehnica un factor central al civilizaţiei. Cei doi poli ai
umanităţii–producţia şi creaţia,civilizaţia şi cultura –exprimă cele două tendinţe
structurale ale istoriei umane, unitatea şi diversitatea. Culturile sunt nucleul
identităţilor, civilizaţia esteterenul convergenţelor.

6. Vianu. Cultură şi civilzaţie, valori şi bunuri Între cultură şi civilizaţie ar

exista doar o distincţie funcţională, nu de natură: “civilizaţia nu este, de fapt,
decât o cultură definită prin sfera ei, o cultură socială parţială, din punctul de
vedere al unei singure valori, şi anume din punctul de vedere al valorii
tehnicoeconomice… Civilizaţia ar fi deci o cultură afectată exclusiv ţintelor
tehnico-economice…” Distincţia cultură individuală-cultură socială, cultură
parţială-cultură totală: Vianu distinge între cultura individuală şi cultura sociale,
care pot fi parţiale sau totale. Prin cultură parţială, Vianu înţelege concentrarea
unei societăţi sau individ pe un singur tip de valori, care privilegiază o culutră
profesională. Prin cultură totală, Vianu înţelege cultivarea şi trăirea în plan
afectiv a tuturor valorilor umane, în diversitatea lor contrastantă. (Cultura totală
nu trebuie confundată cu aceea generală. Cultura generală reprezintă un
ansamblu de cunoştinţe din diverse domenii care nu sunt în chip necesar trăite
afectiv.) Civilizaţia este realizarea valorilor culturale în bunuri materiale, menite
să amelioreze condiţia umană. El critică viziunile care condamnă civilizaţia şi o
opun culturii. În acelaşi timp, el ne invită să nu exagerăm valorile tehnico-
materiale, care trebuie gândite în acord cu celelalte valori şi scopuri umane.
3. Cultură şi valoare. Definirea şi clasificarea valorilor. Cultura
ca sistem de valori. Tipuri de societăţi şi raporturile dintrevalori.

Context: Conceptul de valoare a polarizat atenţia gânditorilor din sec

XIX, odată cu trecerea de la viziunile luministe şi raţionaliste la o gândire
istoricăasupra culturii, sub auspiciile romantismului şi apoi a teoriei
evoluţionismului. Cercetările istorice au impus în spiritul epocii ideea că
diferenţele dintre culturi sunt date de orientările lor axiologice, de faptul că ele
răspund unor nevoi determinate şi au idealui diferite, că fiecare mare cultură sau
fiecare mare epocă sunt caracterizate şi orientate de anumite valori specifice,
dominante. Astfel, conceptul de valoare devine unul fundamental pentru
filosofia modernă, îndeplinind cel puţin două funcţii teoretice, una critică (pt a
stabili în interiorul unei culuri criterii de perfomanţă, delimitând valorile de
nonvalori) şi una de indicator al identităţii globale(pt a arăta care sunt idealurile
şi criteriile specifice ce operează în spaţiul diverselor epoci şi culturi ale
umanităţii).

Definirea conceptului de valoare: pornind de la distincţia dintre judecăţile de

fapt şi judecăţile de valoare. Judecăţile de fapt sunt judecăţi de constatare, prin
care descriem/explicăm o stare de fapt, punând pe cât posibil propria
subiectivitate în paranteză. Judecăţile de valoare sunt aprecieri ale unor fapte
din perspectiva unor categorii fundamentale ale existenţei umane, raportări ale
realului la ideal. Reperele în funcţie de care sunt judecate stările de fapt sunt
individuale, de grup sau de societate. În viaţa cotidiană cele două tipuri de
judecăţi interferează şi se contaminează reciproc. Problema fundamentală a
oricărei axiologii sau teorii a culturii priveşte relaţia dintre cele două aspecte ale
valorii, obiectul şi subiectul valorizării, şi se cristalizează în următoarele
întrebări: Sunt obiectele valori pentru că subiectul le valorizează sau subiectul le
valorizează pentru că ele sunt valori? Posedă obiectele valoare pentru că noi le
dorim sau au valoare în sine?

Există 3 tipuri de concepţii:

a) valoarea e imanentă subiectului

b) valoarea e situată în sfera transcendentă a unor obiecte

c) rezultă dintr-o interacţiune dintre subiect şi obiect -realismul naiv -

concepţii subiectiviste şi psihologiste -concepţii biologiste şi rasiste-
concepţii autonomiste - concepţia psihanalitică - concepţii relaţionale

Clasificarea valorilor, Vianu stabileşte 8 tipuri de valori:

Valori-scop, finale–teoretice,

estetice,

morale,

religioase

Valori-mijloc, instrumentale–vitale,

economice,

juridice,

politice
Pentru fiecare domeniu al culturii, există o valoare dominantă: adevărul,
frumosul, binele, sacrul, sănătatea, utilul, dreptatea, puterea Între aceste
valori există raporturi de coordonare şi influenţare reciprocă, dar ele sun
ireductibile unele la altele. Chiar dacă genetic au fost conexate, valorile au
dobândit treptat, în cursul istoriei, autonomie. Valorile sunt iraţionale în fondul
lor (Vianu) şi felul în care se structurează într-o ierarhie diferă de la o epocă la
alta. Conform lui Kant, există 3 mari clase de valori indepdendente: teoretică,
morale şi estetice (adevăr, bine, frumos)

4(aproximativ). Schimbări culturale în secolul XX. Criza valorilor şi a

culturii moderne. Schimbări de paradigmă în gândirea ştiinţifică şifilosofică.

Schimbări culturale în sec XX: – revoluţie în câmpul creaţiei estetice, mişcările

avangardiste, tensiunea dintre tradiţie şi inovaţie. –mutaţii în gândirea ştiinţifică
şi filosofică şi în disciplinele socio-umane-intensificaea dialogului intercultural
şi schimbul de valori –apariţia şi extinderea mijloacelor de comunicare în masă,
cultura de masă – renaşterea temei raportului dintre integrare şi identitate, odată
cu resuscitarea sentmentului identitar produs de procesele globalizării –în a
doua jumătate a secolului, trecerea la cultura postmodernă, la civilizaţia
postindustrială şi societatea informaţională (amestecul stilurilor, renunţarea la
marile ideologii, dispariţia

frontierei dintre culutra de elită şi cea populară, extinderea culturii de consum şi

industriilor divertismentului) Secolul XX este considerat un secol al rupturilor.
Prima ruptură a avut loc la începutul secolului,odată cu noile teorii ştiinţifice şi
cu afirmarea avangardei artistice. A doua rupturăa avut loc în a doua jumătate a
secolului, când au apărut noi structuri culturale, noi configuraţii simbolice, noi
atitudini faţă de universul natural, social şi cultural, ca reacţie faţă de
modernism. Secolul XX se caracterizează prin primatul valorilor instrumentale.
În prima parte a secolului, viziunile critice şi apocaliptice abundă în filosofie,
denunţând lipsa de sens a vieţii şi absurdul existenţei. Teoreticienii condamnă
direcţia aleasă de umanitate, aceea araţionalismuluiinstrumentalşi almaximizării
profitulu, deoarece ele ar fi produs nişte maladii iremediabile: – subordonarea
valorilor spirituale celor materiale, inversând raportul firesc dintre mijloc şi
scop –exteriorizarea vieţii şi golirea interiorităţii umane de trăiri şi aspiraţii
autentice –robotizararea şi masificarea omului, anularea personaliţii şi a
spiritului critic –secularizarea vieţii, anularea raportului dintre om şi
transcendenţă, pierderea sensului vieţii şi reperelor valorice. Anularea funcţiei
critice a intelectualilor: sec. XX reprezintă cadrul istoric în care rolul tradiţional
al intelectualilor, acela de a fixa o tabelă ideală de valori şi de a menţine
tensiunea către un ideal moral, de a ţine în frâu ”realismul” maselor, se schimbă
radical. Din călăuze spirituale, ei devin ”slujitori” ai unor interese, stimulând
realismul şi organizând ura şi conflictele seculare, furnizând filosofii şi teorii
care să justifice acte condamnabile ale grupurilor sociale şi laice. – Julien
Benda, ’27, La trahison des clercs Sfârşitul secolului XX va găsi morala şi
spiritul religios, ce alcătuiau coloana vertebrală a culturilor premoderne, ca
aspecte private ale existenţei umane. Criza valorilor şi a culturii moderne Criza
valorilor îşi are sursa în tendinţa de autonomizare a valorilor, cu excesele ei
inerente (supremaţia valorilor materiale). Vianuconsideră că omenirea a parcurs
în evoluţia ei istorică trei stadii în raport cu valorile: sincretismul valorilor în
perioada premodernă, autonomizarea valorilor în epoca modernă şi resolidizarea
valorilor în postmodernitate. Misiunea actualităţii, conform lui Vianu, este
aceea de a reface unitatea culturii prinatenuarea specializării.

Distincţia cultură individuală-cultură socială, cultură parţială-cultură totală:

Vianu distinge între cultura individuală şi cultura sociale, care pot fi parţiale sau
totale. Prin cultură parţială, Vianu înţelege concentrarea unei societăţi sau
individ pe un singur tip de valori, care privilegiază o culutră profesională. Prin
cultură totală, Vianu înţelege cultivarea şi trăirea în plan afectiv a tuturor
valorilor umane, în diversitatea lor contrastantă. (Cultura totală nu trebuie
confundată cu aceea generală. Cultura generală reprezintă un ansamblu de
cunoştinţe din diverse domenii care nu sunt în chip necesar trăite afectiv.) Vianu
este optimist cu privile la capacitatea omului de a-şi reechilibra tabloul cultural.
McLuhanşi mutaţiile produse de către mijloacele de comunicare în structura
percepţiei şi a gândirii umane… Schimbări de paradigmă în gândirea ştiinţifică
şi filosofică Lumea modernă este produsul ştiinţei moderne, care la rândul ei
este produsul unei revoluţii mentale de o mare profunzime, ce a modificat
cadrele şi fundamentele gândirii noastre. Această revoluţie mentală a fost
favorizată de noile descoperiri geografice, de şocul pe care l-a produs întâlnirea
Occidentului cu alte lumi culturale. Ea a reprezentat o experienţă fondatoare,
generând un nou model de raportare a omului la univers. Ca efecte putem
numidezantropomorfizarea cosmosuluişisecularizarea vieţii,scindarea totală
dintre lumea faptelor şi lumea valorilor. Natura devine un uriaş mecanism care
funcţionează pe baza unorlegi obiective. Aceste legi pot fi cunoscute prin
raţiune pură, raţiune decontextualizată, dezistoricizată, raţiunea unui subiect
neangajat valoric. Ştiinţa se detaşează de ansamblul culturii şi se insituie ca o
instanţă absolută a adevărului. Principiul obiectivităţii,o caracteristică esenţială
a ştiinţei moderne, ne cere să studiem procesele naturale ca şi când omul nu ar
exista în natură. Astfel, vechea distincţie calitativă dintre om şi natură se
transformă într-o relaţie de opoziţie. Omul nu mai ocupă un loc proeminent pe
scara evoluţiei, un sens în dialectica naturii. El este acum un accident, rezultat al
unei selecţii oarbe care procedează la întâmplare. Vechea alianţă animistă dintre
om şi natură este ruptă definitiv, radicalizând sentimentul înstrăinării omului
faţă de natură. Inspirate de noile realităţi sociale, de o societate care începuse să
trăiască într-o lume produsă de ştiinţă şi tehnică, multe viziuni au privit şi
cultura ca având o obiectivitate autonomă, separată de om, ceea ce a produs o
nouă ruptură,de această datăîntre om şi cultură.Omul epocii moderne este un
alienat, o victimă a paradoxurilor psihologiei abisale, care nu se mai recunoaşte
în propriile structuri sociale şi produse culturale. De la Renaştere până în sec.
XX, modelul de înţelegere al universului şi al societăţii a fost acela al fizicii.
Pentru că acest model nu a putut explica firesc apariţia vieţii, metafora
explicativă a ştiinţei de azi este dată de biologie şi de ştiinţele informaţiei.

Spre deosebire de paradigma raţionalismului clasic a epocii moderne,

paradigma postmodernă atribuie omului concomitent rolul de observator al
naturiişi deagent integrat în natură. Observatorul conştient şi realitatea
exterioară fac parte acum în mod simultan dintr-un ”flux nefragmentat”. Lumea
este nonseparabilă, continuă, inspirată din fizica cuantică. Cunoaşterea capătă
astfel o nouă semnificaţie: ea este acum antropocentrică, limitată de specificul
observatorului uman (localizare fizică, context antropologic, social, politic,
cultural). Două principii care au revoluţionat concepţia asupra relaţiei dintre om
şi natură în ultimele decenii suntprincipiul antropicşiprincipiul
holografic.Conform principiului antropic, viaţa e la fel de naturală şi de
previzibilă în natură ca şi căderea corpurilor. Universul nostru a evoluat în aşa
fel încâtsă permită apariţia vieţii şi a omului în interiorul ei. Între om şi natură
există un acord profund, de ordin ontologic. Principiul holografic spune că orice
fragment poate reconstitui întregul, că orice detaliu poartă informaţia întregului.
Astfel se iveşte o nouă interpretare a raporturilor dintre unitate şi
diversitate,dintre specific şi universal, dintre parte şi întreg. Cele două principii
conciliază vechea perspectivă animistă cu noile rezultate ale ştiinţei, care în
urmă cu câteva decenii destrămase vraja legăturilor omului cu natura. 5. Cultură
şi societate. Cultura ca sursă a dezvoltării sociale. Teorii cu privire la civilizaţia
postindustrială.

Culturacasursăadezvoltăriisociale Cultura este o latură indispensabilă a

existenţei umane, un sistem de creaţii ce răspund unor cerinţe
existenţialeconcrete.Nuse poate imagina o societate umană lipsită de un
minim”echipamentcultural”pentruînţelegereaşitransformareamediului.
Culturaorientează valoric blocul cultural în funcţie de interesele, tendinţele şi
aspiraţiile dominante ale unor epoci sau grupuri sociale,fiind structurată din
interior de către agenţi ideologici prezenţi în acea societate, Cultura modelează
personalitatea umană, prin tezaurizarea şi transmiterea modelelor
comportamentale, a atitudinilor omologate social, a reacţiilor dobândite şi
învăţate, înteregul ”corp” istoric al omului ca fiinţă socială.
Culturaesteimplicatăstructuralşifuncţionalîntoateinterstiţiile
uneisocietăţi.Teoreticienii fac astăzi o distincţie clară întrecreştere
economică(acumulare tehnologică, eficienţă etc.) şidezvoltare socială(concept
care angajează toate structurile unei societăţi). Fără o paradigmă culturală
adecvată,infrastructură tehnică de împrumut a unei societăţi nu poate funcţiona
adecvat. Determinismul tehnologic este implicat într-unul socialşi cultural
global. De aceea este necesară căutarea unor soluţii proprii de dezvoltare, în
acrod cu modelele culturale locale. O condiţie pentru stimularea schimbării
rezidă în disponibilitateaunei culturi la noi experienţe spirituale, printr-
odiferenţieresuficientă în condurile şi formele sale.Densitatea culturalăeste o
condiţie fără de care o societate nu poate produce modernitatea.
Teoriicuprivirelacivilizaţiapostindustrială

Toţi teoreticienii care au analizat fenomenul schimbăriiacelerate din

fundamentul civilizaţiei postindustriale au pus la baza acestuiarevoluţia
ştiinţifică şi tehnică. a) John Naisbitt (Megatendinţe, 82) : analizând informaţiile
din presa vremii, identifică 10 tendinţe de schimbare dominante în societatea
americană care pornesc de jos în sus şi treptat se vor extinde în toate societăţile.
Cea mai importantă tendinţă pe care o înregistrează Naisbitt în tabloul său este
tranziţia de la o societate industrială la una informaţională, unde cei care produc
şi manipulează informaţia devin mai numeroşi şi mai importanţi decât cei care
produc şi manipulează bunuri materiale.

Cunoaştereareprezintă acum cea mai importantă resursă strategică a “bogăţiei”

şi a dezvoltării sociale, iarcomputeruleste instrumentul tehnic şi simbolic al
acestei schimbări.

Economia bazată pe informaţie şi noile tehnologii schimbă fundamental relaţiile

sociale şi componentele vieţii umane, însă sub raport cultural, globalizarea
economică nu va produce uniformizareasocietăţilor. Va resuscita interesul
pentruidentităţile etnice şi naţionale.

b)AlvinToffler(Al Treilea Val) În carteaAl Treilea Val,Toffler descrie trei tipuri

de societăţi apelând la conceptul de ”val”, proprietatea fiecărui val fiind de a
împinge la o parte vechile tipuri de societăţi şi de culturi. Primul val al
civilizaţiei ar fi fost cel de după revoluţia neolitică, ce a produs societaţile
agriculturale, iar cel de-al doilea este repreztat de societatea industrială. Al
treilea val, în concepţia lui Toffler, reprezintă o nouă etapă civilizaţională în
istoria omenirii, caracterizată printr-o societate postindustrială, informaţională,
cu o economie bazată pe cunoaştere.

Toffler constată cănatura puteriia fost dintotdeaunao combinaţie între forţă,

avere şicunoaştere.Fenomenul inedit rezidă în faptul căastăzi se schimbă
ponderea acestor componente în configuraţia puterii, însemnătatea lor fiind
acum exact inversăfaţă de ordinea lor cronologică de apariţie şi de afirmare.
Computeruleste unealta ce a revoluţionat întreaga viaţă umană, realizând saltul
spreun nou sistem revoluţionar de producţie, spre “economia supra-simbolică”,
bazată pe cunoaştere şi dependentă de procesarea informaţiilor şi comunicaţii.
În acest nou sistem de producţie, rolul proletariatului scade drastic. Asistăm la
intrarea în scenă a unei noi catogori profesionale şi sociale, pe care Toffler o
numeşte“cognitariat”, elita ce procesează informaţiile, desfăşoară activităţi de
cunoştere şi manageriale, produce expertiza ştiinţifică şi asigură funcţionarea
imensului aparat mediatic. Tranzienţaeste un termen introdus de Toffler pentru
a sublinia rapiditatea cu care se petrec schimbările din viaţa omului în raport cu
mediul înconjurător (lucruri, locuri, organizaţii, idei) Toffler consideră
căpercepţia timpului şi atitudinile omului faţă de timp“sunt condiţionate de
cultură”. Conflictul economic dominant al timpurilor noastre e reprezentat de
coliziune dintre forţele care favorizează noul sistem de creare a bogăţiei şi
apărătorii vechiului sistem al coşului-de

fum(depăşind ca importanţă istorică vechiul conflict dintre capitalism şi

comunism sau dintre Statele Unite, Europa şi Japonia).

5. Globalizare şi cultură. Interferenţe şi hibridări culturale.

Integrarea europeană şi problema identităţilorculturale.

Integrarea europeană şi problema identităţilor Identităţile etnice şi

naţionale sunt stucturi cu elemente durabile, de permanenţă istorică, dar
aflate în perpetuă devenire.

Deşi e o percepţie răspândită căeuropenismul şi naţionalismular fi

incompatibile, experienţa istorică ne arată că cele douăsunt de fapt
complementare. Doar în plan idelologic putem vorbi de un raport de disjuncţie
între europenism şi naţionalism, în plan istoric şi antropologic ele se află într-o
relaţie de conjuncţie. Miza unificării politice şi economice din cadrul proiectului
UE este aceea de a rezista în competiţia dezvoltării declanşată de noile forţe
civilizaţionale. De succesul sau eşecul acestui proiect depind foarte multe
proiecte de integrare ale postmodernităţii.
Felul în care culturile naţionale vor fi afectate de acest proces de unificare
depinde de modelul de integrare avut în vedere, cel federalist sau cel naţionalist
(al cooperării).

Deşi proiectul UE afirmă în Constituţia sa că unitatea Europei se va baza pe

”valori comune”, în momentul de faţănuputemvorbideoculturăeuropeană,ci de
culturi ale Europei.j Globalizare şi cultură

Problema intergării europene se intersectează cu problema globalizării.

(Integrarea se refere la relaţiile dintre societăţi aflate în acelaşi mediu
continental sau regional, globalizarea se referă la interacţiunile multiple dintre
societăţi şi economii aparţinând unor zone de civilizaţie diferite.)

Globalizarea nu şterge diferenţele şi identităţile culturale, ci le impune să se

redefinească. Noul mediu policentric obligă culturile să se deschidă schimbului
de valori, indiferent de gradul de dezvoltare al societăţii în care se manifestă.

Unul dintre paradoxurile modernităţii constă în faptul că globalizând lumea, sub

semnul civilizaţiei occidentale, s-au dezlănţuit cele mai puternice forţe
identitare din spaţiile nonoccidentale.

Samuel P. Huntington vede înrenaşterea interesului pentru identităţile

culturale şi civilizaţionaleca pe un factor constitutiv al epocii, alături de
globalizareaeconomiilor.

Huntington consideră că globalizarea nu a produs o civilizaţie universală,

concept în care nu crede şi pe care îl consideră un instrument ideologic utilizat
de lumea occidentală în confruntările cu lumea non-occidentală, ci o arenă a
luptei dintre civilzaţii.Unadintre tezele cărţii Ciocnirea civilizaţiilor a lui
Huntington spune că modernizarea este diferită de occidentalizare şi nu produce
o civilizaţie universală şi nici occidentalizaea societăţilor nonoccidentale. Deşi
în primă fază civilizaţiile non-occidentale doareau să se moderninzeze
prinoccidentalizare, astăzi ele caută să-şi indigenizeze procesul de modernizare.
Această realitate se datorează faptului că prima generaţie de intelectuali, care au
pus bazele universităţilor non-occidentale, sau format în universităţi occidentale
şi au vrut să occidetalizeze şi mediul societăţilor lor.

A doua generaţie însă s-a format în universităţile autohtone. Dorind să preia

puterea, intelectualii non-occidentali din a doua generaţie au căutat să se
legitimeze ca exponenţi ai intereselor naţionale, asumându-şi cultura şi valorile
locale. Pe de altă parte, procesul de dez-occidentalizare a modernizării din
lumea non-occidentală poate fi explicat şi prin creştereaputerii hard, putere
militară şi economică. Sporirea acestei forţe a conferit mai multă încredere în
propria cultură (puterea soft), pe care o opun acum lumii occidentale. În lumea
globalizării crescânde, unde oamenii, culturile şi civilizaţiile interacţionează tot
mai mult, există o accelerare a conştiinţei civilizaţionale, societale şi etnice,
datorată unei nevoi apăsătoare de comunitate, a unei presiuni psihologice de
definire a propriei identităţi prin alteritate.

6. Cultură şi comunicare. Abordări semiotice şi comunicaţionale

ale culturii. Cultura ca ansamblu de limbaje simbolice. Teoria lui
Marshall McLuhan privind tipurile istorice de culturi din
perpectiva mijloacelor decomuncare.

Cultura şi comunicarea reprezintă două feţe ale limbajului simbolic. Raportul

dintre ele poate fi comparat cu imaginea celor două componente elicoidale şi
complementare ale codului genetic.

Ambele intervin în raporturile dintre individ şi societate într-un mod inconştient

pentru utilizatori, ambele au o funcţie majoră de integrare socială şi de
transmitere a experienţei cognitive şi practice. Ele nu sunt identintice, dar nici
separate.

Universul culturii este un univers al semnelor prin care omul traduce non-
textul naturii în limbaje umane. Această natură secundă, umanizată, este creată
prin intermediul funcţiei simbolice (folosirea unui obiect fizic pentru a ne referi
la un alt obiect situat într-un alt plan al realităţii) şi ne mijloceşte raporturile cu
realitatea.

Comunicarea nu trebuie redusă la formele ei lingvistice, precum nu trebuie nici

privită ca o formă prin care un ”conţinut” cultural preexistent este vehiculat.
Conţinuturile comunicării lingvistice nu preexistă într-o altă formă
(nonlingvistiă), ele se codifică în limbă, care face corp comun cu gândirea, şi se
actualizează în actul de comunicare.

Abordări semiotice şi comunicaţionale ale culturii.

A) Abordări semiotice

Din perspectivă semiotică, cultura este un sistem de semne, de practici

semnificante, prin care omul își codifică experiența și o comunică (sincronic și
diacronic). Cultura ne apare astfel ca un ansamblu de limbaje, simboluriși
semnificații care sunt integrateîntr-unprocesdecomunicare. Lotman: Cultura este
organismul de organizare și de codificare a informației, făcând posibilă
traducerea informației dintr-un cod în altul; e un ansamblu de sisteme semiotice
prin care are loc traducerea nonsensului în sens şi includerea informaţiei într-un
sistem.

Saussure: limba e o paradigmă a oricărui sistem de semne (limbaj), iar

lingvistica este o paradigmă pentru oriceabordare semiotică. Viața culturașă a
oamenilor constă în mare măsură în învățarea, utilizarea și interpretarea
semnelor.

Levi Strauss: sub raport antropologic, defineşte cultura ca o sumă de reguli şi

norme, deci de coduri şi restricţii aplicate vieţii umane. General umanul aparţine
naurii şi se caracterizează printr-un automatism spontan, relativul şi particularul
este dat de cultură.

Eco: cel mai sistematic semiotician, vede cultura ca fiind simultan proces de
semnificareşiunul de comunicare. Preexistenţa codului comun (sistemul de
semnificare) este o condiţie pentru transmiterea şi interpretarea mesajului de
către destinatar (proces de comunicare). Abia când are loc interprtarea de către
destinatar avem de-a face cu un autentic proces de comunicare. Concluzie:
cultura este un ansamblu de coduri ce pun în relaţii variate semne sensibilie şi
perceptibile cu un evantai de semnificaţi abstracte şi ideale.

Concepte: semn, cod, mesaj, kibaj, semnificaţie. (196)

Teoria lui Marshall McLuhan privind tipurile istorice de culturi din

perpectiva mijloacelor de comuncare. Marshall McLuhan consideră că
perioadele istoriei umane trebuie delimitate în funcţie de mijlocul de
comunicare predominant, deoarece acestea determină moduri specifice de
gândire şi structurare a cunoaşterii şi societăţilor umane. Astfel, el identifică trei
ERE CULTURALE:

1. era culturii orale, a ”spaţiului acustic”, specifică societăţile tradiţonale

nealfabetizate. Ea este caracterizată de o comunicare predominant orală,
cu o cultură sincretică.

2. era culturii scrisului, specifică societăţilor industrializate, marcate de

apariţa tiparului. Specific acestei culturi este autonomizarea valorilor,
gândirea discursivă şi afirmarea individualismului în plan social.
Tehnologia mecanică aduce cu sine fragmentarea şi centralizarea.

3. era culturii electronice contemporane este era comunicării audiovizuale.

Resolidarizarea valorilor, a spaţiilor sociale şi formarea ”satului global”
sunt trăsături definitorii ale acestei ere. Tehnologia electronică are efecte
integratoare şi descentralizante.

Fiecărei epoci îi este caracteristc un mijloc de comunicare specific (oral, scris,

audiovizual), asociat cu o tehnologie, care produce anumite efecte în cadrul
organizării sociale.

Mijloacele de comunicare privilegiază un anumit simţ.

8. Influenţa mijloacelor de comunicare asupra universului

cultural. Cultura de masă: caracteristici şi teorii critice. Teorii cu
privire la cultura media.

Pentru a investiga noua realitate culturală produsă de mijloacele culturale în

masă, teoreticienii au codificat-o prin diverse concepte:cultură de masă,
industrii culturale, cultură de consum, cultură mozaic ată şi cultură media.
Cultura demasă Definiţieeste cultura societăţilor de masă, industrializate şi
urbanizate, din epoca modernă. Spre deosebire de societatea tradiţională, modul
de viaţă al acestor societăţi este caraterizat de o segmentare riguroasă între
timpul liber şi timpul de lucru, astfel încât apare o nouă nevoie socială de
produse, servicii şi activităţi culturale cu care să se umple acest timp liber.
Culutra de masă a apărut pentru a răspunde acestor nevoi. Cultura de masă este
diferită de cultura populară tradiţională şi de cultura modernă specializată.
Carateristici: Caracteristici:

1. destinată unui public vast, eterogen, nespecializat

2. absoarbe operele şi mesajele culturii moderne şi culturii populare,

tinzând să le înlocuiască

3. depenentă de sistemul mediatic

4. conţinutaccesibil şi atractiv

5. subordonată logicii economice a cererii şi ofertei

6. vandabilă

Industriileculturale TeoriacriticăașcoliidelaFrankfurt Şcoala de la Frankufrt a

definit cultura de masă dintr-o perspectivă elitistă, opunând-o culturii specilizate
şi evaluând-o negativ dpdv axiologic.

În lucrareaDialectica luminilor(1947), Th. Adorno şi M. Horkheimer au propus

termenul deindustriiculturaleîn loc de cultură de masă, pentru a sublinia că
aceasta este o cultură creatăpentrumase şi nudecătreacestea. Cultura de masă
transmite mesaje culturale cu scop de manipulare a maselor.

H. Marcuse dezvoltă tezele lui Adorno, susţinând că societăţile contemporane

au reuşit să înfăptuiască ocontrarevoluţie preventivăprin cultura de masă, o
cultură de consum care are capacitatea de a administra dorinţele şi ofertele
culturale, de a stimula nevoi artificiale şi de controla imaginarul colectiv,
producând un consumator pasiv, lipsit de spirit critic şi integrat sistemului, cu
care este împăcat. Mass-media favorizează o circulaţie intensă atât a valorilior
cât şi a nonvalorilor. Ea crează un ocean de comunicare în care individul,
scufundat, este agresat de producţia abundentă de imagni şi informaţii, trăind o
perpetuă stare negativă de suprasolicitare. Noua formă de dresaj uman impusă
de mass-media poate fi stopată doar prin apariţia unei contraculturi puternice.

EdgarMorin:culturademasășicolonizareasufletului Morin abordează cultura de

masă dintr-o perspecitvă elitistă; de fapt, el o consideră o falsă cultură, care,
prin consum şi distracţie,extindealienareaumanădobândităprinmuncă. E. Morin
defineşte cultura de masă ca un ansamblu de mituri, simboluri, limbaje, imagini
şi norme ce privesc viaţa reală şi cea imaginară, conţinuturi ce sunt transmise
prin sistemul mediatic.Cultura de masă este o mitologie a fericirii şi intelectualii
sunt co-producătorii ei. (spre deosebire de vremurile trecute, când erau creatori
culturali). Cultura de masă, cosmopolită prin vocaţie, e prima cultură universală
din istoria omenirii.Ea manipulează dorinţele şi aşteptările culturale, paralizând
spiritul critic şi interesul pentru valoarea mesajelor. Cultura de masă are trei
caracteristici: 1. este produsă pe cale industrială 2. este difuzată prin mass-
media 3.se adresează unui conglomerat de indivizi diferiţi care alcătuiesc
”masa”.

Cultura de masădezintegreazăvechile culturişimodelele constituite deacestea, le

asimilează şi le pătrunde.

Formele culturii de masă îmbină dimensiunile informativă şi educativă cu cea

de divertisement. Devenite dominante în societăţile dezvoltate, formele culturii
de masă reprezintă modele culturale pentru societăţile perifericedpdv social şi
economic, care le copiază mimetic. Prin mesajele şi reprezentările pe care le
vehiculează, formele culturii de masă spirijină tendinţele
occidentalecătrecolonizarea”noiiAfrici”,interioritatea spirituală umană.

AbrahamMoles:culturaclasicășiculturamozaicată Cultura mozaicatăeste un

termen introdus de teoreticieni petru a defini noua constelaţie a valorilor
culturale în contextul comunicării generalizate de azi, dată de extinderea noilor
mijloace de comunicare. Ea ar fi caracterizată de abseţa legăturilor stabile dintre
elementele culturii, lipsa de ierarhie a valorilor individuale, lipsa de coerenţă şi
de stil. Cultura mozaicată este una orizontală, lipsită de un tipar organizator.
Indivizii culturii mozaicate sunt caracteriziaţi de un superficialism enciclopedic;
el nu e capabil să stăpânească critic avalanşa de informaţie din mediul cotidian.
Teoriicuprivirelaculturamedia. Cultura mediaeste o nouă ipostază a culturii de
masă, edificată pe suportul societăţii postindustriale, informaţionale, cu o
economie bazată pe cunoaştere. În acest tip de societate, ”masa” nu mai e
reprezentată de proletariatul angajat în sfera activităţilor industriale, ci
declasademijloc.

McLuhan: mediul este mesajul

Teza centrală a lui McLuhan este aceea că mijloacele de comunicare

predominante într-o societate determină structura universului cultural şi
modurile de gândire şi de viaţă ale acelei societăţi. Drept urmare, evoluţia
mijloacelor de comunicare ar fi condiţionat istoria culturii. Prin mijloace de
comunicare, McLuhan înţelege orice tehnologie care crează extensii ale
corpuluişisimţuriloromeneşti,de la haine la computer. Spre deosebire de
concepţia logocentrică raţionalistă, abordarea comunicaţională a lui Mcluhan
considerăformele de comunicaremai importante decâtconţinutul comunicăriiîn
modelarea societăţilor.

McLuhan nu subapreciază rolul conţinutului mesajelor, dar atrage atenţia asupra

efectelor secundarepe care le produc mijloacele de comunicare în urma utilizării
îndelungate, efecte ce trec deseori nesesizate. Astfel, în vreme ce conţinuturile
pot produce efecte imediate, schimbând reprezentări, atitudini, şi chiar
comportamente cu privire la un aspect social sau altul, mijloacele de
comunicare, prin utilizare îndelungată, produc efecte secundare de lungă
durată(modelărea mecanismelor mentale, a viziunilor asupra lumii şi a
percepţiilor asupra spaţiului şi timpului). Aceste efectestructuralesunt
insesizabile şi se produc de-a lungul secolelor şi generaţiilor. McLuhan explică
această influenţă a mijloacelor de comunicare printr-o serie depresupoziţii de
naturăpsihologică. El consideră că omul se află în condiţia sa ideală atunci când
toate simţurile îi sunt active şi armonizate. Istoric însă, condiţia reală a omului
este aceea în care un singur dispozitiv senzorial

(auz, văz) este favorizat în detrimentul celorlalte, prin utilizarea cu predilecţie a

unui anumit mijloc de comunicare (oral, scris, electronic).

culturamediaşisatulglobal McL consideră că asistăm la o retribalizare a lumii, la

apariţia unui sat global unde toată lumea este potenţial în legătură cu toată
lumea prin noile mijloace de comunicare.

Aceasta presupune otransformare culturală totală, o trecere de la cultura

atomizată, individualistă, fragmentată şi specializată din era scrisului şi a
maşinismului, la era mijloacelor electronice, care unifică şi integrează valorile şi
atitudinile într-o reţea de legături reciproce între indivizi, dezvoltând
oconştiinţăsinestezicăintegrală. cultura contemporană se bazează pe imaginea
audiovizuală şi pe interferenţa dinamică a tuturor mijloacelor de comunicare,
care se conţin unele pe altele.

Teoriile mai recente privind impactul sistemului mediatic asupra culturii sunt
mai puţin critice şi mai comprehensive faţă de lumea şi cultura media.

Noile sisteme mass-media, în care internetul joacă un rol fundamental, sunt

asociate cu diversitatea, specificitatea, renaştere identităţilor etnice şi naţionale,
cu pieţe eterogene.

Alvin Tofflerconsideră că ne aflăm la antipodul tendinţelor ce au dominat

civilizaţia celui de Al Doilea Val. Al Treilea Val este era ”powershift-ului”: o
lume mozaicată, non-piramidală, descentralizată, cu o economie de reţea, cu un
nou capital bazat pe cunoaştere, o lume a războiului informaţional total.

Deşi mass-media au globalizat lumea, ele nu au putut extinde aceleaşi produse

la scara întregii lumi din cauza diferenţelor dintre pieţele naţionale şi
caracteristicilor distincte ale regiunilor, aflate în stadii distincte de dezvoltare.

Spre deosebire de McLuhan, care vedea lumea comunicării generalizate ca un

singur sat global, Toffler consideră efectul globalizării ar mai degrabă acela de a
forma ”o multitudine de sate globale, absolut diferite, toate cablate la acelaşi
sistem de informare, dar toate străduindu-se să-şi menţină sau să-şi accentueze
individalitatea etnică, naţională, sau politică”.

Noua infrastructură electronică a economiilor suprasimblice este caracterizată

de:interactivitate,mobilitate,convertabilitate,ubicuitate,şiglobalizare.
Abordăriprivindindustriileculturale,culturadeconsumşiproblemakitsch-ului.
Cultura de consumeste alcătuită din produsele subculturale asociate timpului
liber, destinate divertismentului şi satisfacţiei imediate, integrate într-un sistem
comercial atotcuprinzător.

Consumatorul acestui tip de cultură se recrutează din diverse zone sociale şi

profesionale, având centrul de greutate în sfera omului-mediu, cu educaţie
precară, cu gusturi necizelate şi lispit de spirit critic. Exilat în trăiri fictive şi
artificiale pe care i le procură cultura de consum, consumatorul refuză
experienţele şi datele care i-ar putea contrazice imaginea standard deja formată,
devenind astfel o victimă facilă a strategiilor de manipulare.

Kitsch-ul este un concept internaţional convenţional folosit pentru a desemna o

specie de produse estetice inferioare, pseudoartistice, opere-surogat.

Se caracterizată prin:
– subordonarea şi deturnarea funcţiei estetice faţă de alte exigenţe, de obicei
comerciale, de divertisment, etc

–prevalenţa stimulilor elementari, biologici şi etico-afectivi

–accesibilitatea directă a mesajului

–sunt făcutesăplacă(au o pronunţată funcţie hedonică) – supralicitarea funcţiei

de delectare şi de divertisment (cultivă atitudini provocatoare, solicitând zonele
inferioare ale sensibilităţii)

–confimă sistemul de aşteptări şi idealuri ale receptorului

– funcţie compensatorie – izolează individul într-un spaţiu imaginar terapeutic,

care în conferă sentimentul siguranţei şi-l protejează de complexitatea realului.

–au unefect nociv asupra publicului, standardizând reacţiile şi anulând

personalitatea.

Produsele kitsch s-au răspândit cu o mare virulenţă în ultima sută de ani,

favorizate fiind de anumite condiţii sociale şi culturale precum ascensiunea
clasei de mijloc, subordonarea creaţiei faţă de consum în economia de piaţă,
comercializarea artei, mediul filistin, ideea de carierism
social,marileambiţiiculturaledictatedesnobism). Astăzi, kitsch-ul atinge o mare
suprafaţă a culturii şi a existenţei cotidiene. Expansiunea acestui univers
cultural a fost asigurat de mijloacele de comunicare în masă şi de finalitatea
ideologică a societăţii de consum.

Kitsch-ul este semnul sigur al unei subiectivităţi inautentice, care se raportează

fals la sine şi la lume.
8. Arta ca formă de comunicare. Imagine şi comunicare artistică.
Particularităţi ale limbajului artistic. Procesul de receptare
artistică. Raportul dintre valoare şi accesibilitate, dintre artă şi
public. Conceptul de operă deschisă şi orizont deaşteptare.

Cercetările antropologice au descoperit că arta este prezentă ca activitate

esenţială în toate culturile cunoscute şi în toate epocile istorice. Din aceasta se
poate deduce că ea e o manifestare organică a condiţiei umane.

Arta este nucleul culturii, cea mai înaltă formă de creaţie umană, plăsmuitoare
de sensuri şi de lumi. E activitatea umană cea mai îndepărtată de scopuri
practice.

Nu poate fi definită logic şi normativ deoarece este o activitatea creatoare care

depăşeşte mereu orice definiţie închisă.

Rostul ei este de a codifica sensul lumii în limbaje simbolice pentru a-l

comunica.

Artacaformădecomunicare. Experienţa artistică a sec XX, dominată de căutarea

febrilă a unor noi mijloace de expresie, de complicarea structurilor formale, de
sporirea capacităţii de semnificare a limbajului artistic, prin punerea sa în
configuraţii inedite, a îndepărtat arta de limbajul clasic, producând o ruptură în
planul expresiei, ceea ce a determinat ulterior o ruptură între artă şi public. A
apărut astfel problema accesibiltăţii artei, ce este de fapt o problemă a înţelegerii
limbajului specific artei.
Astăzi, arta este abordată ca o formă de comunicare, ca un sistem de semne, un
limbaj care codifică un conţinut infomaţional specific, un fascicul de
semnificaţii, pe care le comunică.

Comunicarea artstică are particularităţi ce o disting de comunicarea comună şi

de cea ştiinţifică, uneori chiar radical.

Analiza semiotică a operelor de artă ne poate dezvălui cum se schimbă raportul

dintre operă şi receptor, pentrua analiza problema accesibiltităţii şi a
interpretării artei.

Imagineşicomunicareartistică.

Perspectiva semiotică şi comunicaţională asupra artei a făcut ca tradiţionalul

concept de comunicare artistică săbeneficieze de interpretări şi abordări mai
profunde şi mai aplicate.

Imaginea artistică este un semn complex, care uneşte organic expresia şi

semnificaţia, un semn capabil să trezească un lanţ de trăir şi reprezentări
mentale în conştiinţa receptorului prin forma expresivă şi alcătuirea originală.

Imaginea artistică este ”concretul semnificativ”. Condiţia dintotdeauna a artei

este de a contopi maximala semnificaţie cu maximala concreteţe.

Particularităţi ale limbajului artistic.

1. preponderentexpresiv şi conotativ

2. preponderent reflexiv şi autoreflexiv

3. preponderent subiectiv şi afectiv

4. expresie unică, semnificaţii multiple

5. semnificaţiile depind de expresie (mijlocul de comunicare e mesajul)

6. ambiguu, polisemantic

7. semnificaţiiledepind de context (istoric, cultural)

8. imprevizibil, tinde spre originalitate

9. conferă un caracter deschis operelor, ele suportă multiple lecturi, în

funcţie de orizontul de aşteptare şi patrimoniul cultural al receptorului

Procesul de receptare artistică. – este un proces activ, unde

receptorul participă creator. cuprinde mai multe faze:

1. percepţia estetică (percepţia psihofizică a obiectului artistic)

2. emoţia estetică (trăirea)

3. înţelegerea şi interpretarea

4. judecata de gust şi de valoare

–receptorul are statut privilegiat, care reproduce, în sens invers, structura

activităţii creatoare

– în decursul procesului de receptare artistică o anumită cantitate de informaţie

estetică se pierde, în vreme ce alta se adaugă, a.î. intenţia autorului nu coincide
întotdeauna cu semnificaţia obiectivă şi contextuală a mesajului receptat

Raportul dintre valoare şi accesibilitate; raportul dintre arta şi public.

Paradoxul axiologic al artei este acela că originalitatea şi accesibilitatea se
află într’un raport de proporţionalitate inversă.
3 situaţii pot interveni în procesul de receptare:

1. operele au originalitate maximă şi redudanţă 0, codurile operei sunt

complet diferite de codurile receptorului, mesajul este ininteligibil

2. operele cu echilibru între orignialitate şi redundanţă, unde codurile

receptorului se întrepătrund cu cele ale operei, mesajul este inteligibil iar
opera are valoare

3. operele sunt lipsite de originalitate şi au redundanţă maximă, informaţia

estetică nouă e egală cu zero, mesajul este inteligibil dar banal.

Conceptele de operă deschisă şi orizont de aşteptare.

Opera deschisă, concept întâlnit la Umberto Eco, se referă la proprietatea

fundamentală a oricărei structuri cu funcţie estetică de a fi deschisă semantic. Ea
reclamă un consum estetic deschis, având o rezervă nedefinită de înţelesuri. Eco
identitifică2 grade deschidere: primul grad de deschidere, specific oricărei
operecu funcţie estetică, inclusiv artei clasice, unde artistul nu caută să
construiască şi să comunice un mesaj ambiguu şi al doilea grad, specific
operelor avangardiste şi postavangardiste, cu un grad mare de ambiguitate
deliberată, care caută să angajeze total receptorul să colaboreze cu opera.
Lectura operei depinde deorizontul de aşteptareal receptorului, de patrimoniul
său cultural şi de întreaga sa experienţă estetică. Opera este un cadru semiotic în
care receptorul îşi proiectează întreaga sa experienţă estetică.
Nicio judecată de valoare asupra unei opere nu e definitivă, ea depinde de
contextul cultural şi istoric în care se produce aprecierea.

Libertatea de interpretare a operei este limitată, totuşi. Operele au nuclee

teematice, care organizează semnificaţiile în jurul lor.

Capacitatea unei opere de a provoca trăiri estetice şi peste veacuri, comunicând

ceva esenţial despre condiţia umană, ridică creaţiile artistice la rang de
capodoperă.

9. Cultura postmodernă. Caracteristici, perspective, teorii.

Schimbări de paradigmă în domeniul artei, în gândirea ştiinţifică
şi filosofică. Sensuri ale noţiunilor de modernitate,
postmodernitate şi culturăpostmodernă.

Caracteristicile culturii postomoderne:

1. relativismul valorilor: mentalitatea relativistă a fost stimulată de

comunicarea interculturală şi schimbul implicit de valori dintre acestea, o
dată cu extinderea mijloacelor de comunicare

2. perspectivismul

3. intertextualitatea şi autoreflexivitatea

4. indeterminarea

5. amestecul haotic al stilurilor

6. noua alianţă dintre artă şi tehnică

7. ştergerea graniţei dintre cultura specilizată a elitelor şi cultura de

consum
8. coborârea artei în cotidian

9. exhibarea procedeelor expresive

10. decanonizarea

11. omniprezenţa comunicării mediatizate

12. denunţarea adevărului obiectiv ca un mit al modernităţii

13. rescriereanostalgică sau ironică a istoriei

14. constituirea realităţii prin proiecţii subiective

Sensuriale noţiunilor de modernitate, postmodernitate şi cultură

postmodernă.

Modernitatease referă la o realitate socio-economică încadrată istoric de la

Renaştere până la Al Doilea Război Mondial. Caracteristice acestei perioade
sunt ascensiunea capitalismului, industrializarea, secularizarea, raţionalizarea şi
naşterea statului-naţiune. Ea reprezintă o epocă o paradoxurilor deoarece, 1)
deşi s-a născut din tendinţa de a generaliza un model standard de civilizaţie şi de
a impune evoluţiei istorice un sens unic, a produs cele mai puternice entităţi
diferenţiale –NAŢIUNILE, mai întâi în occident, apoi în toată lumea, 2) clădită
pe un proiect ambiţios de de raţionalitate, a dezlănţuit cele mai violente şi
iraţionale conflictedin istoria umană, 3) deşi a dominat, pe rând, colonial şi
militar, apoi economic, cultural şi informaţional lumea non-occidentală,
civlizaţia occidentală a dezlănţuit cele mai puternice tendinţe şi forţe identitare
în aceste zone. Postmodernitateaeste asocitată cu o structură de ordin social-
economic, cuo nouă formă de civilizaţie,post-industrială, post-masificată, cu o
nouă paradigmă ştiinţifică, diferită radical de cea clasică şi cu o economiebazată
pe cunoaştere.
Cultură postmodernăeste un termen impus de teoreticieni pentru a exprima o
noua realitate culturalăcontemporană, rezultată dintr-o schimbare generală de
paradigmă. În anumite privinţe, cultura postmodernă răstoarnă concepţiile
vechii culturi clasice, în vreme ce în altele extinde şi dezvoltă stiluri şi
manifestări mai degrabă periferice sau recesive.

Teoriicuprivirelaculturapostomodernă.
MateiCălinescu:postmodernismulcaoaltăfaţăamodernităţii Cultura specifică
modernităţiioccidentaleeste una a discontinuităţii, a creaţiei prin ruptură şi criză,
născută dintr-un sentiment al timpului liniar şi ireversibil. Acest tipar cultura
occidental a confiscat sensurile modernităţii, impunându-se hegemonic în întreg
câmpul spiritual şi marginalizând alternativele de creaţie şi abordare a lumii.

Odată ce se paradigma raţionalismului clasic îşi pierde actualitatea, ideea de

modernizare însăşi capătă noi valenţe.

Astfel, postmodernismul ar fi de fapt conştiinţa critică târzie a crizei intelectuale

şi culturale a modernităţii, o căutare a porţilor de ieşire spre noua lume a
diversităţii,pe care tocmai ea a născut-o în perioada când avea convingerea că o
uniformizează.

Lyotard:dispariţiamarilornaraţiuniunificatoare Lyotard consideră că elementul

caracteristic al culturii postmoderne este lipsa de credibilitate a marilor basme
ideologice, a concepţiilor unversaliste.

Aceste mari basme ideologice au postulat o viziune finalistă asupra istoriei

universale şi au văzut în raţionalitate un instrument al armonizării sociale.

Odată cu apusul discursului de emancipare şi al celui speculativ ca surse ale

legitimării, cunoaşterea începe să-şi caute alte surse de legitimare.
Legitimând autonomia disciplinelor ştiinţifice, modernitatea a creat un hiatus
între discursul desciptiv şi cel prescriptiv, între dimensiunea teoretică a
raţionalităţii şi cea practică.

Deoarece îi lipseau valenţele necesare reglementării jocului practic, discursul

ştiinţific ajunge, în cele din urmă, să se delegitimeze pe sine, punându-se pe
picior de egalitate cu celelalte ”jocuri de limbaj”.

În postmodernitate, tipurile de jocuri de limbaj şi de discurs se multiplică

exponenţial, creând o pulverizare în câmpul cunoaşterii. Astăzi, nimeni nu mai
vorbeşte toate aceste ”limbi”, iar filosofia şi-a pierdut funcţia de disciplină
integratoare, rezumându-se la studiul logicilor sau al istoriei ideilor.

De unde în secolul XX, cunoaşterea era dependentă de putere pentru finanţare şi

era legitimată de către aceasta în funcţie de măsura în care servea obiectivelor
sale, sporindu-i performanţa practică, astăzi cunoaştereaesteputerea, în măsura
în care performantă economic şi are ca rezultat aplicaţii tehnice care să
optimizeze ”sistemul”. Conform lui Lyotard, asistăm la mercantilizare
cunoaşterii,unde disciplinele care nu servesc scopului de eficientizare a
sistemului tehnic şi de performanţă economică sunt marginalizate sau
abandonate. Speranţa lui Lyotard este ca printr-o combinaţie neaşteptată şi
inedită de informaţie să se producă la unmoment salturi de imaginaţie şi noi
structuri cognitive şi culturale care să ducă la o nouă legitimare, una
postmodernă, născută din interacţiunea comunicativă a oamenilor.

Vattimo,gândireaslabăşidispariţiasensuluiunicalistoriei Vattimo consideră că

gândirea modernă este una tare, care glorifică certitudinea logică şi adevărurile
atemporale, se pretinde universală şi este agresivă şi intolerantă. Pentru acest tip
de gândire, integrarea post-naţională este noua religie universalist, în faţa căreia
orice formă de revendicare a identităţii naţionale este o percepută ca o erezie.
Spre deosebire de această gândire, gândirea postmodernă este una slabă, care îşi
acceptă slăbiciunea metodologică faţă de obiect şi este prietenă cu ideea de
relativizare. Abandonândmitul istoriei uniliniare,viziunea ei nu are niciodată un
singur vector de înaintare, ci păstrează, la orice moment al desfăşurării sale, o
tensiune fecundă între unitate şi diversitate, între identitate şi diferenţă.

10. Comunicarea interculturală în lumea contemporană. Contexte

istorice şi abordări teoretice. Teorii privind diferenţele culturale
şi „conflictul civilizaţiilor”. Diversitatea culturilor şi dialogul
intercultural ca probleme aleactualităţii.

Comunicarea interculturala in lumea contemporană. Contexte istorice şi

abordări teoretice. Unitatea umanului nu presupune uniformitatea şi
omogenitatea formelor sale concrete de existenţă, ci este compatibilă cu (şi
se exprimă chiar prin) diversitatea acestora din urmă.

Există o macroistorie a umanităţii în măsura în care există o istorie “locală” şi

specifică a comunităţilor umane determinate; există cultura ca semn al umanului
în măsura în care există culturi specifice prin care se realizează efectiv această
dimensiune universală a omului.

Suportul existenţial real pe care se edifică diversităţile culturale îl reprezintă

aşadar istoriaparticulară a subiectului creator: comunitatea etnică organizată în
cadre sociale şi politice, în moduri de viaţă distincte.

CLS – “istoricitatea” e o caracteristică a oricărei culturi reale, însă timpul istoric

dobândeşte semnificaţii diferite în funcţie de natura proceselor evolutive interne
ale unor societăţi şi de poziţia lor faţă de centrul generator al unor civilizaţii.

dacă o cultură ne pare lipsită de istorie, ”stagnantă”, este pentru că ne raportăm

la ea dintr-o perspectivă etnocentristă.
Teoriiprivinddiferenţeleculturaleşi„conflictulcivilizaţiilor”. Samuel P.
Huntington: în lumea contemporană “cultura contează” tot mai mult, că factorii
de natură culturală modelează atât tendinţele de integrare, cât şi pe cele de
dezintegrare. Însă, pentru el,elementele culturale reprezintă nucleul identitar al
unor entităţi istorice vaste, civilizaţiile, care astăzi au ajuns adesea în poziţii de
adversitate şi conflict. Huntington acordăfactoruluireligiosun rol primordial în
declanşarea acestor conflicte. Autorul îşi ilustrează teza arătând cum islamul,
sub forma sa integristă, atacă frontal civilizaţia occidentală. Dar autorul nu
coboară cu analiza în stratul de adâncime al acestor tensiuni dintre tipurile de
civilizaţie, mulţumindu-se să afirme că religia, sistemele de reprezentări şi de
valori, mentalităţile, instituţiile şi practicile de ordin simbolic le-ar aduce în
stare de conflict.societăţileîntârziate, zguduite de unfrisonidentitar,aflate
permanent în situaţii critice şi confruntate cu un viitor incert datorat proceselor
de modernizare globale, sunt înclinate mai degrabă să-şi reproblematizeze
originile şi istoria decât să se angajeze prospectiv în acţiuni de modernizare
socială. tocmai globalizarea a modernizat şi a consolidat civilizaţiile
nonoccidentale, care astăzi se află în curs de “indigenizare” şi dispun de forţa
necesară pentru a înfrunta dominaţia de secole a civilizaţiei occidentale.
raporturile geopolitice ar fi acum determinate de raporturile dintre civilizaţii,

diminuarea ponderii globale pe care a avut-o până acum civilizaţia occidentală

şi afirmarea ofensivă a civilizaţiilor nonoccidentale

“Defectul axiomatic” al teoriei lui Huntington, spune Maliţa, constă în

“confuzia dintre cultură şi civilizaţie”, de unde decurg alte concluzii eronate:
teza privind pluralismul civilizaţiilor (Huntington consideră că epoca actuală
este una “multicivilizaţională”), conflictul civilizaţiilor (în locul conflictelor
cultural-identitare) şi neglijarea proceselor de integrare regionale.
Diversitateaculturilorşidialogulinterculturalcaproblemealeactualităţi