Teoria Comunicării

Laurențiu-Marius Nătăguiu
FACULTATEA DE DREPT ŞI ŞTIINŢE ADMINISTRATIVE – Retorică (ROMANIA)
E-mails marius.nataguiu.dr@valahia.ro

Abstract
Tematica lucrării porneşte de la descifrarea elementelor structurale şi coordonatelor fundamentale ale
comunicării, indiferent de domeniul în care se manifestă. Ea va aduce în atenţie atât aspectele cognitive ale
procesului comunicaţional cât şi pe cele psihologice, trăite şi simţite de fiecare individ. Vom înţelege mai bine
cum gândim şi cum interpretăm diferite gesturi şi comportamente; cum vedem şi cum judecăm (atribuim valori)
lumea. Ne vom cunoaşte mai bine pe noi înşine.
Cursul prezintă comunicarea atât ca proces teoretic cât şi ca proces practic; ca producere şi schimb de
informaţie prin care influenţăm schimbările ce au loc în grupuri, organizaţii sau la nivelul societăţii.
Comunicarea este cauza sau efectul unei mulţimi de relaţii sociale şi structuri interacţionale. Toate evenimentele
sau obiectele culturale cu care venim în contact încorporează o semnificaţie, sau mai multe, astfel încât ele
transmit vajori de-a lungul unor lungi perioade istorice.
Keywords: Comunicare,ascultarea,limbă si limbaj,influența,mimica.

1
Introducere

Comunicarea reprezintă un proces complex şi universal, determinat de varietatea domeniilor şi formelor

de viaţă. Orice nivel structural al existenţei este purtător pasiv sau activ de informaţie. Distincţia activ-pasiv are
în vedere prezenţa sau absenţa acelor mecanisme specializate în preluarea informaţiei, în aşa fel încât să lucreze
optim pentru sistem, să îmbunătăţească starea acestuia. Viaţa înseamnă schimb de energie, substanţă şi
informaţie iar deschiderea către un asemenea schimb coincide cu gradul de complexitate structurală al fiecărui
nivel existenţial. In ordinea complexităţii, susţinută în planul cunoaşterii, fiinţa umană reprezintă cea mai
complexă formă la care se manifestă comunicarea.

Analiza pe care o realizăm are în atenţie numai comunicarea de la nivel uman, surprinzând aspectele
principale ale dinamicii vieţii sociale. In orice etapă evolutivă omul a manifestat nevoia comunicării. Gândurile,
ideile noastre, evenimentele din viaţă şi raportările sociale nu s-ar putea obiectiva decât în şi prin procesul
comunicării. Orice situaţie de izolare umană poate fi depăşită prin limbajul interior, învingând unele forme de
privare de libertate. Iată de ce oamenii care au trecut prin experienţe de viaţă cruciale şi-au putut menţine
robusteţea intelectuală prin intracomunicare. Există interacţiuni, relaţii - politice, etice, juridice, religioase -,
influenţă, decizie, control care presupun, pentru a fi realizate, comunicare umană. întregul comportament uman,
individual sau colectiv, este descifrat prin diversitatea formelor comunicării. Crizele şi conflictele apărute în
raporturile interumane demonstrează că avem probleme de comunicare. Gesturile şi posturile noastre ar putea fi
armonizate cu evenimentele pe care le trăim, dacă atenţia noastră ar fi direcţionată către limbajul nonverbal.
Rezultatele acţiunilor întreprinse ar fi fructuoase dacă am şti să negociem. Succesul acţiunilor juridice depinde
de arta oratoriei Jurnaliştii capătă încrederea publicului dacă ştirile transmise sunt argumentate şi răspund unor
interese comunitare. Activitatea managerială se desfăşoară cu succes când ştim să comunicăm cu subordonaţii
pentru realizarea unei strategii clare. Putem deveni politicieni celebri dacă mesajele noastre corespund
intereselor publicului. întrucât procesul comunicării cuprinde întreaga existenţă umană, cercetarea acestuia a
antrenat discipline ştiinţifice complexe, numite ştiinţele comunicării. Dacă avem în atenţie aspectele centrale pe
care le studiază ştiinţele comunicării, distingem două grupe de ştiinţe: unele care definesc comunicarea ca obiect
central de cercetare -semiotica, lingvistica şi cibernetica - iar altele care studiază comunicarea ca domeniu
distinct de analiză, cu referire la anumite aspecte ale procesului comunicaţional - psihologia, sociologia,
antropologia şi etologia. în acelaşi timp, apare nevoia realizării unor analize pluridisciplinare, fapt ce a
determinat apariţia unor discipline comunicaţionale noi: psihologia comunicării, sociologia comunicării,
psiho¬lingvistica etc.

Dacă anticii au acordat o atenţie deosebită artei vorbirii, modernii s-au ocupat de găsirea căii către
exprimarea adevărului, problema metodei. Şi aceasta întrucât, adeseori, zvonul ia locul cunoştinţei, opinia se
ridică la rangul de adevăr iar transparenţa originară se transformă tot mai mult în opacitate socială, confirmând
teza lui Jean Jaques Rousseau asupra omului bun, transparent prin natura sa dar nevoit să-şi găsească apărarea în
contextul social vicios.

1. Comunicarea-proces de influență
La acesta schemă Roman Jakobson a adăugat trei componente: cody canal, context.
Comunicarea antrenează procese cognitive, afective şi volitive complexe care nuanţează manifestarea
umană:
1. percepţia, memorarea şi redarea informaţiei înmagazinate şi clasificate;
2. conceptualizarea informaţiei prin interpretarea mesajelor;
3. simbolizarea conţinutului mesajului;
4. structurarea noilor simboluri;
5. operaţionalizarea asupra modului de transmitere a mesajului.
Circulaţia mesajului se poate realiza în modalităţi diferite: linear, circular sau interactiv. Fiecare
modalitate este adaptată situaţiilor contextuale în care se desfăşoară procesul comunicaţional. Comportamentul
individual este influenţat, în formarea sa, de comportamentul social, de opţiunea societăţii pentru un model de
comunicare şi inter-comunicare. Nu trebuie uitat că mesajele includ etno-biografia specifică unei culturi, că
anumite obiceiuri, ritualuri, gesturi, ceremonialuri, genuri şi forme culturale, arhitectonice etc. definesc
identitatea personalităţii de bază a unei naţiuni, a unui tip de societate.

2
1.1 Comunicare şi influenţă

Procesul comunicării nu poate fi niciodată neutru. Orice informaţie are o întemeiere teleologică,
mesajele adresând receptorului intenţia comunicatorului. Dacă am conveni asupra unei anumite plaje de
adresabilitate, în acea zonă s-ar afla diferite tipuri de efecte, de la cele deliberate şi previzibile -cum este cazul
deciziilor politice, militare, juridice - la cele ambigue şi aleatoare, urmărindu-se reacţia care ar avea loc asupra
receptorului.
Pentru înţelegerea temei propuse, care a constituit centrul de interes al unor studii şi analize sociologice,
politologice, psihologice a fost şi este necesară analiza procesului comunicării inserat unui cadru teoretic ce
cuprinde conceptele de influenţă şi de putere. Comunicarea ca proces social determină apariţia unor relaţii şi
atitudini sociale, fiind principalul instrument de transmitere a unor influenţe ce vor produce schimbări în planul
receptorilor. Parsons înţelegea prin influenţă mijlocul simbolic de persuasiune, deoarece aceasta induce intenţiile
transmiţătorului asupra receptorului.

1.2 Efectele conumicării şi ale procesului de influenţă

Abraham Moles, analizând socio-dinamica culturii ca ansamblu de elemente specifice unei spiritualităţi,
considera că fenomenul cultural este transmis prin canale mass media care au rolul de a sistematiza cultura.
Elementele cuprinse în sfera culturii se prezintă sub două aspecte: unul semantic şi altul estetic. Primul aspect se
referă la conţinutul informaţional, exprimat prin semne, al căror semnificant (înţeles) trebuie să fie însuşit de
comunitatea culturală care-1 utilizează. Al doilea aspect dă libertate conţinutului semantic, pentru a fi interpretat
în funcţie de jocul perceptiv ce se raportează la conţinutul informaţional al semnului. El este receptat şi înţeles
graţie puterii creative a celor doi subiecţi comunicatori: transmiţătorul şi receptorul.
Spre deosebire de cultura umanistă a Renaşterii, în care mass media transmite fluxuri de mesaje non-
ierarhizate, fiecare individ extrăgând elementele ce vor intra în conţinutul culturii proprii, în cultura modernă se
remarcă un stoc de elemente, vehiculate prin canale, care se transformă în produse culturale prin mass media şi
ajung către un segment comunitar, o plajă de consumatori.
Această deschidere, proprie culturii moderne, modifică procesul comunicării deoarece antrenează o
interinfluenţă între transmiţător şi receptor, fiecare jucându-şi propriul rol asupra conţinutului mesajului. Drept
urmare, fiecare comunicator este, la rându-i, receptor al opiniei publice, luând pulsul publicului în raport cu
mijlocul propriu de comunicare: ziar, revistă, cărţi, film, post radio sau canal tv. Profesioniştii în reclame şi
relaţii publice sunt senzorii cei mai vigilenţi asupra imaginii create de produsele lor asupra publicului. Iată de ce
publicitatea şi departamentul de relaţii publice ocupă roluri prioritare în orice sistem comunicaţional.
In formele sale avansate, comunicarea de masă cuprinde colectivităţi bine organizate, antrenând
diversitatea auditoriului. Mijloacele de comunicare în masă sunt adecvate unui public receptor care uneşte
persoane extrem de diferite, mai ales la nivel motivaţional, manifestând interese variate în raport cu mesajul
comunicat.
Intrucât relaţia dintre comunicator şi receptor nu poate fi interactivă, fiecare îşi construieşte câte o
imagine despre sine şi despre celălalt. Informaţia conţinută în mesaj urmează legile economiei de piaţă:
comunicatorul a cumpărat mesajul iar receptorul este un consumator care, la rându-i, a cumpărat mesajul.
Mesajele sunt publice, dar receptarea lor este diferită, varietatea lor cuprinzând conţinuturi ce se adresează unor
segmente distincte ale vieţii publice. Există şi cazuri în care mesajul transmis prin mass media manipulează
segmente majore din public. Prin conţinutul mesajului, transmiţătorul poate influenţa orientarea receptorului în
aşa fel încât acesta să-i susţină convingerile. Diferitul devine, astfel, unanim.

2.1Evoluţia comunicării de masă

Oprindu-se asupra analizei mesajelor difuzate prin transmitătorii de ştiri, Robert Cisino subliniază că
aceştia controlează accesul la mass media iar materialul pe care-l difuzează este deja influenţat; atrage în
continuare atenţia că aceştia îl manipulează, la rândul lor, apelând la diverse tehnici (de obicei la o combinaţie de
tehnici), aplicate în mod conştient pentru a strecura influenţele, în încercarea de a face ca publicul american să
gândească, să simtă şi să răspundă într-un anumit mod (1).
După cum rezultă din analiza de până acum asupra comunicării mass media, mesajele sunt publice şi
conţin informaţii asupra unor probleme, de mare interes pentru opinia publică. în acelaşi timp, o anumită formă
de jurnalism, cel de investigaţie, are o influenţă deosebit de importantă asupra opiniei publice. Ziariştii care
practică o astfel de activitate jurnalistică atrag atenţia asupra unor informaţii din viaţa privată a diferiţilor oameni
publici cu intenţia de a-i susţine sau de a-i scoate de pe scena publică. Aici sunt înscrise personalităţi din viaţa

3
politică, juridică sau din planul executivului. Un asemenea tip de manipulare nu este o noutate pentru scena vieţii
publice, Antichitatea oferindu-ne cazuri remarcabile de personalităţi trădate sau glorificate într-un anumit
moment de referinţă pentru cursul istoriei unui popor. Să aducem în atenţie câteva exemple de trădare din
Antichitate. Socrate este primul orator care-şi dedică întreaga viaţă dialogului cu tinerii; a fost, însă, trădat de
atenienii care nu l-au înţeles, condamnându-1 la moarte..

2..2 Structura şi obiectivele comunicării de masă

Revenind asupra procesului comunicării de masă, ne vom opri asupra elementelor structurii
paradigmatice a acesteia, indiferent de contextul socio-economic în care se manifestă:
1. comunicatorul dau "susţinătorul";
2. publicul receptor;
3. organizaţia mass media şi agenţii săi care controlează canalul;
4. orice eveniment sau subiect care conexează celelalte trei elemente;
5. feedback-ul sau răspunsul dat de publicul receptor -audienţa tv, succesul în alegeri, impactul pe care o
ştire îl exercită asupra comportamentului receptorilor.
Mass media creează o anumită structură a aşteptărilor publicului şi produce transformări calitative
asupra audienţei. Prin ea, receptorii primesc informaţii selectate conform propriilor nevoi. Comunicatorii şi
mesajele sunt selectate cu scopul de a satisface nevoile comunicative ale unei audienţe. Nu trebuie uitat faptul că
publicul, la rându-i, selectează mesajele utile din diversitatea mesajelor prezente. Prin selectarea şi orientarea
ştirilor publicate editorii îşi asumă următoarele obiective:
Influenţarea prin plasarea ştirilor este o tehnică prin care editorii pot reduce la minimum atenţia
acordată unor evenimente (prin plasarea articolelor în ultimele pagini ale ziarelor sau prin acordarea unor spaţii
infime de emisie) sau, dimpotrivă, pot spori interesul faţă de aceste evenimente (prin apariţii pe prima pagină,
sau prin orientarea timpului de emisie).
Influenţarea prin titluri porneşte de la ideea că titlurile stabilesc dispoziţia şi sistemul de valori ale
articolului. S-a constatat chiar că şi cei mai instruiţi cititori pot fi influenţaţi într-un fel sau altul de către titlu.
Influenţarea prin alegerea evenimentelor urmăreşte ca prin utilizarea unor cuvinte alese cu grijă un
editor sau crainic de radio sau TV să poată discredita personalităţi aflate în dizgraţie sau, dimpotrivă, să
contribuie la creşterea prestigiului şi respectului pentru acestea.(Am amintit mai sus de această formă de
jurnalism, numită jurnalism de investigaţie.)
Influenţarea prin selecţia fotografiilor probează faptul că editorii sunt conştienţi de influenţa puternică
ce poate fi implantată în mod secret, printr-o selecţie atentă a fotografiilor şi a peliculelor pentru televiziune.(...)
Scopul urmărit este cel al atragerii atenţiei receptorilor asupra unor probleme de domeniu sau asupra unor
personalităţi care sunt supuse analizei opiniei publice.

3.Comunicarea politică

Societatea postindustrială, a secolului al XXI -lea, a devenit o societate informaţională sau o societate a
comunicării. Actul comunicării nu este reglementat de identităţile interlocutorilor, ci de contextul social în care
se desfăşoară. Iată de ce comunicarea politică cuprinde o varietate de interacţiuni între actorii politici, mass
media, public, electorat, toţi aceşti participanţi prezentând proiecte, motivaţii, resurse, mize pe care le antrenează
în dinamica comunica-ţională. Imaginea şi cuvântul sunt mijloacele cheie pentru succesul politic.
Trei actori sunt esenţiali pentru exprimarea politicului în viaţa publică: politicienii, mass media şi opinia
publică. Cel de-al treilea actor este prezent prin sondajele de opinie. Mass media continuă acest demers în viaţa
publică prin prezentarea analizei asupra rezultatelor sondajelor de opinie.
Sondajul de opinie influenţează direct asupra modului *n care se face politică, jucând în acelaşi timp un
rol consultativ * luarea unor decizii importante. Sondajul se efectuează pe bază de chestionar sau interviu.

4
 3.1Mesajul şi puterea lui de influenţă

Nevoia de a transmite idealuri politice nu poate fi considerată ca aparţinând zilelor noastre; ea apare
odată cu organizarea vieţii sociale antice, când oamenii politici au fost tentaţi să convingă, cu ajutorul unor
tehnici şi procedee special adaptate, inducerea unor idei la nivelul maselor. Drept urmare, stilul oratoric s-a
format în Antichitatea greacă, pentru ca mai apoi să evolueze, sub o formă specializată, în Roma antică. Acest
interes pentru captarea auditoriului, început în viaţa politică a Greciei antice, se va dezvolta, am putea spune
chiar "rafina", până în zilele noastre, căpătând particularităţi proprii arealului socio-politic în care se manifestă.
Gustave Le Bon afirma în Psihologia maselor că oamenii sunt, în general, prin definiţie creduli şi au
nevoie de un conducător. Acel conducător, datorită puterii sale de fascinaţie, ajunge să supună masele folosind
metode de acţiune cât mai diverse - afirmaţii fără dovezi, repetiţii, prestigiu sau alte forme. Succesul se poate
afirma atât pentru un domeniu de activitate, pentru o colectivitate restrânsă, cât şi pentru întreaga comunitate,
căpătând recunoaştere naţională sau internaţională. Recunoaşterea cuprinde un număr redus de subiecţi care au
nevoie să acorde gloria, succesul cuiva. Şi, în cazul în care nu se găseşte eroul potrivit, succesul va fi acordat
unui individ modest, cu intenţia de a împlini nevoia socială a premierii. Oamenii nu se supun, însă, celor pe care
îi cunosc prea bine ci, dimpotrivă, celor care au forţa să se impună. Pentru valeţi nu există oameni celebri! (I)
Păstrarea prestigiului politic, recunoaşterea într-o galerie a personalităţilor politice, presupune o acţiune în forţă:
Singurii conducători care îşi păstrează prestigiul intact şi pe care mulţimile ajung să îi admire fără restricţii sunt
conducătorii morţi . Iată de ce, conducătorii actuali au nevoie de statui şi tablouri, care înlocuiesc vechile altare,
cultul fiind acelaşi, întrucât pentru mulţimi ori eşti zeu, ori eşti nimic. Recompensa face parte din ordinea
segmentului social respectiv; ea este integrată organic in societate.

3.2. Mesajul politic

Comunicarea politică îşi afirmă mulţidimensionalitatea Prin conţinutul său plurivalent, ce cuprinde
teorii, tehnici şi practici de o mare diversitate. Interdisciplinaritatea este proprie abordării problemelor.
Sociologia, lingvistica, semiotica, an¬tropologia filosofică, psihosociologia sunt disciplinele antre¬nate în
demersul explicativ asupra înţelegerii procesului comunicării politice.
Teoriile rivalizează între ele atât din perspectiva de abordare a comunicării şi politicului cât şi privitor la
accen¬tuarea aspectului pragmatic, simbolic sau structural. Perspec¬tivele comportamentistă şi structural-
funcţionalistă acordă prioritate comunicării în raport cu politicul, accentuând aspectele pragmatice şi structurale.
Conform acestor perspec¬tive, comunicarea politică transmite informaţii în mediul înconjurător. Abordarea
interacţionalistă a comunicării şi po-liticului, cât şi cea dialogată, prezintă comunicarea politică ca o construcţie
de semnificaţii prin acţiune reciprocă, în vederea construirii unei lumi pozitive şi normative.
Dacă prima perspectivă consideră spaţiul social ca un univers de obiecte, oameni şi idei, cu existenţă
exterioară şi constrângătoare, în care informaţia conectează diferite activităţi, cea de-a doua perspectivă priveşte
lumea ca un cadru simbolic, structurat în funcţie de semnificaţiile care guvernează comportamentul şi diferitele
zone de activitate cu mediul în care se produc. Indiferent de perspectivă, analiza are în atenţie conţinutul
mesajelor.
Din conţinutul atât de divers al mesajelor se remarcă, prin flexibilitatea lor, cele politice. Totdeauna
mesajul politic a folosit mijloace şi procedee de convingere, având drept finalitate adeziunea unui segment cât
mai mare din populaţie. Comunicarea politică este spaţiul în care se schimbă mesaje asupra politicii prin
următorii subiecţi: oamenii politici, ziariştii (mass media), opinia publică reprezentată de sondajele de opinie.
Scoţând în evidenţă un asemenea model, Remy Rieffel în lucrarea Media şi viaţa politică urmează terminologia
lui Philippe Breton şi a lui Serge Proulx din Explozia comunicării. Interesul pentru un asemenea model, care
estompează defectele sau slăbiciunile, a intrat în sfera de acţiune a tuturor celor care pregătesc discursurile
televizate. Este adus, spre exemplificare, Jean Lecanuet, om politic, care încă din anul 1965 a beneficiat de
recomandările consilierilor săi în comunicare. In Franţa, anii 1974 şi 1981 sunt cei mai relevanţi pentru
programele politice televizate ale candidaţilor prezidenţiali.
Propaganda, la rândul ei, este fundamentată pe o argumentaţie manipulată, de vreme ce mesajul pe care
vrem să-1 transmitem este deformat voit cu scopul de a atinge un obiectiv precis. Informaţia politică este
prezentată în aşa fel încât receptorul să o accepte necondiţionat.
Jean-Marie Domenach descrie caracteristicile externe şi interne ale propagandei în lucrarea Propaganda
politică (1950). Astfel, din punct de vedere extern, ea se adresează simultan individului şi maselor, utilizând
toate mijloacele tehnice disponibile (presă, radio, televiziune, afişe, manifeste, cinema), fiind continue şi durabile
pentru a provoca adeziunea Şi acţiunea receptorului .

5
 3.3. Comunicare politică şi marketing politic

Profesionalizarea comunicării politice aduce în prim plan trei practici politice: sondajul de opinie, care
face posibilă măsurarea opiniei publice, publicitatea politică şi marketingul politic. Comunicarea politică se
regăseşte în fiecare dintre aceste practici, fiind, la rându-i, influenţată de rezultatele obţinute prin măsurarea
opiniilor, conduitelor, valorilor şi comportamentelor.
Marketingul politic aduce o producţie profesionalizată în formarea şi distribuirea imaginii candidaţilor,
situându-se în planul praxiologiei politice. Este fundamentat pe postulatul potrivit căruia comportamentele
consumatorilor şi comportamentele cetăţenilor pot fi analizate după criterii asemănătoare. Logica marketingului
este marcată de o reprezentare a societăţii sub forma unei sume de segmente, ale căror trăsături distinctive
( sociodemograficey culturale, politice etc. ) trebuie cunoscute pentru a le putea evalua cerinţele (6). Analiza
vizează atât producătorul imaginii discursului politic cât şi receptorul, opinia publică. Această industrializare a
domeniului politic funcţionează după formula: Cum poţi vinde imaginea omului politic cu un buget minim ca să
obţii maximă influenţă? Cât de bună trebuie să fie imaginea pentru a fi vândută?
Formulele au la bază viteza executării sondajului de opinie, transmiterii mesajului politic pe o arie cât
mai extinsă şi cu o eficienţă maximă. Principalele elemente componente ale limbajului politic sunt: miturile cu
procedeele lor de simbolizare, valorile, ce edifică/justifică opinii, comporta¬mente, atitudini, jocurile de
imagine şi rolurile, care contribuie la definirea contextului situaţional, ritualurile şi ceremo-nialurile, consituite
din practici protocolare care sunt obligatorii campaniile electorale, emblemele şi simbolurile care dau identitate
şi structurează imaginarul politic.

4.Rolul comunicării în prevenirea, reducerea şi rezolvarea conflictelor

Situaţiile de criză şi conflict apar între comunicatori atunci când informaţia lipseşte sau e prea săracă,
când nu există timp suficient pentru culegerea datelor, când mesajul nu e decodificat corect. Emiţătorul transmite
mesaje într-un regim de normalitate; o dată apărută o situaţie de criză, acesta este supus unui "bombardament"
informaţional.
Pentru început vom lămuri aparatul conceptual cu care operăm. Termenul de criză exprimă o perioadă
din dinamica unui sistem caracterizată prin acumularea accentuată a dificultăţilor, izbucnirea conflictuală
a tensiunilor, fapt car face dificilă funcţionarea sa normală, declanşându-se presiuni de schimbare. Iar prin
conflict desemnăm opoziţia directă, lupta între indivizi, grupuri, clase sociale, partide, comunităţi, state cu
interese economice, politice, religioase, etnice, rasiale divergente sau incompatibile, cu efecte distructive asupr
interacţiunii sociale. (6)
Conflictul desemnează o neînţelegere, o ciocnire d interese, care poate cunoaşte diferite grade de
intensitate. Termenul provine din latinescul conflictus cu accepţiunea de lovirea împreună cu forţa. In
comunicare conflictul exprimă dezacorduri, fricţiuni între membrii grupului; ciocnire de interese. Din această
perspectivă se disting următoarele forme: conflict agresiv, în care părţile adoptă atitudini radicale, exclusiviste;
conflict reţinut, în care părţile au o motivaţie raţională în realizarea unor interese proprii. în primul caz,
recunoaşterea părţii adverse este impusă de lege, în timp ce în al doilea caz, părţile îşi recunosc reciproc
legitimitatea. Goodall (7) identifică zece tipuri de diferenţieri care ar genera conflicte interpersonale: diferenţe de
opinii asupra unei problematici, diferenţe de valori care afectează realizarea sarcinilor, dezacorduri privind
calitatea dovezilor utilizate, care afectează deciziile luate, conflicte privind loialitatea personală sau prietenia,
inluenţând compatibilitatea rolurilor, conflicte rezultate din neînţelegeri asupra obiectivelor şi
scopurilor, .asumarea unor obiective sau scopuri din perspective diferite, conflicte privind perceperea
recompenselor, contribuţia fiind apreciată mai mare decât recompensa, conflicte determinate de prejudecăţi
personale, conflicte rezultate din înfăţişarea fizică sau atractivitatea faţă de o persoană, conflicte ce scot în
evidenţă ambiţia, motivaţia sau conducerea, conflicte atribuite stilului personal - stil de comunicare, stil de
conducere, stil de viaţă. Conflictul parcurge mai multe etape: dezacordul, confruntarea, escaladarea, de-
escaladarea, rezolvarea. Cursul evolutiv al acestuia depinde de o serie de strategii de comunicare, aplicate pentru
orientarea emiţătorului. Acestea sunt: a) de informare, emiţătorul dorind ca destinatarul să înţeleagă situaţia, fără
ca acesta din urmă să fie implicat în procesul comunicării; b) de convingere, emiţătorul doreşte ca receptorul să
acţioneze. In acest al doilea caz, are loc implicarea receptorului în conflict, pentru a cunoaşte opiniile şi pentru a-
1 convinge să acţioneze favorabil.
Dacă urmăreşte derularea situaţiei de criză, emiţătorul poate utiliza: strategia pas cu pas; strategii de
inversare, strategii de răsturnare a imaginii. Prima strategie, pas cu pas, este foarte necesară pentru a ţine sub
control situaţia, distribuind periodic informaţii către mass-media, rapoartele periodice putând controla zvonurile.

6
A doua strategie, de inversare, presupune ca emiţătorul să aducă contraargumente rapide. Este o strategie de
imagine. Ultima strategie, de răsturnare a imaginii, este aplicată când componenta "imagine" este considerată
arma de bază pentru una dintre părţile aflate în conflict. Nu trebuie uitat că un factor important de analizat este
credibilitatea. Credibilitatea emiţătorului potenţează convingerea receptorului, cu condiţia ca primul să aibă o
imagine pozitivă în viaţa publică.
In situaţiile de conflict, comunicarea este o componentă esenţială a activităţii de relaţii publice.
Informarea presei şi a agenţilor guvernamentali se va face periodic iar dezbaterile, privind soluţionarea
conflictului, vor fi atât interne cât şi externe. Mesajele vor fi cât mai bine elaborate, eficienţa mesajului
depinzând de gradul său de elaborare. Pentru a menţine "trează" atenţia publicului, mesajul va cuprinde ideea de
bază.
Canalele de comunicare se vor supune următoarelor criterii: timp, cost, precizie, detaliu, relaţie,
nevoia de înscris. Emiţătorii se află într-o luptă permanentă cu păstrarea sau răsturnarea imaginii asupra
evenimentului. Imaginea de la "faţa locului" produce un efect imediat asupra receptorului. La fel de importantă
este perspectiva din care o prezinţi. La toate aceste elemente adăugăm nevoia prezenţei unor persoane " martor"
de la locul crizei. Nu în ultimul rând, considerăm oportune dezbaterile evenimentelor, însoţite de soluţii
plauzibile.
In situaţiile de criză sau conflict un rol important revine "artei" negocierii. Negocierea este o
confruntare nearmată, prin care două sau mai multe persoane, cu interese şi poziţii contradictorii, dar
complementare, pot să ajungă la un angajament reciproc avantajos. Ea este procesul în care părţile, având
obiective comune şi conflictuale, dezbat posibilităţile unui posibil acord. Are loc un dialog între două sau mai
multe persoane, prin care se încearcă să se ajungă la o înţelegere şi să se stabilească un acord. în acest proces
scopul urmărit este controlat de alte persoane, de la care dorim sa obţinem ceea ce vrem, atâta timp cât şi aceştia
doresc ceva de la noi.
Premisa de la care pornim în procesul negocierii este faptul că fiecare parte are nevoi directe sau
indirecte pe care vrea să le satisfacă; când sunt ignorate nevoile unui partener, rezultatele exclud orice înţelegere,
declanşându-se conflictul. Drept urmare, negocierea este văzută ca o confruntare în care toţi partenerii sunt
câştigători. Ea înseamnă admiterea altor idei, presupunând compromisuri, concesii pentru a evita ruperea
relaţiilor şi declanşarea conflictului deschis. Negocierea este un instrument pentru a realiza o înţelegere mutuală.
Există şi cazuri când negocierea înseamnă menţinerea unui contract, câştigarea de timp, împiedicarea situaţiei de
conflict deschis..

Concluzii

Activitatea de comunicare deţine ponderea cea mai ridicată în cadrul activităţilor pe care le desfăşoară
în mod curent un individ. Iată de ce, lucrarea îşi propune să ofere un instrument în interpretarea informaţiilor,
ajutându-ne să fim receptivi, să fim înţeleşi, să fim acceptaţi, să provocăm o schimbare de comportament sau de
atitudine, indiferent de domeniul de activitate. Succesul fiecărui specialist va depinde de mesajele pe care le
comunică. Analiza procesului comunicării ne dovedeşte faptul că nu putem găsi un model unic al comunicării.
Varietatea situaţiilor, contextelor şi formelor de comunicare depăşeşte orice încercare de reducere a acestui
proces la o soluţie unică, definitorie. Modelele prezentate în acest curs constituie o dovadă. Structura lucrării
analizează comunicarea înfăptuită în diferite medii sociale -ca formă de manifestare în mass media, în viaţa
politică, juridică, în cadrul organizaţiilor - pentru a oferi puncte de sprijin în înţelegea acestui proces unui public
cât mai mare de cititori. Conţinutul acestui curs se adresează studenţilor dar şi profesioniştilor din toate mediile
de activitate, conducătorilor dar şi angajaţilor din orice formă de activitate, părinţilor dar şi copiilor, indiferent de
generaţie, omului contemporan care se pregăteşte pentru un viitor din ce în ce mai puţin predictibil.
Comunicarea este condiţia vieţii omeneşti şi a ordinii sociale. Importanţa acestui proces a determinat formularea
unor accepţiuni diferite care accentuează unele aspecte, relaţii sau componente ale procesului. Comunicarea se
deschide odată cu intenţia transmiţătorului de a emite un anumit mesaj către receptor. Intenţia acestuia este
însoţită de semnificaţia evenimentului ce urmează a fi comunicat. Mesajul este elementul de legătură dintre
transmiţător şi receptor, aducând în atenţie referentul comunicării, obiectul pe care se centrează informaţia. O
condiţie se impune a fi respectată: semnificaţia semnelor

7
REFERINȚE
[1] Schein, E., Organisational Culture and Leadership, 2-ad edition, San Francisco, Jossey, 1992,
p.233.
[2] Heilbrunn, B., Logo-ul, Bucureşti, Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice, 2002, p.91-102.
[3] Handy, Ch., Unterstanding Organisations, Minddlesex, Penguin Books, Harmondsworth, 1985, p.
188-196.
[4] Tran, V. şi Stănciugelu, L, Teoria comunicării, Bucureşti, Comunicare ro., p. 227-228.
[5] Mitzberg, H., Inside our strânge world of organisation, London, Collier Macmillan Publisers, 1989.
[6] Tran, V. şi Stanciugelu, L, op. cit., p. 233