ABORDAREA SEMIOTIC A COMUNICRII

Se pare ca nici un domeniu de studiu nu este mai stimulator si mai promitator ca acela al comunicarii n societatea contemporana. Cele mai diverse discipline concura la studierea informarii, a matricelor de procesare a informatiei, a propagarii, distorsionarii si amplificarii informatiei. Comunicarea a ajuns sa fie considerata "miezul culturii, cunoasterii si comportamentului social". Unul dintre cei mai autorizati teoreticieni americani ai comunicarii, John Fiske, scria n celebrul sau studiu din 1982, Introduction to Communication Studies: "Comunicarea este o dimensiune centrala a vietii noastre culturale; fara ea, orice tip de cultura moare. n consecinta, studiul comunicarii presupune studiul culturii n care este integrata" (1, p.2).

Cnd vorbim despre comunicare este important de notat ca nu avem de-a face cu un obiect de studiu, ci cu o arie de studiu multi-disciplinara. Acest mod de a privi obiectul de studiu (ca arie multi-disclipinara) sugereaza ca dificultatea vine (n parte) din faptul ca ceea ce spun psihologii si sociologii despre comunicarea umana si despre comportamentul uman are prea putin de-a face cu ceea ce spun specialistii din alte domenii - spre exemplu, din critica literara. Pentru a clarifica aceasta confuzie, vom pleca de la cteva presupuneri pe care le inventariaza John Fiske: i. Domeniul comunicarii poate fi abordat si nteles, dar este necesara o abordare dinspre mai multe discipline. ii. Orice comunicare include si implica semne si coduri. Semnele sunt acte sau fapte (de arta) ce se refera la altceva dect ele nsele (constructii ce semnifica). Codurile sunt sisteme n care semnele sunt organizate si care determina modul n care pot fi legate ntre ele semnele. iii. Aceste semne si coduri sunt facute sa fie la ndemna celorlalti. Transmiterea sau receptarea de semne sau coduri, comunicarea, este practica relatiilor sociale. iv. Comunicarea este o dimensiune centrala a vietii noastre culturale, fara de care cultura de orice tip moare. n consec 24124s1812y inta, studiul comunicarii implica studiul culturii n care se integreaza. O definitie generala a comunicarii are meritul de a surprinde toate aceste presupuneri: Comunicarea este interactiune umana prin mesaje (1, p.34). Dar, dupa cum vom vedea pe parcursul capitolelor urmatoare, aceasta definitie este mult prea generala. Semnele sunt acte sau fapte de arta care se refera la altceva dect ele nsele; prin aceasta, ele sunt structuri care semnifica (adica transmit informatii despre o realitate). Sistemele n care sunt organizate aceste semne, precum si modalitatile de corelare dintre semne n cadrul sistemelor sunt codurile (1, pp.64-84). Comunicarea poate fi considerata ca "transmitere de mesaje", dar si ca transmitere si schimb de sensuri, precum si ca activitate de decupare, distorsionare si creare de sensuri (ntelesuri). Ca transmitere de mesaje, comunicarea dintre oameni poate fi studiata ca proces, interesndu-ne modul n care emitatorul (receptorul) codifica (decodifica) mesajul, modul n care emitentii folosesc mijloacele si canalele de comunicare, precum si eficienta mesajului transmis (evaluata prin intermediul feedback-ului). Dar aceasta abordare a comunicarii nu este singura posibila.

Dupa John Fiske (1, pp. 1-4), n studiul comunicarii exista doua scoli. i) scoala "proces" considera mesajul drept ceea ce se transmite prin procesul de comunicare. Mesajul este ceea ce s-a transmis de la A la B, ambalat corespunzator si pregatit pentru a afecta starea sau/si modul de gndire al receptorului. Un alt efect dect cel urmarit sau un efect mai mic dect cel scontat este considerat esec n comunicare. Aceasta orientare considera comunicarea drept transmisie de mesaje. Este preocupata de modul n care emitatorul si receptorul codifica si decodifica, de felul n care transmitatorii folosesc canalele si media. Se intereseaza de aspecte cum ar fi eficienta si acuratetea. Considera comunicarea ca pe un proces ce afecteaza comportamentul sau modul de gndire (starea intelectuala) a altcuiva. Cnd efectul este mai mic dect cel scontat, aceasta scoala vorbeste despre esec n comunicare; ea urmareste sa stabileasca etapele procesului pentru a depista unde a aparut esecul. Aceasta scoala poate fi numita scoala proces. n teoria comunicarii s-au conturat doua curente principale n privinta definirii conceptului de comunicare: "scoala proces" si scoala semiotica (1, pp.1-4). Cei mai importanti reprezentanti ai acestei orientari vin din Statele Unite; ei propun modele de analiza a comunicarii care sunt instructive din perspectiva constientizarii treptate, n teoria comunicarii, a ncarcaturii culturale (Cultural Loading) a oricarui act comunicational: Lasswell (1948), Shannon si Weaver (1949), Newcomb (1953), Grebner (1956), Westley si MacLean (1957), Jakobson (1960) - a se vedea (1, pp.6-38). ii) scoala semiotica abordeaza comunicarea ca producere si schimb de ntelesuri. Ea este preocupata de rolul textului (mesajului) ntr-o cultura, precum si de rolul diferentelor culturale n cadrul interactiunilor dintre mesaj si indivizi. Aceasta orientare concepe comunicarea ca pe producere sau schimb de ntelesuri (semnificatii). Ea este preocupata de modul n care mesajele (sau textul) interactioneaza cu oamenii pentru a produce ntelesuri (semnificatii), ceea ce nseamna ca este preocupata de rolul textului n cultura noastra. Foloseste termeni cum este cel de semnificatie si nu considera neaparat nentelegerea ca semn evident al esecului n comunicare; aceasta nentelegere poate sa apara ca rezultat al diferentelor culturale dintre emitator si receptor. Pentru aceasta scoala, studiul comunicarii este studiul textului si al culturii. Principala metoda de studiu este semiotica. Contributiile cele mai importanta la aparitia si dezvoltarea scolii semiotice au fost semnate de Charls S. Peirce1 si, desigur, de Ferdinand de Saussure2, al carui Curs de lingvistica generala a fost publicat postum, n 1916. Fiecare dintre cei doi ntemeietori de scoala a avut urmasi importanti: C.S. Peirce a fost continuat de Odgon si Richards (1923), iar Saussure de danezul L. Hjelmslev, precum si de Roland Barthes (1968 si 1973) si Pierre Gouriaud (1975) - a se vedea 1, pp.39-60; 2, pp.29-41. Dupa cum se poate vedea, "scoala proces" defineste comunicarea mai aproape de acceptiunea comuna a termenului: procesul prin care o "persoana" intra n legatura cu altele si le afecteaza - fie n plan intelectual, fie n plan emotional, fie n plan comportamental, fiind afectata la rndul ei de persoanele contactate. scoala semiotica defineste comunicarea ntr-un sens mai larg: tot ceea ce face individul ca membru al unei anumite culturi (societati). Este o acceptiune mai complexa si mai ndepartata de acceptiunea simtului comun3.

scoala procesului de comunicare tinde sa tinteasca spre stiintele sociale, n special psihologia si sociologia, si sa se concentreze asupra actelor de comunicare. scoala semiotica se contureaza n jurul lingvisticii si al subiectelor de arta si se concentreaza asupra ansamblului a tot ceea ce are legatura cu aceasta comunicare. Fiecare scoala interpreteaza, n felul sau, definitia comunicarii ca interactiune sociala prin mesaje. Prima defineste interactiunea sociala drept procesul prin care o persoana e n legatura cu altele, afectndu-le comportamentul, starea intelectuala sau raspunsul emotional. [L1] [L2] Aceasta definitie este mai apropiata de ntelegerea obisnuita a comunicarii, de folosirea zilnica a cuvntului. Semiotica, nsa, defineste interactiune sociala ca tot ceea ce face individul ca membru al unei culturi sau societati 4 . n cursul de fata vom aborda comunicarea din ambele perspective, caci preferinta exclusivista pentru una dintre ele ne apare paguboasa pentru scopul nostru. Desigur, atunci cnd analizam legatura dintre natura limbajului si natura comunicarii, acceptiunea la care ne vom referi va fi aceea data de "scoala proces"; cnd ne vom ocupa, nsa, de determinismul cultural al comunicarii, folosindu-ne de conceptele lui Khun si Gonseth (paradigma si, respectiv, referential), vom gndi n termenii scolii semiotice, care scoate n evidenta interactiuni "constante", biunivoce, ntre "producatorul" de mesaj si sistemul de referinta, ntre acesta si "cititor". Ambivalenta demersului nostru se justifica att prin bivalenta comunicarii n general, ct si prin bivalenta proprie comunicarii interculturale; aceasta ntruneste ambele aspecte: att afectarea modului de gndire al interlocutorului, ct si producerea si schimbul de ntelesuri (determinate cultural). Abordarea ambelor aspecte ni se pare de maxima importanta pentru teoria comunicarii interculturale si, cu att mai mult, pentru administrarea si ameliorarea comunicarii dintre diferite ideologii. 1. sCOALA PROCES Adeptii acestei scoli considera mesajul drept ceea ce se transmite prin procesul de comunicare. Ei cred ca intentia este un factor decisiv n ceea ce constituie mesajul. Ceea ce ne loveste timpanul va fi un mesaj doar daca este ceva preconstient ca semnal pentru un ascultator. Intentia emitatorului poate fi specificata sau nespecificata (anuntata sau nu), constienta sau nu, dar e identificabila prin analiza mesajului. Mesajul este ceea ce emitatorul pune nauntrul sau, prin indiferent care mijloace. Prezentam n continuare cteva dintre modelele de analiza n care comunicarea este abordata ca proces. Ele au meritul de a ilustra, totodata, natura si scopul modelarii n cunoasterea stiintifica. Un model este un fel de "harta", care ne reprezinta caracteristici selectionate ale "teritoriului", fara sa fie atotcuprinzatoare. Valoarea unui model este data de urmatoarele: a) lumineaza, clarifica, sistematizeaza unele caracteristici ale domeniului studiat; b) evidentiaza unele conexiuni ntre caracteristici; c) precizeaza criteriile dupa care s-a facut selectia acestora; d) delimiteaza domeniul modelat. Din cele spuse mai sus rezulta ct de importanta este modelarea n cercetare si ct de utila este folosirea modelelor n activitatea didactica.

1.1. Shannon si Weaver au publicat, n 1949, cartea Teoria matematica a comunicarii, considerata una dintre "semintele" cele mai importante din care s-au dezvoltat studiile comunicarii5. Modelul creat de cei doi este unul linear. Simplitatea sa a adus dupa sine modele de mbunatatire, iar linearitatea - o sumedenie de critici. Sursa este locul luarii deciziei, ea decide ce mesaj sa fie trimis sau, mai degraba, selecteaza unul dintre mesajele posibile. Mesajul selectat este transformat apoi de transmitator n semnal trimis prin canal la receptor. Zgomotul reprezinta orice adaugire la semnal ntre transmitere si receptie, care nu a fost intentionata de sursa. Distinctia dintre zgomot semantic si zgomot tehnic sugereaza ca ar trebui, poate, inserata o casuta pentru receptionare "semantica" ntre cea a receptionarii tehnice si destinatar. Zgomotul, oriunde ar aparea (n transmitere, canal, auditoriu sau chiar n mesaj), face ntotdeauna confuza intentia emitatorului si limiteaza cantitatea de informatie ce poate fi transmisa ntr-o situatie data si la un moment dat. Depasirea problemei cauzate de zgomot i-a condus pe Shannon si Weaver la alte concepte fundamentale, cum ar fi informatia, redundanta si entropia. a. Informatia Shannon si Weaver utilizeaza, de fapt, termenul de "informatie" ntr-un mod specific, tehnic. Pentru a-l ntelege trebuie sa uitam de ntelesul zilnic al termenului. Informatia trebuie nteleasa ca o masura a predictibilitatii semnalului5. b. Redundanta si Entropie Redundanta este ceea ce este previzibil sau conventional ntr-un mesaj; conceptul opus este entropia. Redundanta este rezultatul unei predictibilitati nalte, iar entropia al uneia scazute. n consecinta, un mesaj cu nalta predictibilitate este redundant si dispune de un grad informativ redus. Daca ntlnesc un prieten pe strada, i spun "Salut"; fiind ceva foarte probabil, mesajul este redundant. n limba naturala, redundanta este omniprezenta si nu e deloc greu de observat ca un nivel mai ridicat al ei se asociaza cu o posibilitate sporita de detectare si nlaturare a erorilor. Romna prezinta un larg repertoriu de marci 6 ale pluralului substantivelor, caracterizate prin grade de redundanta diferite. Redundanta vine n ntmpinarea rezolvarii problemelor practice de comunicare, probleme ce pot fi asociate cu acuratetea sau depistarea de erori. Entropia poate fi cel mai bine nteleasa ca maximum de impredictibilitate, ce atrage dupa sine un nalt grad informativ; este o masura a numarului de alegeri de semnal care pot fi facute si a faptului ca aceste alegeri pot fi destul de aleatorii7. n mass-media, considera John Fiske, "redundanta apare, n general, ca o forta care actioneaza pentru status-quo si mpotriva schimbarii. Entropia este mai incomoda, mai stimulanta, mai socanta poate, mai greu de comunicat eficient" (1, p.41). c. Canal, Cod, Medium Alte doua importante concepte sunt canalul si codul. Acestea pot fi mai bine definite n corelatie cu un al treilea, medium-ul. Canalul este mijlocul fizic prin care este transmis semnalul.

Codul este un sistem de ntelesuri comun membrilor unei culturi sau subculturi. Consta deopotriva din semne si din reguli care determina cum si n ce context pot fi folosite aceste semne8. Medium (media) reprezinta mijlocul (mijloacele) tehnic (tehnice) de convertire a mesajului n semnal, care sa poata fi transmis prin canal. Astfel, putem clasifica media n trei categorii: i. media de prezentare: vocea, fata, trupul. Acestea folosesc limbaje "naturale" (cuvinte rostite, expresii, gesturi); ii. media de reprezentare: carti, picturi, fotografii. Pot fi o nregistrare a produselor din prima categorie, care sa existe independent de cel care comunica. Produc lucrari de comunicare; iii. media mecanice: telefonul, radioul, televiziunuea. Principala deosebire dintre categoriile (ii) si (iii) este aceea ca, n cazul al treilea, media folosesc canale ce sunt subiect al constrngerilor tehnologice si sunt afectate de un zgomot de tip tehnic. 1.2. George Gerbner a ncercat sa elaboreze un alt model general de comunicare (3, pp 171-199). Acest model este mai avansat prin doua aspecte. n primul rnd, el relationeaza mesajul cu "realitatea" despre care relateaza, ceea ce faciliteaza discutarea problemelor de perceptie si de nteles; n la doilea rnd, concepe comunicarea ca proces care consta n doua dimensiuni ce alterneaza: cea perceptuala (sau de receptie) si cea de comunicare (dimensiunea modalitatii de transmitere si control).

Dimensiunea orizontala: evenimentul (E), ceva din realitate, este perceput de receptor (R) - receptor uman sau tehnic. Perceptia lui R despre eveniment (E) are ca rezultat E1. Relatia dintre E si E1 implica selectia dintre elementele percepute de R si complexitatea evenimentului. Daca R este masina, selectia este determinata de parametrii sai, de capacitatile sale fizice. Daca R este uman, procesul de selectie este mai complex. Perceptia umana este un proces de interactiune sau negociere. Este un proces de adaptare a unor stimuli la matricea interna de gndire sau la concepte deja asimilate. Cnd aceasta "potrivire" are loc, nseamna ca am perceput ceva, pentru ca i-am conferit nteles. Astfel, "ntelesul" deriva de la potrivirea unor stimuli externi la concepte interne9. Dimensiunea verticala este cel de-al doilea stagiu. Are loc cnd perceptia despre eveniment, E1, este convertita n semnal despre E, SE. Acesta e ceea ce numim de obicei mesaj, adica semnal sau afirmatie despre eveniment. Cercul care reprezinta acest mesaj este divizat n doua; partea n care s-a notat S este cea care se refera la mesaj ca semnal n forma pe care o ia, iar cea notata cu E se refera la continut. Este clar ca atunci cnd avem un continut dat (un E dat), acesta poate fi comunicat n moduri diferite - avem un numar de Suri din care sa alegem. A gasi cel mai bun S pentru un E dat este una dintre preocuparile principale ale celui care comunica. Importanta lui SE consta n aceea ca alegerea lui S (adica a formei) va afecta evident prezentarea lui E - relatia dintre forma si continut este dinamica si interactiva10. Aceasta dimensiune mai contine conceptul de acces la media si la canalele de comunicare. Acest acces este de obicei permis subiectelor de prima importanta pentru societate, nsa selectia efectiva o va face un medium de comunicare si cine l controleaza11. Pentru cel de-al treilea stagiu al procesului, ne ntoarcem la dimensiunea orizontala. Aici, ceea ce este perceput de receptorul R2 nu este evenimentul E, ci un semnal sau o afirmatie despre eveniment, SE. R2 ntmpina SE cu un set de necesitati si concepte care deriva din modelul sau cultural. ntelesul potential al mesajului nu este niciodata complet realizat, iar forma pe care o ia nu este determinata pna nu are loc negocierea dintre R 2 si SE: ca sa rezulte un nteles pentru SE1. Un ultim concept prezent n modelul lui Gerbner este disponibilitatea. Ca si selectivitatea, aceasta "hotaraste" ceea ce este, de fapt, perceput/transmis. n acest caz, selectia nu este facuta de cel care percepe, ci de cel care comunica12; transmitatorul alege cum si catre cine trebuie facut mesajul disponibil. 1.3. T. Newcomb introduce, prin modelul sau (vezi 4, pp. 393-400), o forma total diferita de cea a proceselor prezentate mai sus: una triunghiulara. Importanta sa majora consta n faptul ca introduce studiul comunicarii n context societal sau, altfel spus, ntr-o relatie sociala13.
A si B sunt cel ce comunica si, respectiv, receptorul; ei pot fi doi indivizi, administratia si sindicatul, guvernul si poporul. X este parte a mediului lor social. AXB este un sistem, ceea ce nseamna ca relatiile sale interne sunt interdependente; daca A se schimba, B si X se vor modifica; sau daca A si schimba relatia cu X, B va fi determinat sa-si schimbe relatia fie cu A, fie cu X.

Daca A si B au atitudini similare fata de X, atunci sistemul va fi n echilibru. Daca A va avea o opinie mai buna despre X dect B, atunci cei doi, A si B, se vor gasi sub presiunea de a comunica pna cnd vor ajunge la atitudini asemanatoare fata de X (si sistemul va ajunge la echilibru). Cu ct X are un rol mai important n mediul lor social, cu att mai urgenta va fi resimtita nevoia de echilibru14. Acest model de comunicare reprezinta att un component de drept al scolii proces, ct si o forma de trecere de la scoala proces la scoala semiotica (ce va fi studiata n continuare). 2. sCOALA SEMIOTIC Pentru scoala semiotica, mesajul este o constructie de semne care, prin interactiune cu receptorul, produce ntelesul. Accentul nu se pune att pe comunicarea ca proces, ct pe comunicarea ca generator de semnificatii. Emitatorul (transmitator de mesaj) scade n importanta. Atentia se ndreapta asupra textului si a modului n care este "citit". Lectura este procesul de descoperire de sens ce apare atunci cnd cititorul interactioneaza sau negociaza cu textul. Negocierea are loc cnd cititorul filtreaza mesajul, prin sita modelului cultural, n ceea ce priveste semnele si codurile care compun mesajul15. Cu ct mpartasim aceleasi coduri si acelasi sistem de semne, cu att mai apropiate vor fi cele doua "semnificatii" atribuite mesajului (1, p. 61). Mesajul, deci, nu este ceva trimis de la A spre B, ci un element ntr-o relatie structurata ce include printre alte elemente si realitatea externa si producatorul/cititorul. Producerea si lectura textului sunt privite ca paralele (daca nu chiar identice); n cadrul acestor procese, relatia este structurata astfel nct ele ocupa acelasi loc. Studiind comunicarea din aceasta perspectiva, a semnificatiei, va trebui sa ne obisnuim cu un nou set de termeni, cum ar fi: semn, semnificatie, icon, index - toti referinduse la cai diferite de creare de nteles. Astfel, modelele de comunicare vor diferi de cele deja amintite prin aceea ca nu sunt lineare si nu contin sageti care sa indice fluxul mesajului. Ele sunt modele structurale, si orice sageti, atunci cnd apar, indica relatii ntre elemente n cursul crearii de semnificatii. a. Semiotica16 n centrul preocuparilor sale se afla semnul. Studiul semnelor si al modului n care acestea functioneaza este denumit semiotica sau "semiologie". Semiotica are trei arii majore de studiu:

i. semnul nsusi; ii. codurile sau sistemele n care sunt organizate semnele; iii. cultura n care aceste semne opereaza. Semiotica si concentreaza atentia asupra textului si acorda receptorului sau cititorului un rol mult mai activ dect n majoritatea modelelor comunicarii proces (modelul lui Gerbner fiind o exceptie)17. b. Semn si semnificatie Toate modelele ce urmaresc semnificatia au cam aceeasi forma. Fiecare dintre acestea urmareste trei elemente, care trebuie sa fie implicate n orice studiu al semnificatiei. Acestea sunt: semnul, la ce se refera semnul si cei care l utilizeaza (consumatorii de semn). Un semn este ceva fizic, perceptibil pentru simturile noastre, care se refera la altceva dect el nsusi si care depinde de recunoasterea consumatorilor sai (pentru a fi un semn)18. Ch. S. Peirce si F. de Saussure sunt cercetatorii ce au pus bazele semioticii. Primul vede semnul, semnificatul si consumatorii sai ca vrfuri ale unui triunghi. Fiecare element este n strnsa legatura cu celelalte doua si poate fi nteles numai prin celelalte doua elemente. Odata cu de Saussure, stiintele limbajului renunta la ideea ca semnele lingvistice s-ar referi la "obiecte" din realitate. Desi nu paraseste presupozitiile existentei unei realitati obiective (proprii tuturor filosofiilor realiste), de Saussure introduce o idee revolutionara, care va marca destinul stiintelor limbajului si comunicarii: semnele se refera la concepte, nu la lucruri. Peirce adopta nsa o linie usor diferita. Sustine ca semnul consta n forma sa fizica asociata unui concept mental si ca acest concept mental, la rndul sau, este un mod de a ntelege realitatea externa. Semnul este legat de realitate numai prin conceptele pe care le au cei ce-l folosesc. 2.1. Charles S. Peirce (12) a identificat o relatie de tip triunghiular ntre semn, utilizator si realitatea externa necesara studiului semnificatiei. Peirce considera ca semnul se adreseaza cuiva, crend n mintea acelei persoane un semn echivalent. Acesta este numit interpretantul primului semn. Primul semn exista pentru obiect.

Sagetile duble arata ca fiecare termen poate fi nteles numai n relatie cu ceilalti doi. Un semn se refera la altceva dect el nsusi - obiectul care este nteles de catre altcineva; adica are un efect n mintea celui care l foloseste - interpretantul. Acesta nu este consumatorul, utilizatorul semnului, ci ceea ce Peirce denumeste "adevaratul efect

semnificant" - un concept mental produs deopotriva de catre semn si de experienta utilizatorului n legatura cu obiectul19. Peirce a identificat o relatie de tip triunghiular de semne: icon, index si simbol. Iconul se aseamana cu obiectul: o fotografie a minii este un icon, o harta este un icon. Dar pot fi si iconi verbali: interjectiile sunt o tentativa de icon de limbaj. Indexul este un semn a carei existenta este n directa conexiune cu obiectul n cauza. Fumul este index pentru foc, stranutul pentru raceala. Simbolul este un semn a carui conexiune cu obiectul este o problema de conventie, ntelegere mutuala sau regula. El comunica numai ceea ce oamenii au stabilit ca reprezinta. Crucea rosie este un simbol, numerele sunt simboluri.
Iata cum si-a explicitat modelul nsusi Peirce (apud 13): "Un semn este ceva ce sta, pentru cineva, drept alt-ceva, ntro anumita privinta sau ntr-o anumita masura. Semnul se adreseaza cuiva si creeaza n mintea acestei persoane un semn echivalent sau, poate, mai dezvoltat. Semnul pe care l creeaza l numesc interpretantul primului semn. Semnul sta drept alt-ceva, care este obiectul". Continuatorii lui Peirce, Ogden si Richards, vor propune tot un model triunghiular al semnificatiei: referntul, referinta si simbolul.

2.2. Ferdinand de Saussure (15), ca lingvist, a fost - spre deosebire de Peirce interesat n primul rnd de limbaj. A fost interesat mai mult de modul n care semnele (sau, n cazul sau, cuvintele) se coreleaza cu alte semne, dect de modul n care se coreleaza cu "obiectul" peirceean. El si concentreaza atentia mult mai direct asupra semnului nsusi. Semnul, pentru de Saussure, este un obiect fizic cu semnificatie; sau un semn constnd din semnificant si semnificat. Semnificantul este imaginea semnului asa cum l percepem - urma pe hrtie sau sunetele n aer; semnificatul este conceptul mental la care se refera. Acest concept mental este cam acelasi la toti membrii aceleiasi culturi, care vorbesc aceeasi limba. Analiza semnului n maniera lui de Saussure trimite ntr-un plan secund problema semnificatiei, a relatiei dintre semnificat si realitate (sau a celei dintre semnul considerat de Peirce si obiect). El este interesat n primul rnd de relatia semnificantului cu semnificatul, precum si, cum am amintit mai sus, de relatia unui semn anume cu celelalte. Termenul lui de Saussure "semnificat" are similaritati cu cel de "interpretare" folosit de Peirce, dar de Saussure nu foloseste niciodata termenul de "efect" (urmare, consecinta) pentru a relationa semnificantul si semnificatul: el nu manifesta interes pentru domeniul utilizatorului de semn. Semiotica evalueaza comunicarea ca generare de semnificatie prin mesaje; generare realizata fie de cel ce codifica, fie de cel ce decodifica mesajul. Semnificatia nu este un concept static, absolut, clar delimitat n mesaj. Este un proces activ; semioticienii folosesc verbe ca a crea, a genera sau a negocia pentru a caracteriza acest proces. Negocierea este poate cel mai util dintre ele, pentru ca implica un "mai-las-eu - mai-lasi-tu" ntre persoana si mesaj. n ncheiere, este necesar de precizat ca cele doua moduri de a ntelege comunicarea nu sunt neaparat contradictorii; ele sunt doua abordari din unghiuri diferite, de pe pozitii diferite, dar complementare. Cu alte cuvinte, adeptii scolii proces sunt cantonati sub o alta paradigma fata de cei ai scolii semiotice. Notiunea de paradigma va fi analizata, pe larg, n capitolele ce urmeaza. Totusi, acest concept a fost dezbatut si de F. de Saussure n ncercarea lui de a gasi un model teoretic de organizare a semnelor. El defineste paradigma astfel: un set de elemente n cadrul caruia se va opera o alegere si doar un element din acel set va fi ales. Un exemplu simplu l constituie literele alfabetului. Paradigma limbajului scris ilustreaza doua caracteristici de baza ale unei paradigme: i) toate elementele trebuie sa aiba

ceva n comun, sa mpartaseasca acele caracteristici care le fac membri ai aceleasi paradigme; ii) fiecare element trebuie sa fie distinct de oricare dintre celelalte elemente ale paradigmei. Cuvintele sunt categorii ale paradigmei gramaticale, n calitate de verbe sau substantive, sau ale altor paradigme utilitare: limbajul legislativ, limbajul ndragostitilor, njuraturile barbatilor etc. Deci, pentru a comunica, selectam elemente dintr-o multitudine de paradigme. Pentru o viziune ct mai ampla asupra abordarilor, teoriilor si metodelor care pouleaza ntinsul domeniu pe care-l numim generic "stiintele comunicarii", este de recomandat consultarea cartii profesorului Ion Dragan, Paradigmele comunicarii de masa (16).
NOTE
1. Pna la Charles Peirce (1839-1914), semiotica s-a confundat cu filosofia limbajului. Pentru Peirce, semiotica reprezinta cadrul de referinta care nglobeaza orice alt studiu, aceasta explicnd si marea varietate a domeniilor de care s-a ocupat. Tzvetan Todorov aprecia, de altfel, ca Peirce "nu are o opera coerenta. Doctrina sa se schimba de la un an la altul" (2, p.113). Principala contributie a lui Peirce la dezvoltarea semioticii ca stiinta autonoma este considerata a fi definitia data semnului: "un Semn sau un Reprezentant este ceva Prim care, n legatura cu un altceva secund, numit Obiectul sau, intra ntr-o asemenea relatie triadica nct este capabil sa determine un al Treilea, numit Interpretantul sau, sa si asume aceeasi relatie triadica fata de Obiect, asemanatoare aceleia dintre Semn si Obiect" (3, p.41). La rndul lui, semnul este o relatie de trei termeni (semn, obiect si interpretant): ceva care provoaca procesul de nlantuire, obiectul existent n realitate si efectul pe care semnul l produce asupra interpretantului. Interpretantul este si el un semn pentru alt Interpretant - si asa mai departe, pna la Semnele perfecte (de pilda, relatiile dintre cuvnt si termenii care l definesc n dictionar: sinonimia sau parafrazarea). O alta realizare remarcabila a lui Peirce este clasificarea semnelor (a distins 66 de varietati). Cea mai cunoscuta (dar si cea mai prost interpretata) este distinctia Icon-Indice-Simbol, care corespunde, la Peirce, celor trei niveluri ale experientei umane: calitatile simtite (ale obiectelor), experienta efortului si semnele. "Cuvintele unei limbi sunt simboluri", ceea ce l claseaza pe Peirce n categoria conceptiei instrumentaliste (varianta cuvntului-simbol). 2. La de Saussure gasim ideea ca studiul gramaticii contemporane permite identificarea elementelor gramaticale vechi cu elemente aparute ulterior, chiar daca structurile lor sunt aparent diferite. Rezulta ca limbajul este o structura a gndirii care ar exista independent de formele lingvistice, caci exista o diferenta de natura ntre limba (la langue) si vorbire (la parole) (4, p.44). n viziunea lui Oswald Ducrot, "din teza saussuriana rezulta ca exista un arbitariu lingvistic fundamental distinct de arbritariul fiecarui semn izolat. Gndirea exista naintea limbajului, ca o masa amorfa, ca o nebuloasa, fara structuri privilegiate" [subl. ns., D.B. - 2, p.30]. Sublinierea noastra n textul lui Ducrot vrea sa indice una dintre ratiunile pentru care l consideram pe de Saussure unul dintre teoreticienii limbajului care pun gndirea naintea limbajului (sensul naintea semnului, semantica naintea semioticii). Nu ntmplator, el este unul dintre adeptii abordarii "riguroase" a limbajului, subordonata idealului hilbertian de inteligibilitate. De altfel, o spune singur, ct se poate de explicit: "Trebuie sa recunoastem ca forma teoretica si ideala a unei stiinte nu este ntotdeauna aceea pe care i-o impun exigentele practicii. n lingvistica, aceste exigente sunt mai imperioase dect oriunde; ele scuza, ntr-o oarecare masura confuzia ce domneste n prezent n aceste cercetari. (.) Idealul ar fi ca fiecare savant sa se consacre uneia sau alteia dintre aceste cercetari si sa cuprinda, n aceasta ordine, ct mai multe fapte posibile; dar e foarte greu sa posezi, stiintific, limbi att de diferite" (4, pp.112-113). Este foarte greu, dar ar fi de dorit; si, oricum, Saussure nu afirma ca ar fi imposibil. 3. Pentru de Saussure, de exemplu, limba - n calitatea ei de "sistem de semne" - este comparabila cu scriitura, cu formulele de politete, cu nsemnele militare sau cu alfabetul mutilor. El credea ca este nevoie de o stiinta a semnelor ("semiologia") care sa studieze semnele n viata sociala. "Saussure avea nevoie de semiologie pentru a integra n ea lingvistica. El o vedea ca pe o ramura a psihologiei sociale"(2, p.116). Ajunsesesa viseze la o semiotica generalizata si dintr-un "elan hilberian", dar si ca lingvist, din cerinte interne, proprii conceptiei sale despre limba. 4. Un occidental stie ca este membru al unei societati vestice, industriale fiindca - pentru a da doar una dintre multiplele posibilitati de interpretare - raspunde la "societatea de consum" sau "economia de piata" aproape n acelasi fel ca si ceilalti membri ai acestei culturi. Dar devine constient de diferentele culturale daca, spre exemplu, vizitnd Romnia, aude un discurs tributar "societatii de subzistenta" sau "economiei centralizate".

5. Shannon si Weaver au studiat n timpul razboiului, la Bell Telephone Laboratories, n SUA; preocuparea lor era aceea de a stabili o modalitate prin care canalele de comunicare sa fie folosite mai eficient. Pentru ei, canale de comunicare erau cablurile telefonice si undele radio. Teoria pe care au elaborat-o le-a permis sa abordeze problema transmiterii unei cantitati maxime de informatii printr-un canal dat si sa afle cum se masoara capacitatea unui canal oarecare. Modul n care au abordat problemele este de nteles, avnd n vedere formatia lor de ingineri si matematicieni. 6. Punem unitatea numita bit ca masura a informatiei. Bit nseamna, n practica, alegerea dintre Da si Nu (0/1). Aceste alegeri binare, opozitii binare sunt baza limbajului computerelor si - ar pretinde un psiholog - a felului n care opereaza creierele noastre. De exemplu, speram sa stabilim vrsta cuiva printr-o serie de alegeri binare: batrn/tnar; daca tnar, atunci adult sau pre-adult; daca e pre-adult, e adolescent sau pre-adolescent; daca e pre-adolescent, e de vrsta scolara sau prescolara; daca e prescolar, e copil sau bebelus. Raspunsul este bebelus si a fost obtinut n urma a cinci selectii; deci am utilizat cinci biti de informatie. 7. Pluralul rate nu poate fi considerat redundant, deoarece nu se serveste dect de o unica modificare fonetica (a lui a n e) pentru a ne avertiza ca termenul se refera la mai multe obiecte de tipul desemnat prin cuvntul rata. 8. Daca se doreste a se comunica identitatea cartilor dintr-un pachet de carti de joc, n mod vizual, aratndu-se fiecare dintre acestea, fiecare semnal va avea un maximum de entropie daca pachetul de joc este amestecat complet. Daca va fi asezat n ordine, fiecare semnal va avea un maximum de redundanta, deoarece receptorul poate identifica modelul de aranjare a pachetului de carti.

9. Scrierile secrete reprezinta o forma avansata a codurilor. Acestea pot fi grupate n trei mari categorii: i. Scrieri invizibile; trebuie considerate astfel toate scrierile care nu-si dezvaluie calitatea de scrieri dect dupa o anumita prelucrare fizico-chimica a suportului. ii. Scrieri disimulate; acestea presupun nlocuirea conventionala a unor nume, cuvinte sau expresii cu altele, menite sa induca n eroare pe indiscreti. iii. Scrieri cifrate; fiecare litera va fi nlocuita de o cifra, dupa un model prestabilit. Astfel, textul va arata ca o nsiruire de numere. 10. Aceasta "potrivire" este controlata de modelul cultural al fiecaruia. Asadar, oameni din culturi diferite vor percepe realitatea diferit; iar perceptia nu este doar un proces psihologic care se desfasoara nauntrul individului, ci si o problema de cultura.

11. Continutul nu este simpla transferare a ceva sub o anume forma sau datorita unei anume forme, ca n ceea ce I.A. Richards numeste cu aversiune "teoria comunicarii ca vulgara mpachetare". Richards foloseste aceasta sintagma plina de culoare pentru a-si varsa

dispretul asupra unor abordari din teoria comunicarii care considera ca ar exista un miez al mesajului, care ar fi anterior si independent n raport cu forma. Acesta este apoi codificat, adica este mpachetat ntr-un limbaj ca un colet care trebuie trimis. Receptorul nu trebuie dect sa despacheteze "coletul", iar receptorului nu i-ar ramne dect sa despacheteze "coletul". 12. Accesul la media este un mijloc de exercitare a puterii si controlului social. Aceasta este o credinta larg raspndita despre media; pentru a gasi ilustrari nu avem dect sa privim relatia dintre guvernele autoritare si media lor sau sa constatam ca printre primele tinte ale unei forte revolutionare se numara statia nationala de radio sau televiziune. 13. Politica unor companii de televiziune de a fixa programe ce contin sex sau violenta dupa ora 9 seara este o modalitate de limitare a disponibilitatii. 14. Pentru Newcomb, rolul comunicarii este simplu: mentinerea echilibrului n sistemul social. 15. A poate fi guvernul, B - un sindicat, iar X - politica de salarizare. n acest caz, un guvern socialist si un sindicat - care teoretic conlucreaza (sunt "prieteni") - se vor gasi fortati sa tina mai multe ntruniri pentru a cadea de acord asupra politicii de salarizare (X). Dar daca A este un guvern de dreapta ("neprieten" cu sindicatele), A si B nu vor mai fi presati sa a fi de acord asupra lui X. Daca relatia A-B nu este una de "simpatie", ei pot avea opinii diferite despre X si sistemul sa fie totusi n echilibru. 16. Aici nu ne propunem sa dezvoltam definitia semioticii si nici sa insistam pe probleme legate de obiectul de studiu si metodele folosite de aceasta stiinta. De altfel, cursul nostru nu este unul de "Semiotica", asa cum s-ar preda la o facultate de Litere sau la una de Filosofie, de unde studentii pot iesi, printre altele, specialisti n semiotica. ntr-o facultate de Comunicare si Relatii Publice, important este ca studentii sa-si nsuseasca abordarea semiotica a comunicarii; altfel spus, obiectul de referinta al cursului nostru ramne comunicarea. Pentru cei interesati n mod special de acest domeniu, recomandam lucrarile unor autori romni si straini, unele fiind editate mai demult, altele - mai de curnd (a se vedea 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11). 17. Nu avem dect sa vedem ct de diferit redau ziarele acelasi eveniment, pentru a realiza ce importanta este ntelegerea - aceasta privire asupra lumii - pe care fiecare ziar o mpartaseste cu cititorii sai. De asemenea, cititorii cu experiente sociale diferite pot gasi ntelesuri diferite n acelasi text; ceea ce nu este neaparat o dovada de esec comunicational. 18. Semiotica prefera termenul de "cititor" - chiar si cnd este vorba despre o fotografie sau o pictura - celui de receptor, pentru ca el implica o pozitie activa si pentru ca cititul este ceva ce am nvatat sa facem; este, deci, o activitate determinata de experienta culturala a cititorului. Cititorul ia parte la crearea semnificatiei textului: contribuie cu experienta, emotiile, atitudinile sale. 19. Un bun exemplu de semn este urmatorul: daca un client dintr-un bar ridica o mna pentru a-l chema pe chelner, acesta din urma, daca va observa, va veni sa vada de ce a

fost chemat. n acest caz, semnul este o chemare si este recunoscut deopotriva de catre cei doi; semnificatia este transmisa, deci comunicarea are loc. 20. Aici se vede foarte clar nca o diferenta ntre modelele liniare si cele semiotice. Acestea din urma nu fac o distinctie principiala ntre "codificator" si "decodificator". La Peirce, interpretantul este un concept mental al celui ce utilizeaza semnul, el apartine utilizatorului, care poate fi si vorbitor si ascultator, si scriitor si cititor, si pictor si privitor etc. Decodificarea este la fel de activa si creativa ca si codificarea. Exemplu. Interpretantul cuvntului scoala ntr-un context oarecare va fi rezultanta experientei utilizatorului n legatura cu acest cuvnt (el l va folosi, de pilda, cu privire la o scoala de soferi amatori sau cu o cladire lnga care si parcheaza automobilul), precum si a experientei lui n legatura cu obiectul referit (cu institutia numita "scoala"). Sensul si semnificatia cuvntuluinu sunt definite n dictionare; ele pot varia, ntre anumite limite, n functie de experienta utilizatorului. Limitele sunt date prin conventii sociale (n acest caz este vorba de conventiile privind limba folosita ntr-o societate, ntr-o cultura sau subcultura). Aceste variatii corespund si unor conventii psihologice, existente ntre utilizatori (cel mai adesea, ele sunt implicite, dar pot fi stabilite si explicit, prin intermediul asanumitelor "enunturi meta-comunicationale"). Pentru o mai buna ntelegere a teoriei lui Peirce, a se vedea antologia romneasca Semnificatie si actiune (14), de unde putem afla viziunea despre lume a filosofului american, implicit - filosofia care a stat la baza semioticii sale.