IV.

Teorii şi modele ale comunicării

IV. 1. Şcoala proces şi şcoala semiotică – paradigme ale studiului

comunicării

Într-o lucrare clasică dedicată studiului teoretic al comunicării, John Fiske

(Introduction to Communication Studies), plecând de la prezentarea presupoziţiilor de
bază asupra naturii comunicării, aduce în atenţie următoarele aspecte: toate tipurile de
comunicare implică semne şi coduri, semnele şi codurile sunt transmise altor persoane,
iar transmiterea şi receptarea lor este o practică socială; comunicarea este punctul
central în viaţa culturilor: fără comunicare, orice cultură nu poate supravieţui; în
consecinţă, studiul comunicării trebuie să implice şi studiul culturii în care ea este
integrată. Semnele sunt artefacte sau acte care se referă la altceva decât la ele însele; prin
aceasta, ele sunt construcţii semnificative. Codurile sunt sisteme în care semnele sunt
organizate şi în care sunt precizate ce semne pot fi corelate cu altele, precum şi în ce
mod.
Plecând de la aceste considerente, Fiske defineşte comunicarea drept interacţiune
socială prin intermediul mesajelor, şi consideră că, în studiul comunicării, putem
deosebi două mari şcoli: şcoala proces şi şcoala semiotică.
Şcoala proces vede comunicarea ca transmitere a mesajelor; important este
modul în care emiţătorii şi receptorii codează şi decodează un mesaj, modul în care
transmiţătorul foloseşte canalele şi mediile comunicării. Şcoala proces este interesată în
special de probleme ca eficienţa şi acurateţea transmiterii mesajului. Această şcoală vede
comunicarea ca un proces prin care o persoană afectează comportamentul sau starea de
spirit a unei alte persoane. Dacă efectul este diferit de ceea ce se intenţiona să se
comunice, tendinţa este să se interpreteze acest lucru drept un eşec al comunicării şi să
caute motivul eşecului de-a lungul desfăşurării procesului de comunicare.
Pentru şcoala semiotică, desfăşurarea comunicării reprezintă o producere şi un
schimb de sensuri (semnificaţii). Obiectul de interes îl reprezintă studierea modului în
care mesajele (textele) interacţionează cu oamenii pentru a produce înţelesuri (sau
semnificaţii) şi rolul textelor în cultura noastră. Şcoala semiotică foloseşte termeni ca
semnificaţie şi nu consideră neînţelegerile ca fiind neapărat efecte ale eşecului de
comunicare, ci consideră că ele pot rezulta din diferenţele culturale dintre emiţător şi
receptor. Pentru această şcoală, studiul comunicării este studiul textului şi a culturii.
Principalele metode de analiză provin din interiorul semioticii.
Şcoala proces tinde să se răsfrângă asupra ştiinţelor sociale, mai ales asupra
psihologiei şi sociologiei şi se autodefineşte ca studiul actelor de comunicare. Şcoala
semiotică influenţează lingvistica, studiul fenomenelor artistice şi se autodefineşte în
termeni de producere a comunicării.
Fiecare şcoală interpretează definiţia dată comunicării (interacţiune socială a
mesajelor) în termenii specifici. Prima defineşte interacţiunea socială ca fiind procesul
prin care o persoană relaţionează cu altele sau afectează comportamentul, starea de spirit
sau reacţiile emoţionale ale unei alte persoane şi invers. Acesta este înţelesul obişnuit.
Semiotica defineşte interacţiunea socială ca fiind ceea ce constituie individul ca
membru al unei culturi specifice sau al unei societăţi.
Cele două şcoli se diferenţiază, de asemenea, prin concepţia lor despre ceea ce
înseamnă mesaj. Şcoala proces vede în mesaj ceea ce este transmis prin procesul de
comunicare. Mulţi dintre continuatori consideră că intenţia este un factor esenţial în
definiţia mesajului. Intenţia emiţătorului poate fi declarată sau nedeclarată, dar ea este
esenţială pentru a putea analiza mesajul. Şcoala semiotică vede mesajul ca o construcţie
a semnelor care, prin interacţiunea cu receptorii, produc înţelesuri. Emiţătorul, definit
ca transmiţător al mesajului, îşi declină importanţa, accentul este pus pe text şi pe cum
este el citit. Cititul este procesul descoperirii înţelesurilor, atunci când receptorul
interpretează textul. Această negociere are loc pe măsură ce cititorul introduce aspecte ale
experienţei sale culturale în descifrarea codurilor şi semnelor din care este constituit
textul. De asemenea, este de la sine înţeleasă multiplicitatea de interpretări pe care o poate
lua unul şi acelaşi text în interacţiune cu diferiţi cititori. Trebuie doar să vedem cum
diferite texte transmit acelaşi eveniment (fapt) în mod diferit pentru a ne da seama de cât
de importantă este acesta înţelegere, acesta concepţie asupra lumii pe care fiecare text o
împarte cu cititorii săi. Faptul că receptori proveniţi din diferite culturi interpretează
diferit acelaşi text, nu este un efect al eşecului de comunicare, ci al diferenţei de orizonturi
culturale.
 Mesajul nu este ceva trimis simplu de la un individ uman la altul, ci este un
element dintr-o relaţie structurală ale cărei elemente includ atât realitatea externă, cât şi
producătorul de text / cititorul. Producerea şi citirea textului sunt văzute ca procese
paralele, dar nu identice, în care cel care emite textul şi cel care îl receptează ocupă
acelaşi loc în relaţia structurală. Am putea modela această structură ca un triunghi în care
săgeţile reprezintă interacţiunea constantă; structura nu este statică, ci este o realitate
dinamică.

Mesaj
Text

Înţeles
(Sens)
Producător Referent
Cititor

V. 2. Şcoala semiotică

Termenii cu care operează semiotica (semn, semnificaţie, icon, denotaţie,

conotaţie) sunt termeni care se referă la diverse modalităţi de producerea a sensului, a
înţelesului. Modelele propuse de şcoala semiotică nu sunt lineare şi nici nu conţin
indicaţii despre etapele transmiterii mesajului. Aceste modele sunt de tip structural, şi
indică relaţiile care se stabilesc între elementele prin care se creează sensul.
În centrul acestei ştiinţe stă conceptul de semn. Semiotica are trei domenii
principale de studiu:
1. semnul însuşi; acesta constă în studiul diferitelor varietăţi de semne, în studiul
diferitelor moduri în care acestea transmit înţelesul, precum şi în studiul modului în
care semnul relaţionează cu oamenii care îl folosesc. Semnele sunt definite ca fiind
nişte constructe umane şi pot fi înţelese numai în utilizările pe care oamenii le atribuie;
2. codurile (sistemele în care semnele sunt utilizate); acest studiu cuprinde
modurile în care o varietate de coduri s-a dezvoltat pentru a satisface nevoile unei
societăţi sau culturi sau pentru a exploata canalele de comunicare disponibile pentru
transmiterea lor;
3. cultura în care aceste coduri şi semne operează; aceasta este dependentă
 pentru propria ei existenţă şi formă de folosirea acestor coduri şi semne.
Modelele propuse de şcoala semiotică diferă de cele propuse de şcoala proces nu
numai prin faptul că nu sunt lineare, ci şi prin faptul că nu conţin indicaţii despre etapele
transmiterii mesajului. Aceste modele sunt de tip structural, şi indică relaţiile care se
stabilesc între elementele prin care se creează sensul.
Pentru a înţelege în mod cât mai adecvat originalitatea modelelor semiotice (în
special lingvistice) (Ioan Drăgan, Teorii ale comunicării de masă) este important de
reţinut ceea ce unii autori numesc dubla situare sau dimensiune a mesajului:
- prima se referă la faptul că mesajul este un element al circuitului
comunicaţional: trimis de către emiţător, el circulă printr-un canal şi ajunge la
receptor (este, să spunem, o „informaţie" care circulă între cei doi poli ai circuitului
comunicaţional);
• - a doua vizează descrierea mesajului ca element al unui proces de
reprezentare, ca intermediar între o realitate şi imaginea acestei realităţi (realitatea la care
mesajul se referă sau la care trimite);

IV. 2. 1. Modelul lui Ferdinand de Saussure

• F. de Saussure este considerat întemeietorul lingvisticii moderne şi al

semiologiei, fiind cel care a construit primul proiect al unei „teorii generale a sistemelor
de semnificare", iniţiind studierea „vieţii semnelor în sânul vieţii sociale. El se
concentrează, ca lingvist, asupra semnului însuşi. Semnul, pentru F. de Saussure, este
unitatea între semnificat şi semnificant. Semnificantul este imaginea acustică, forma fizică
a semnului pe care noi o percepem, iar semnificantul este conceptul mental la care se
referă acesta. Acest concept mental este în mare măsură comun tuturor membrilor unei
culturi care împărtăşesc acelaşi limbaj.
 Semn

Alcătuit din

Semnificant Semnificat Semnificare Realitatea

(concept mintal) (existenţa fizică a semnului) externă
sau înţeles

Modelul arată că relaţia dintre concept şi obiectul real pe care îl reprezintă este
operaţia de semnificare: prin intermediul acestei operaţii omul acordă înţelesuri realităţii,
o înţelege. Este important să reamintim că semnificatul este, în aceeaşi măsură ca şi
semnificantul, producţia unei culturi particulare. Este evident că semnificanţii (cuvintele)
sunt diferite în funcţie de limbă. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu semnificaţiile cuvintelor:
ele diferă, mai mult sau mai puţin, de la cultură la cultură, fiecare având propria
experienţă a obiectelor.

IV. 2.2. Modelul lui Ch. S. Peirce

•

Pentru Ch. S. Peirce, orice proces semiotic este o relaţie între trei componente:
semnul însuşi, obiectul reprezentat şi interpretantul.

Interpretant

Semn Obiect

Definiţia semnului implică, deci, un model triadic. este „ceva care ţine locul a ceva
pentru cineva, în anumite privinţe sau în virtutea anumitor însuşiri. El se adresează cuiva,
creând în mintea acestuia un semn echivalent, sau poate un semn mai dezvoltat. Semnul
acesta pe care-l creează îl numesc interpretantul primului semn. Semnul ţine locul a ceva,
anume al obiectului său. El ţine locul acestui obiect nu în toate privinţele, ci cu referire la
un fel de idee, pe care am numit-o uneori fundamentul representamenului” (Charles
Sanders Peirce, Fragmente semiotice, în Semnificaţie şi acţiune, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1990, p. 269;)
Un semn se referă la altceva decât la el însuşi {obiectul) şi este înţeles de cineva:
acesta este efectul pe care îl produce în mintea receptorului (interpretantul). Interpretantul
nu este interpretul semnului, ci este un concept mental produs deopotrivă de semn şi de
experienţa obiectului pentru cel ce utilizează semnul. Interpretantul unui obiect nu este o
semnificaţie definită de dicţionar, ci variază în funcţie de experienţa pe care utilizatorul
semnului a avut-o vis-a-vis de acel obiect. O semnificaţie nu este niciodată o relaţie
între un semn şi ceea ce reprezintă semnul (obiectul). Semnificaţia rezultă din relaţia
triadică, în care interpretantul are un rol mediator de informare, de interpretare sau chiar de
traducere a unui semn prin alt semn.
Interpretantul este o altă reprezentare, care se referă la un acelaşi obiect pe baza
unui alt fundament (ground-ul reprezentării); acesta este punctul de plecare al semiozei
nelimitate: relaţia semn-obiect nu este posibilă decât prin raportare la un alt interpretant
care se explică pe sine printr-un alt interpretant. în cadrul teoriei codurilor interpretantul
putând fi identificat cu întreaga serie de denotaţii şi conotaţii succesive ale unei expresii.
După Peirce, există trei tipuri de semne: iconul, indicele (sau indexul) şi
simbolul. Un semn iconic este un semn bazat pe o anumită asemănare cu obiectul real sau
fictiv, de exemplu, o fotografie, o schemă, o diagramă; un indice este un semn care se află
într-o relaţie reală, nu de reflectare cu obiectul, funcţionând ca o indicaţie sau o referinţă;
de exemplu, un indicator de drum, simptomele unei boli etc; simbolul este un semn
determinat numai în cadrul unei interpretări, dar nu are legătură fizică sau de asemănare
cu obiectul: de exemplu, un steag.

IV. 2. 3. Modelul lui Ogden şi Richards

Modelul Ogden şi Richards corespunde modelului lui Ch. S. Peirce. În această

perspectivă, în analiza comunicării se poate da prioritate: realităţilor (lucrurilor);
psihicului, gândirii (ideilor) sau limbajului (cuvintelor), reţinându-se atunci dubla
funcţie a cuvintelor: noi gândim cu ajutorul cuvintelor şi comunicăm cu alţii prin
intermediul lor.
 Referinţa

(idei)

Simbolizare Se referă la
(relaţie cauzală) (relaţie cauzală)

Stă pentru
Simbol Referent