Sunteți pe pagina 1din 23

www.cartiaz.

ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z

SEMANTICA SI COMUNICARE POLITICA

Curs I
03.03.08

Semantică politico-diplomatică

Diversificarea formelor de studiu şi percepere a realităţii


sociale reprezintă o caracteristică a lumii contemporane.
În ultimul sec. tot mai multi specialisti au studiat natura, forma,
continutul realităţii sociale, promavand o percepere a ei din
perspectiva construcţiei sale.
Pornind de la distincţia dintre ştiinţele sociale şi cele naturale , cea
a obiectului de studiu rezultă cu dezvoltarea teorii referitoare la
modul de studiere a respectivei realităti.
Dacă în lumea naturală cercetarea studiului unui determinant
fizic , material, se face pe calea experimentului , în lumea socială e
diferit pentru că ea nu poate fi reprodusă sau experimentată în
loborator.
O astfel de înţelegere a lumii , derivată din teoria constitutivă are
în vedere identificarea normelor sociale, a criteriilor culturale ce
stau la baza fundamentelor sale.
Pentru a le putea determina trebuie să avem în atenţie o funcţionare
fundamenală a acestei construcţii exprimată prin cuvântul discurs
,încorporarea conţinutului şi formelor în care realitatea e
transcrisă . Trecutul şi prezentul devin posibil de înţeles nu doar
prin intermediul materiei ci şi prin intermediul felului în care există
un acord cu normele sociale şi valorile culturale , realitatea
trecutului şi prezentului sunt construite pe cale discursivă.
Discursul are o formă materială , un limbaj exprimat prin
fraze , propozitii şi cuvinte.

1
www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z

Aparent acestea au relevanţă la nivelul analizei , limbajului,


sintaxei , morfoligiei .
Dacă ţinem seama de natura constructivă a lucrurilor , trebuie să
acceptăm faptul că propoziţile , frazele, cuvintele, discursul, sunt
martorii unei realităţii social construite , trebuie analizate dintr-o
perspectivă mai amplă decât cea lingvistică
Forma semantică tine de lingvism şi de sensul istoriei.

Semantica = un ansamblu de sensuri proprii unităţilor unei


limbi , fie ca ramură a
lingvisticii care se ocupă de de sensuri, fie ca
ramură a ştiinţelor sociale
o disciplină ce-şi propune ca prin studierea
sensului cuvintelor să de-
termine funcţiile determinanţilor construcţiei
sociale.

S-a dezvoltat mai întâi în domeniul studiilor filosofice, sub forma


semiologiei

Semiologia= studiu principal ce guvernează dezvoltarea


înţelesurilor , alături de
sintaxă şi de etimologie

Până la sf sec XIX, semantica devine o disciplină independentă de


studiu

1883- M. Breal, a folosit pt prima data cuvântul semantică


Rene Descartes –omul =animal lingvistic
Aristotel = animal politic, din acestea rezultă relaţia între
lingvistică şi politică
Pentru că nu se poate realiza politica în afara unei constructii
sociale bazată pe discurs

2
www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z

Studiul discursului a fost considerat întotdeauna indispensabil


pentru orice politician ; studiul retoricii o fost obligat pt. toţi
cetăţenii cu atribuţii legale.

În sec XX, elaborate şi propuse diverse paradigme de


analiză cu privire la analiza discursului , nenumărate războaie între
specialisţi în ştiintele sociale pe marginea unor cuvinte:
democratie, ideologie.
- la nivelul pragmaticii limbajul e privit ca o actiune socială ,
daca se petrece acest lucru , trebuie să evaluăm conversatia în
termenii ierarhiei dintre vorbit evident actele de vorbire.
Orice discurs cere o structură dialogică
a.) acte de vorbire reprezentative – cele care reclamă adevărul –
„nu-i asa ca....”
b.) acte de vorbire directe , se dau ordine , se indică direcţii de
urmat , se controlează comportamentul celorlalti
c.) acte de vorbire comisive , se promite ceva, orice relatie intre
cele doua parti e o relatie comisiva
d.) acte de vorbire de pretuire, de blamare sau valorizare a cuiva
sau a ceva

Când analiza discursurilor politice este utilă permită identificarea


strict lexicală a unor cuvinte cheie şi a metaforelor care crează sens
Pe lângă abordarea dimensiunii lingvistice , ştiinţele umane
recurg la studierea limbajului în termenii sensului, enunţului,
comunicării
Analiza discursului din ştiinţele umane e imprimată în domeniul
filosofiei pt identificarea influentelor urmarindu-se identificarea
textului original.
Orice analiză semantică este una riguroasă şi obiectivă în raport
cu interpretările empirice.
1.) analize tematice : pornesc de la transparenţa limbajului
încercând să delimiteze domeniul de interes de unde sunt

3
www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z

extrase teme (pe baza cuvintelor prealabile) , sunt produse


evdenţe semantice prin care se poate deprinde mai usor
sensul argumentării istorice.
2.) Analiza de conţinut : metoda de tratare controlată a
informaţiei conţinută în texte cu ajutorul unei grile de lectură
ale cărei rezultate vor fi interpretate
Harold Laswell – cele 5 întrebării: Cine spune? Ce spune? Cui
spune? Pe ce canal? Cu ce efect?
Este nevoie de un repertoriu structural care să ne servească la
eliminarea componentelor artificiale, din discurs, la identificarea
cuvintelor fundamentale, cu scopul de-a le compara. Una dintre
căile cele mai folosite este identificarea pronumelor , prin pronume
creezi legitimitate şi dialog, apoi cuantificarea pe categorii de
documente, scrise, pe tipuri de presă, după aceasta – determinarea
unităţii lexicale folosite pt crearea sensului (imagini, metefore,
metonomii)
Laswell – analiza urma să fie elaborată ţinânduă-se seama atât de
aspectele calitative cât şi de cele cantitative. Etape:
1.) identificarea semnelor şi segmentarea textului (identificarea
părţilor componente ale frazei, apoi structurile de vorbire ,
valoarea cuvintelor)
2.)clasificarea acestor categorii
3.)identificarea datelor , parametrul favorit al analizei, calculul de
frecvenţă, astfel putem determina un anumit sens
Analiza documentară – rezultatul unor operaţii empirice, prin care
atribuim unui text oarecare unul sau mai multe cuvinte distincte să
facă o anumită reprezentare a acestui document , orice analiză de
document cere un fundament semantic, textul devine transparent ,
prin traversarea strict lingvistică şi nu discursivă.
Aceste modele reprezintă forme clasice de analiză a dicursului.
În sec XX dezvoltarea în ştiinţele socio-umane – metoda prin care
limbajul este investit ca o expresie a socialului dar şi determinat

4
www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z

lingvistic. Orice înţeles e determinat de felul în care e folosit un


cuvânt .
A descrie un cuvânt = a-I folosi modul de întrebuinţare , a indica
actele de limbaj pe care le poate întrebuinţa , un enunt nu e doar o
secvenţă de limbă ci şi o formă de acşiune socială.
Enunţurile sunt clasificate de John Austin ca fiind:
a.) performative – nu comunică informaţii ,
ele sunt echiva-
lente cu o formă de violenţă
b.) constatative- se comunică informaţia pur
şi simplu
În sociologie – comunicarea devine un obiect de studiu la nivelul
discursului monologic(povestiri , texte)
În psihanaliză Jean Lacaw , influenţat de structuralism a propus o
re-lecturare a lui Freud, în sensul în care inconştientul e organizat
ca un limbaj putând fi descompus în unităţi analizabile:
- semnificant –amprenta
- semnificat – actiunea
În acelaşi sens L. Althuser a propus o lectură a textelor lui Marx ,
a încercat să observe latura nevăzută a textului
O altă sursă a anaizei unui discurs este Hermeneutica – ce ţine de
regulile impuse în interpretarea unui document într-o anumită
cultură.
Cuvântul cheie este –text scris . Anumite trăsături din text sunt de
regăsit în acţiunea socială , o acţiune socială care indică o conduită
potrivit unui sens.

5
Curs II

Oratoria şi retorica
De-a lugul timpului au fost dezvoltate diferite forme de comunicare.
Prima este comunicarea orală , cea mai dezvoltată , există din cele mai vechi
timpuri sub formă de dialog.
Comunicarea literară, scrisă în contextul unor structuri specifice
Comunicarea media-orice tip de mesaj,imagine, sunet, cuvânt transmis printr-un
anumit mediu.
Esenţa unui mesaj este conţinută în mediul în care este transmis.
Atunci când folosim cuvântul comunicare ne referim la procesul de transfer a unui
mesaj de la o entitate la alta . Forma ahaică face trimitere la tradiţia orală. Comunicarea
literară face trimitere la texte deja înregistrate, scrise.
Forma mediatică a comunicării
Dacă în primul caz , regulile artei sunt inventate de greci, în celelate două cazuri, avem
dezvoltate forme specifice , specializate.
Retorica este caracteristică oricărei forme de comunicare.Conform lui G.Kennedy, teoria
retoricii, este o formă de energie mentală, transmisă de vorbitor sau scriitor unei audienţe
sau unui cititor prin intermediul discursului şi-a textului.
Def: arta sau studiul folosirii limbajului efectiv şi persuasiv.
Originiile retoricii: în Grecia Antică, datorită preocupărilor vechilor greci, cât şi
unei culturi a oralităţii dezvoltată în sapţiul public.
Pentru greci retorica:
A. manipulare
B. În căutarea consensului
C. Dialectica (Platon)
D. Problematica (Aristotel)
Când vorbim de manipulare nu vorbim în termenii prezenţi.
Arta manipulării=arta persuadării la greci, există o teorie şi-o practică a elocvenţei
scrise sau vorbite.
Suntem în faţa unui sistem de gândire care-şi propune influenţarea prin persuasiune sau
sentiment.
Ethos- capacitatea cuiva de-a convinge pe altcineva de importanţa subiectului
asupra căruia se apleacă.
Pathos-logica, raţiunea pe care o provoacă succesiunea de cuvinte scrise.
Aceste trei componente sunt de găsit în orice formă de conduită:
• Prima formă înregistrată provine din aşa-numitele tradiţii povestite de rapsozi,
datorită lor Homer a putut să ne transmită Odisea. Această formă a fost repede
depăşită datorită sistemului educaţional dezvoltat în Grecia. Şcoala avea o
educaţie pedagogică primordială având o formă euristică şi morală , specifică.
Sistemul politic democratic a arătat care este forţa sau puterea limbajului. Atunci

6
ca şi acum, ultima raţiune a interpretării unui text stă în mintea şi-n instrumentul
de scris al unor judecători din Grecia Antică-logografi-au dezvoltat o tehnică
manipulativă prin care disputele de natură juridică să poată fi rezolvate şi fără
prezenţa unor înscrisuri.
Primii doi autori sunt doi sicilieni ajunşi în Grecia: Corox şi Tisias. După ei sofiştii au
dus tradiţia disputelor orale în şcoli, folosind-o ca bază a educaţieie şi fiind preocupaţi
de terminologia sa.
Retorica există atunci când se vorbeşte cu scopul de-a persada un public în trei
circumstanţe: într-un context politic, legal sau cu prilejul unor ceremonii funerale.
Isocrate profesor a lui Socrate şi-a lui Aristotel , este considerat fondatorul şcolii de
comunicare şi artă a discursului. Alţii au considerat imperios pt. Operele lor să
folosească în plus cât mai multe ornamente stilistice , prin care să creeze cotexte
potrivite pentru aşi convinge cititorul.
Stilul- o componentă a persuasiunii ca obiectiv , implică un fel particular de-a
gândii şi are o aplicabilitate limitată.
Aceste figuri fac apel la personalitatea celui căruia îi sunt adresate, o formă
diferită de logică. Primul tratat de retorică sec IV îHr.,la el au contribuit Corox,Tisias
şi Aristofan, au enunţat reguliile elaborării unui discurs cu aplicabilitate pentru
curţiile de judecată.
În afară de acestea au mai identificat şi elementul kairos-timp, e important timpul
în care un argument este introdus în dicurs.
A devenii un bun comun , mai ales în lumea ateniană.
Cum meseria de avocat nu era inventată cu ajutorul unor profesori oricune putea
învăţa strategii de folosire a cuvintelor pentru atingerea unui anumit obiectiv.
Nu există un adevăr absolut, ci doar opinii care ne îndreaptă spre el. S-a dezvoltat
o cultură şi un spaţiu social care mai apoi i-a avut ca duşmai pe filosofi ca Platon şi
Aristotel.

Părţile de discurs
Retorica, arta inventării unui discurs, accentul cade pe ethos şi pe forţa formulelor
stilisitce.
Are 5 părţi:
• Invenţio(inventarea=descoperirea ideilor într-un mod sistematic pentru a vorbi şi
a scrie)
• Dispoziţio(dispunera argumentelor)
• Elocuţio (stilul,elocinţa,expunerii prin cuvinte a argumentelor în sprijinul acelei
ideei
• Memoria, învăţarea pe de rost a discursului
• Pronunţarea discursului,expunerea sa către public

Retorica la Aristotel-pentru el fundamental pe lângă structurarea discursului


este stilul,acesta este conţinut în sinonime sau în trope=interpretarea de un anumit
fel pe care o generază o anumită dispunere a cuvintelor

7
În discurs puteau să apară patru mari greşeli de stil: folosirea necorespunzătoare a
cuvintelor compuse, , folosirea abuzivă a neologismelor sau cuvitelor ciudate sau a
epitetelor, implicare metaforelor în contexte neadecvate.
Tropele –oricând o dispunere a cuvintelor poate să fie interpretată.
Valoarea unui discurs ţine de două dimeniuni:
• Claritatea pentru Aristotel :puritas şi perspectivele. Ori în acest caz metaforele
pot să fie interpretate ca substitute ale unor cuvinte neexprimate sau nescrise.
Pot să aducă elemente suplimentare ,adăugate sensului literar al discursului.

Avem în cazul retoricii lui Aristotel trei forme de retorică din


perspectivă stilistică:
a.) deliberativă, care are totdeauna o substanţă politcă, urmăreşte să
convingă auditoriul
b.) legalist, folosit în dezbaterea legală , juridic.
c.) Retorica cermonială

Aristotel discută despre Ethos în termenii unei investiţii a ideilor, a credibilităţii şi


a autorităţii vorbitorului.
Ethos poartă amprenta nu a unei realităţi cât a unei poziţii asumate:
Ethos presupue 3 calităţi:
1.) cea a bunului simţ
2.) a unei atitudini politicoase
3.) ţine de moralitate, de reputaţie

A transmite un mesaj prin intermediul unui discurs presupune învăţarea regulilor de


rostire în funcţie de limbă , auditoriu,context
Există stiluri care le-a validat şi care sunt folosite şi azi, stilul simplu,sunt folosite
cuvinte comune,metaforele, maximele,zicerile sunt folosite doar pentru a obţine
înţelegerea.
Vehicolele creării de sens sunt date de cuvinte împărtăşite , de pilde autoritare.
Stilul mediu,componentelor anterioare li se adaugă o ornamentaţie şi o bună
dispoziţie,umor.
Stilul grandios în care discursul , limbajul este opulent, este ornamentat cu
metafore şi trope dar şi cu ritmuri prin care să poţi convinge, acest discurs este unul
căutat , scris, analizat , disecat.
Frazarea este scurtă, toate cuvintele poartă sensuri determinate intrisec, alegerea
unor forme de stil care să facă efect pe tot parcursul discursului . Nu e suficient să opţi
doar dispoziţia celor care acultă ci să-i captezi.

Pathosul la Aristotel=arta de-a te folosii de emoţii şi simpatiile din audienţă


Pathosul este important pentru efectivitatea discursului, pentru crearea unui spaţiu
efervescent , cât şi pentru emoţii în sine.
Este un apel emoţional care face trimitere la valori, credinţe,angajamente.

8
Logosul =opinii elaborate după criteriile logicii în care claritatea
termenilor,corectitudinea folosirii lor trebuie să creeze acele raţionamente care să stea la
baza acceptării logice a unei ideei.

Roma antică
Retorica a fost prohibită=încercările lui Syracuza au fost receptate destul de tardiv
în Roma. Ce totuşi a receptat Roma au fost: tradiţiile şi termenii din retorica greacă .
Oratoria=arta de-a vorbii şi convinge (în Roma retorica nu trebuie confundată cu
oralitatea)
Oralitatea=uzul comunicării verbale
Oratoria în şcoală este situată între retorică şi gramatică.
Adaugă etosului apelul la etică , nu unul abstract ci unul derivat din caracterului
celui care vorbeşte.
De asemenea, pentru romani, întregul discurs trebuia armonizat în funcţie de
auditoriu.
Cicero,a spus că oratorul perfect este acela care îmbină capacitatea şi abilitatea
retorică cu elemente etice şi de cunoaştere personale.
Cicero celebru pentru că a scris mai multe tratate dedicate părţilor constitutive ale
acestora.
De invenţione- dedeicată felului în care trebuie găsite argumentele , mai mult
decât prin apelul la emoţii, raţiune, etic.
Arta oratoriei trebuie să fie determinată şi de caăacitatea de-a folosii materia pe
care o are la dispoziţie.
Qvintillian – Tratat dedicat instituţiilor oratoriei, dedicând opera naturii,
principiilor memoriei şi cunoaşterea erau argumentele fundamentale ale unui orator în
care etica şi pragmatismul se împleteau.
Cicero şi Qvintillian au contestat existenţa a două stiluri retorice:
1. cel asiatic-epigramatic, punctual, plin de ideei generoase, însă lucrurile erau
prea sărăcăcios prezentate, este un stil patetic în care cuvintele scrise sau vorbite
sunt compuse din mai multe efecte.
2. attic, stilul clar în care ideile nu sunt sentencioase, e foarte bine ornamentat şi
determinat de o dicţie perfectă. Acest stil este prezent în operele marilor
filosofi clasici şi a istoricilor de după Tucydides.
Moştenirea tradiţiei clasice, greceşti şi romane e una fundamentală pentru formele de
comunicare contemporană.
Teoria se bazează pe rema(cuvănt), spunere în înţelesul său clasic de artă .
Orice discurs construit în lumea clasică are o parte materială , structurală în
cuvinte pentru a ilustra lucruri.
În analiza de discurs vom urmării materia, cuvintele şi lucrurile pe care încearcă să le
inducă.

9
Curs III

Dimensiunea comunicării politice

Apelul la vechea retorică este fundamental pentru ceea ce înseamnă comunicare


politică. Cicero –scopul retoricii ,de-a dovedi, de-a încânta, de-a emotiona.
Aristotel –orice comunicare publică are mai multe funcţi
– politică sau deliberativă, prin discurs se stabileşte oportunitatea
(inoportunitatea unei acţiuni cu caracter public).
- judiciară , în public se urmăreşte demonstrarea justiţiei sau a
moralităţii,unele fapte deja petrecute, pe care le susţine sau
blamează
- epidictică sau demonstrativă care se centrează în jurul actului de
elogiere sau blamare a unei personalităţi , de preţuire sau
plângere a unui eveniment
Comunicarea politică=un ansamblu de tehnici care desemnează practici
specifice comunicării pe de o parte şi politicii pe de alta ; ea se bazează pe o serie de
strategii şi structuri care variază în funcţie de poziţia instituţională a participanţiilor la
actul de comunicare , de scopul urmărit de cei care comunică , de structura auditoriului
pe care încearcă să-l conducă.
O natură duală- comunicarea –actul de-a transmite o informaţie, cunoaştere sau
convingere şi actul politic,orientat fundamnetal spre atingerea unor ţeluri legate de
obţinerea şi exercitarea puterii într-o comunicare.
Această natură dublă nu e diasociativă.
Comunicarea politică poate să fie analizată în cel puţin trei dimensiuni , toate
aplicându-se într-o condiţionare simbolică.
1. dimensiunea pragmatică-ce trebuie realizată din perspectivă semnelor
şi a relaţiilor dintre acestea şi utilizatori. Această comunicare analizată
din perspectiva pragmatică presupune evaluarea sa din perspectiva
eficacităţii, persuasiunii, convingerii sau negocierii; este de fapt o
reprezentare a politicului definit ca spaţiu social în care regăsim
tensiuni legate de cooperare şi conflict
2. dimensiunea simbolică-simbolurile pe care semnele le evocă-folosim
cuvinte dispuse în coduri, pe baza unor reguli şi a unei multiplicităţi de
forme; în general , politicienii folosesc pentru a convinge ritualuri
inventate, repetate, prin intermediul cărora doresc să şi susţină şi să
convingă cu privire la justeţea unui anumit punct de vedere; cel mai
adesea politicienii moderni funcţionează la nivel simbolic prin
intermediul obiectelor de activitate ale istoricilor : miturile; natura
simbolică a comunicării politice nu are de-a face doar cu zona
miturilor
3. dimensiunea structurală-face trimitere la canalele şi reţelele de
transmisie a textului politic(nu ne referim la influenţe tehnice ci la cele
administrative , la poziţile ierarhice ale celor care comunică , la

10
tensiunea existentă între între instituţii în mod natural); cine vorbeşte şi
de pe ce poziţie vorbeşte
Harold Laswell:
• cine spune?
• Ce spune?
• Prin ce canal spune?
• Cui spune?
• Cu ce efect spune?
La nivel analitic acestă formă enunţată de Laswell....
I.O astfel de abordare trebuie să o relaţionăm de câteva concepte fundamentale care
operaţionalizate la nivel analitic ne ajută să descoperim : propaganda , campania
electorală,efectele comunicării în masă, relaţia putere-presă-opinie politică
II. abordarea structural-funcţionalistă , în care comunicarea e plasată într-un context
social şi este analizată în termenii sistemului de valori din societate –act de comunicare e
pusă în prim plan , iar cea politică în plan secund (în cadrul acestei abordări)
III.abordarea interacţională-în care acţiunea de comunicare politcă e abordată din
perspectiva strategică ca un joc de putere , şi pe de alta e judecată la nivelul
interacţionalismului simbolic, a relaţiilor dintre individ şi societate, relaţii văzute ca un
proces de comunicare simbolică

Discursul politic
Se deosebeşte de alte tipuri de discurs prin caracterul instituţional,convenţional,
precum şi prin raportul pe care îl are cu adevărul şi cu puterea
Există câteva trăsături ale discursului politic-el se raportază la situaţii de interes public şi
urmează o argumentaţie convenţională legitimând instituţia reprezentată pe de o parte şi
persoana reprezentată pe de altă parte
Un discurs este politic atunci când se autoevaluează ca fiind adevărat şi
corect, mai mult decât orice tip de discurs – cel politic îşi propune să ofere
interpretarea corectă asupra unor evenimente, situaţii
În discursul politic este de regăsit valoarea de adevăr .
În strânsă legătură cu adevărul într-un discurs politic sunt conţinute stategii care să
confere credibilitate . Cel care rosteşte discursul politic este garantul valorilor promovate
Orice discurs politic este un discurs al puterii sau al contra puterii şi ca orice act de
comunicare discursivă vizează obţinerea şi exerciţiul puterii.
De aici şi rolul major pe care-l joacă în discursul politic componenţa ideologică ce
structurază apoi doctrina, programul şi agenda politică.
Datorită acestei componente ideologice discursul politic are :
a.) un caracter mare de ambiguitate
b.) un caracter disimulat –cel care aude discursul înţelege că a mai rămas ceva de
spus
c.) orice discurs politic din perspectiva ideologică este intenţionat polemic
d.) orice discurs politic are o tonalitate imperativă –solicită ceva, impune ceva

11
-Ambiguitatea derivă de obicei din finalitatea specifică discursului politic-scopul
fiind cel de-a convinge şi de persuadare a interlocutorului.

-Răspunsurile vagi sunt cele caracterisitce pt. că orice comunicare politică are valoare de
contact cu publicul.
-orice comunicare ce are un caracter substanţial poate să oblige
- orice discurs politic are un limbaj adecvat, astfel cerectările făcute au stabilit că în
dicursul politic, prin limbaj actorul se foloseşte de cel puţin două tipuri de simboluri:
simboluri referenţiale şi simboluri de condensare
-prin cele referenţiale înţelegem acele părţi de vorbire care folosite economic se referă la
situaţi obiective cu privire la evenimente sau persoane.
Referenţialitatea este descriptivă şi empirică.
Simbolul de condensare –al II-lea tip , dacă în situaţia I, vom întâlni cifre, cantităţi etc în
al II-lea caz găsim cuvinte ce reduc lumea, ev., situaţii, la nivel emotiv făcând apel la
efect şi mai puţin la logică.
-metonimele –etichete =folosite pt. a structura , a condensa, adevărul pe care doresc să-l
transmită.
- niciodată într-un discurs politic nu vom întâlnii mai multe simboluri refernţiale
Dincolo de aceste două tipuri de simboluri trebuie să constatăm că în sec. XX,
limbajul politic a fost influenţat de felul în care s-au dezvoltat strategiile moderne de
comunicare publică, de specificul felului în care se comunică cu publicul.
Are loc o specializare a limbajului în funcţie de situaţia în care acesta e folosit.
Distincţia între limbajul specific televizorului(care dincolo de audio înseamnă lumină,
culoare, cadru etc.) spre deosebire de radio unde avem doar audio.

12
Curs IV
24.03.08
Analiza discursului politic

Există patru concepţii asupra comunicării poitice:


• Instrumentală , ansamblu de tehnici şi proceduri pe care le folosesc
decidenţii politici pentru reducerea formarea şi circumscrierea opinilor ;
dimensiunea manipulatoare bazată pe tehnici şi proceduri pe care le folosesc
decidenţii politici pentru reducerea formarea şi circumscrierea opiniilor ,
dimensiunea manipulatore bazată pe tehnici specifice,(TV,sondaje,
publicitatea)
• Ecumenică, proces interactiv dezvoltat în legătură cu transmiterea
informaţiei între actorii politici, mediile de informare şi public; comunicarea
se realizează prin schimb de informaţii , sistematic şi complementar , între
guvernaţi şi guvernanţi.
• Competitivă , competişie pentru influenţarea şi controlul prin intermediul
principalelor medii a perspectivelor publice asupra evenimentelor majore şi a
implicaţiilor lor , lupta pentru controlul reprezentărilor colective, trebuie
asociate atât latura cognitivă cât şi cea simbolică a comunicării
• Deliberativă , politică şi comunicarea sunt consubstanţiale, dezbaterea
,dialogul între cetăţeni are menirea de a forma şi consolida un autentic spaţiu
public. Aceste forme se regăsesc atunci când se produce discursul.
Comunicarea este transmiterea şi partajarea de sens

Există trei perspective teoretice asupra comunicării:


1. pragmatică , studiul efectiv al practicilor comunicaţionale, relaţiile sociale se
stabileşte cu prilejul comunicării care defineşte spaţiul social ca fiind al
cooperării
2. simbolică
3. structurală

J.L.Austin, în cartea: How to do Things With Words 1962 , susţine că vorbirea


este acţiune şi trebuie să distingem între aspectele:
• locuţionare – propziţiile au sens şi referinţă , în care înţelegerea este
realizată tradiţional
• ilocuţionarea –propoziţii prin care se informează , se ordoneză , se
atrage atenţia asupra semnificaţiilor –au forţă convenţională
• perlocutorii/propoziţii care au în centrul scopul urmărit ,dar care prin
vorbire urmăres să convingă ,persuadeze , descurajeze, nu găsim în ele
nici sens nici referinţă ,nici clasificări

Orice discurs se construieşte pentru a produce :


A. înţelegerea
B. convingerea publicului tău că mesajul tău este valid

13
C. trebuie ca prin actul tău să-l convingi pe cel care te ascultă să facă
ceva

Caracteristicii şi principii
Semantica esenţialistă sau obiectivă
Putem să cunoaştem realitatea prin intermediul cuvintelor, limba este transparentă ,
un instrument neutru de comunicare
Cuvintele
Semantica non-esenţialistă

Ferdinand de Saussure-semnul lingvistic este un semnificant legat printr-o relaţie


arbitrară de un semnificat (concept)
Limba nu este doar o listă de nume( fiecare corespunde unui lucru numit),
sensul nu este refernţial ci diferenţial,fiind relativ stabilizat prin convenţii şi practici
sociale (Ludwig Wittgenstein)–sensul unui cuvânt este dat de utilizarea sa în limbă .

Construcţia socială a sensului

Realitatea umană este social construită (Berger şi Luckmann) aici şi acum


Bahtin -limba este un mediu care locuieşte între actorii comunicării ,utilizarea sa are
la bază reciprocitatea-dialogul
M.Foucault- discursul are legătură cu relaţia dintre putere şi comunicare
:discursul”ansamblul enunţurilor care ţine de acelaşi sistem de formare , de locul de
producere socială a sensurilor”.
Limba e un organism viu se produce social,
Există două dimensiuni teoretice:
• analiza critică de discurs – abordarea analizei textului care are
intemeiere lingvistică dar are şi influenţe din teoria hegemoniei
(Gramsci) a ideologieie ca practică socială (Althusser) a tehnologiilor
sociale ale puterii în societatea modernă(Foucault)

Caracteristici şi principii

A. relaţiile de putere sunt discursive , implică puterea şi rezistenţa


-pentru a distinge între componenţa politică şi celelalte , dacă identificăm funcţiile
strategice conţinute de discurs:
• coercitivă
• rezistenţa , opoziţie , protest
• disimulare
• legitimitate sau delegitimare
Întrbările care trebuie puse textului pentru a afla aceste funcţii:
Cine? În ce fel?Asupra cui? se exercită hegemonia discursivă şi ce strategii de
reproducere sau rezistenţă sunt puse în acţiune
B. discursul conţine societatea şi cultura , funcţionând ideologic

14
Ideologia în analiza de discurs este un mod de a prezenta realitatea şi de-a
construi relaţii sociale prin: reprezentarea realităţii sociale , a relaţiilor dintre
oameni, a identităţilor. Se produce o decupare a grupurilor şi identităţilor sociale ,
producându-se legitimitate. Trebuie urmărit sensul practicii sociale.
C. Discursul este istoric
Este de identificat dimensiunea istorică a producerii discursului : temporalitatea şi
intertextualitatea . Perspectiva discurs –context , în care contextul este:
-sincronic , un set de reguli şi convenţii funcţionale dintr-o cultură la un moment
dat
- diacronic, felul în care discursul se relaţionează cu alte discursuri care îl preced

Cum se construieşte sensul?

-prin schematism discursiv. Formule cheie se produc scurtături în descoperirea


sensului
-metafore –teoria cognitivă, prin care ea nu mai este o simplă formă de stil ci
devine un mecanism cognitiv fundamental pentru înţelegerea lumii în care trăim
-transferul realităţii din domeniul conceptual(domeniu- sursă), spre altul
(domeniu-ţintă), astfel încât domeniu ţintă să fie înţeles în termenii domeniului
sursă

Metafore
• Există matefore primare –cu un nivel înalt de generalitate
• Există metafore secundare-nivel redus de generalitate
Asocierea de domenii diferite:
- prin genralizarea de polisemie , asocierea de termeni militari(bătălie, marş,front,
campanie) cu termeni civili (Muncă),
- prin generalizări inferenţiale – folosit pentru a raţiona în legătură cu domeniul
sursă , care sunt folosite pentru a raţiona în legătură cu domeniul ţintă, ex:
actiunea ca mişcare , timpul văzut ca spaţiu
Identificarea sensului metaforic

Perspectiva lingvistică
-morfologie şi sintaxă, identificarea părţilor de vorbire şi determinarea funcţiilor
sintactice, să segmentăm discursul în bucăţi
Odată segmentat textul urmează identificarea funcţiilor strategice , al coerciţiei,
anunţarea unor sancţiuni , stabilirea unei agende ,controlarea limbajului celorlalţi.
Coerciţia o găsim în :ordine, în anunţarea de sancţiuni
Rezistenţa. Opoziţia.Protestul
Cum şi în ce fel se răspunde unei acţiuni corcitive?
NU
DA
Protestul se exprimă prin forme de stil ,prin exemplificări colaterale, dacă „acceptăm
ce ne spune vocea atunci ne înecăm”, creăm un refuz , protestul are formule distincte
la nivel de discurs.
Disimularea

15
Cel care vorbeşte încearcă să controleze informaţia calitativ şi cantitativ.
Controlul se asociază cu „secretul” doar politicenii au acces la anumite informaţii ,
doar ei pot să transfere cunoaşterea.
Disimularea presupune construcţia în jurul unui sâmbure de adevăr, restul prin
ambiguitate etc., este acel logos limitat de care vorbea Aristotel
Delegitimarea –ţine de ideologie şi istorie, se face prin identificarea de grup,
legitimitatea acţiunii ee dată de grup
Cele patru funcţii strategice se întâlnesc şi-n discursul public, şi-n viaţa socială ,are
legătură cu politizarea spaţiului public.
Există trei niveluri:
1. pragmatic-al interacţiuni realizate între vorbitor şi public
2. semantic
3. sintactic al organizări interne a fiecărei fraze
a vorbiiînsemană a acţiona , se stabileşte o ierarhie între cei care vorbesc şi cei care
ascultă, dacă este acţiune el are o structură dialogică

J. Searle – 1969:ierarhizarea se realizează prin condiţii şi roluri specifice legate de


acţiunea de a face sau a nu face
Există cinci tipuri de acte de vorbire:
-reprezentative(se clamează adevărul)
-directive(trebiue să...)
-comisive(se fac promisiuni sau se ameninţă cu sancţiuni
-de preţuri –se blamează sau valorizează ceva sau cineva
-acte declarative-proclamaţii ,acte fundamentale, manifeste, cu o înaltă înărcătură
ritualică şi simbolică

Analiza de discurs arată că folosirea pronumelui şi asocierea lui cu anumite înţelesuri


sunt de natură să ne descrie harta relaţiilor socio-politice prezente în discurs.
Folosirea pronumelor este recurentă face legătura cu actele de vorbire anterioare.
Niciodată când un politician doreşte realizarea consensului nu foloseşte pronumele la
singular . Înţlesurile sunt dependente de câmpurile discursive. Sursa puterii nu se află
doar în ierarhie ci şi în cunoaştere, convingere.
Orice discurs se construieşte ţinând cont de un public ţintă.

16
CURS VI: 07.04.2008
Discursul diplomatic
• un diplomat vorbeşte vag şi neangajant;
• notele de conversaţie- autorul relatează ceea ce a discutat cu altcineva;
• acte transmise prin protocol statului acreditat- scrisori de acreditare,
scrisori ordinare, memorandum, proiecte de acorduri reieşite în urma unor
negocieri; ele vizează activităţi diplomatice distincte la nivel politic,
economic, militar sau consular, de cooperare sau de protest (în diplomaţie
ceea ce se vorbeşte se şi scrie, astfel, o notă verbală are exact aceeaşi
valoare ca şi nota scrisă);
• note de conversaţie;
• informări curente;
• note de analiză;
• rapoarte speciale;
• memorandum-uri politice.
• Exemplu: Telegrama cea lungă a lui G. Kennan- este un momoriu de
analiză politică, fiind un document destinat tuturor şefilor de
departamente; o astfel de comunicare produce efecte, nu este exclusiv de
informare, are o dublă calitate;
• Analiza limbajului diplomaţiei trebuie să aibă în atenţie trei dimensiuni:
1. discursul este un act intenţional;
2. discursul produce efecte;
3. ceea ce nu s-a spus prin limbaj.

• Când analizăm un discurs suntem atenţi la: dictum- intenţia care se află în spatele
a ceea ce s-a spus; dictus- ceea ce s-a spus.
• Ca act de vorbire, discursul diplomatic indiferent de conţinut (promisiune,
angajament, afirmaţie, petiţii, ordine, ameninţări) poate fi analizat din cel puţin 4
perspective:
1. modalitate asertivă- în care ceea ce se spune este asumat ca fiind adevărat,
implicit că afirmă adevărul- multe documente diplomatice se bazează pe această
modalitate asertivă; trebuie însă să vedem cât de mult din faptele relatate se află în
legătură cu subiectivitatea faptelor politice- distingând între ceea ce se spune şi
ceea ce este intenţie; important nu este atât adevărul, cât direcţia transmisă-
diplomaţii se folosesc de această parţialitate a cunoaşterii;
2. modalitate interogativă- întrebările se pun pentru a se obţine o reacţie, un
răspuns- o întrebare conţinută într-un răspuns diplomatic ascunde zona
intenţională;
3. modalitate exclamatorie- conţinutul politic al mesajului diplomatic subliniază nu
doar subiectivitatea vorbitorilor, ci şi conţinuturile politice; o regăsim în
răspunsuri, nu în întrebări; răspunsurile pe care le vom analiza nu trebuie să fie
aducătoare de foarte multă lumină;
4. modalitate imperativă- este conţinută de toate actele diplomatice internationale
prin care se dau ordine, se impun conduite şi se stabilesc reguli sinalagmatice
pentru participanţii la actul de vorbire; această modalitate este conţinută în tratate,
acorduri, declaraţii comune, directive ale UE (acte cu caracter executoriu)- ele
trebuie să fie citite ca acte juridice internaţionale (intenţionalitatea e să producă
efecte).
• Componenţa efectelor pe care discursul le produce- faptul de a spune ceva
implică o intenţie şi aşteptarea unui efect;
• în actele de vorbire locutorii au o valoare dată de elemente referenţiale
asertive conţinute de discurs; comunicarea se plasează la un nivel la care
aspectele locutorii sunt minimalizate;
• de obicei, conţinutul discuţiilor este proeminent prin actele ilocutorii de
vorbire în care argumentele sau modalitatea argumentativă este cea care
stabileşte tonul, ritmul şi efectul;
• Negocierile sunt bazate pe ceea ce noi numim abordare argumentativă,
reprezentată prin acte de vorbire ilocutorii;
• Cel mai important este identificarea componentei perlocutorii pentru că ea
este ascunsă de cuvinte ce au o aparentă legătură cu realitatea- e aşa
numita zonă a intenţiilor secrete pe care le ascunde comunicarea- ţine de
strategie, tactica adoptată de vorbitor şi tactica de implementare;
• Se spune că cel mai greu în cadrul analizei este să surprindem distanţa
dintre intenţia perlocutoare şi rezultatele acesteia;
• Diplomaţii comunică cu o anumită intenţie;
• În realitate analizăm ceea ce nu a fost spus; analiza de discurs pleacă de la
anumite presupoziţii care leagă într-o schemă proprie ce ne aparţine, felul
în care faptele, intenţiile şi efectele comunicării diplomatice trebuie
interpretate.
CURS VIII: 21.04.2008
Negocierea diplomatică. Mijloace de realizare a negocierii
diplomatice
Comunicarea diplomatică- este specific diplomaţiei să înregistreze o formă de
comunicare între diplomaţi precum o stradă cu două sensuri în care unul dintre diplomaţi
nu poate să spere să ofere mai multă informaţie dacă celălalt diplomat nu este apt să îi
transmită şi împărtăşească acea informaţie.
Limbajul diplomatic are 3 calităţi importante:
• Mesajele trebuie să aibă credibilitate; credibilitatea poartă asupra
personalităţii diplomatului; derivă nu din calitatea mesajului, ci din
credibilitatea pe care o are diplomatul;
• Mesajele trebuie să fie precise; precizia are două caracteristici, două
sensuri: 1.semnifică ceva, o atitudine, o valoare, o informaţie exprimată
cu multă acurateţe; 2.se referă la scrupulozitatea de care dă dovadă
diplomatul în respectarea procedurilor, normelor, protocolului;
• Mesajele trebuie să aibă o doză de ambiguitate care să facă posibilă
înţelegerea şi contextualizarea; ambiguitatea comportă şi ea semantic cel
puţin două sensuri: 1.ea desemnează dubitativul, incertul în comunicare;
2.ea semnalează polisemia, existenţa a două sau mai multe sensuri
intenţionale sau contextuale în ceea ce se comunică; există cel puţin 2
paliere când vorbim de ambiguitate: a)cel al polisemiei, al multiplelor
sensuri ale propoziţiei sau cuvântului; b)cel în care ambiguitatea ţine de
mediu şi de context, de ambianţă, de complicitatea persoanei care
comunică.
Tipuri de ambiguitate:
1. ambiguitatea poate să survină spontan, natural, neintenţionat, în
sensul în care din motive de natură lingvistică sau care ţin de
contextul comunicării, diplomaţii ştiu că nu trebuie să fie
suficient de precişi;

20
2. ambiguitatea poate să apară atunci când sunt folosite limbi
diferite ce exprimă culturi diferite şi tratează ambiguitatea diferit
(diplomaţie engleză vs. diplomaţie chineză);
3. ambiguitatea poate fi legată de intenţia diplomaţilor de a
introduce în negociere termeni care datorită ambiguităţii să le
servească unor scopuri de natură politică.
Cele mai multe ambiguităţi apar în aşa-numita „diplomaţie de conferinţă”. Bi
sau multilaterale, conferinţele sunt cel mai greu evaluat şi de analizat. Ambiguitatea este
o armă a diplomatului fiind în acelaşi timp şi un defect în ajungerea la contextul dorit. În
diplomaţia de conferinţă se discută pe baza unor texte legale în care sunt stabilite regulile
desfăşurării conferinţei, respectiv mandatele pe care le au părţile. Interpretarea acestor
documente, negocierea, pregătirea lor ocupă nu doar un timp lung, ci sunt şi extrem de
diferite pentru că 90% din diplomaţia de conferinţă este conţinută în acordurile prealabile
ale diplomaţilor, orice parte interesată putând să blocheze rezultatul dorit de majoritate.
Negocierea (condiţiile)
Contactul dintre diplomaţi înseamnă: a)interese comune; b)probleme spinoase
asupra cărora există un diferend. Nu este necesar să existe un conflict în derulare pentru
ca părţile să intre în negocieri. Există aşa-numita diplomaţie preventivă ce îşi propune să
evite escaladarea unor tensiuni, sau pot să existe alte obiective în afara celor legate de
rezolvarea conflictului, din interese propagandistice sau negocierea diplomatică folosită
ca substitut al acţiunilor politice. În principal, în diplomaţie, negocierile se pot finaliza,
prin înţelegeri care să producă efecte de natură juridică; acestea pot fi de mai multe tipuri:
1. poţi reuşi să extinzi o înţelegere prealabilă- ceea ce presupune
respectarea angajamentelor existente şi apariţia unor noi angajamente;
2. are ca scop normalizarea unor situaţii tensionate- negocierea aici are un
caracter preventiv, înţelegerea nefiind de natură să elimine diferendul, ea
urmărind doar să amelioreze tensiunea;
3. redistribuirea beneficiilor- avem o înţelegere veche, situaţia s-a schimbat
şi în consecinţă negociem o recompartimentare a înţelegerii;

21
4. înţelegerea inovativă, prin care se stabilesc noi condiţii legale pentru
dezvoltarea relaţiilor bilaterale sau multilaterale; aici negocierile sunt
dure şi foarte tehnice/
Etapele negocierii
1. stabilirea procedurilor şi conţinutului agendei- elementul cel mai greu
de negociat ptr. că presupune stabilirea unui loc, a unei ore, a unui
nivel de reprezentare diplomatică şi a subiectelor ce se vor afla pe masa
de negociere;
2. achiziţionarea şi schimbul de informaţii- părţile înainte de a se aşeza la
masa tratativelor se interesează, explică teoretic şi pragmatic interesele
celeilalte părţi; în funcţie de conţinuturile reieşite are loc planificarea
negocierii- intervine elementul subiectiv al negocierii, cel legat de
cerinţele minimale şi obiectivele maximale- orice negociere
diplomatică este planificată, ceea ce se urmăreşte aici este identificarea
liniei de echilibru în care exigenţele părţilor sunt minimal satisfăcute;
3. se referă la identificarea punctului de rezistenţă al adversarului ptr că în
funcţie de el putem identifica calea acordului; aflarea punctului de
rezistenţă se realizează la masa negocierilor;
4. analizarea punctului de rezistenţă, adică negocierea se concentrează în
jurul acelui punct în care afli cât de mult este dispus la un compromis
oponentul tău;
5. după testarea şi renegocierea punctului de rezistenţă, are loc construirea
unui principiu general care poate facilita înţelegerea prin ambiguitate,
prin negocierea ierarhizată de tipul 1-0 sau „+”- „-„; principiul vizează
reunirea în pachet şi în trepte a unor teme asociate cu intenţiile pozitive
ale participantului, respectiv cu cele negative; în trecut, principiile
folosite ptr. obţinerea unei înţelegeri de această natură au ţinut cont de
echilibrul de putere ce putea fi cuantificat, garanţii cu privire la
frontiere, paritate în reprezentare, egalitate strategică.

22
23