Universitatea Ecologică din Bucureşti

Facultatea de Drept

PROIECT RETORICA
DISCURSUL POLITIC

Student: ENE Florin Radian

Anul I - IFR

Profesor indrumator : Prof. univ. dr. TICLEA Alexandru

2018-2019

1
 CUPRINS

1. Introducere
2. Conceptul de discurs
3. Analiza discursului
4. Forme de raționare in discursul politic
5. Bibliografie

2
 1. Introducere

Termenul “discurs politic” acoperă diferite moduri în care limbajul şi datele politice pot
fi folosite, de la conversaţiile obişnuite la prezentări formale ale şefilor de atât şi de guverne, de
la articole jurnalistice la acte şi legi ale Parlamentului, de la simple statistici în jurnale la analize
complexe ale agenţiilor guvernamentale.
Rândurile următoare îşi propun şi o analiză a discursului politic care va urmări modul de
realizare a anumitor strategii discursive, aspecte legate de convenţionalizarea comportamentului
strategic la nivelul comunicării politice şi o descriere a strategiilor comunicative bazate pe
ambiguitate, pe reglare, adaptare (reactiva) a semnificaţiilor în funcţie de atitudinea receptorului
(figuri de stil).
Retorica discursului politic va fi analizată din perspectiva identificării unor strategii
depersuasiune. Problema stereotipului lingvistic prezent în discursul politic va fi analizată pe
baza trăsăturilor sale identificatoare, de comunicare şi caracterului cognitiv al acestuia.
Numeroşi autori 73 atrag atenţia asupra importanţei gândirii clare şi logice asupra a
evenimentelor politice şi a sistematicii raţionale, atunci când examinam idei, opinii şi argumente.
Prin explorarea naturii termenilor politici se poate adesea identifica interesele ascunse pe care le
reprezintă.

Analiza discursului politic poate oferi soluţii pentru înţelegerea problemelor, soluţiilor,
costurilor şi efectelor, care conduc la succesul sau la eşecul actului politic. Limbajul şi datele
politicului pot fi, uneori, foarte greu de evaluat din cauza faptului că politica reprezintă o
activitate socială marcată în cel mai înalt grad de conflicte, complexitate, ambiguitate şi
partizanat. Nivelul conflictual, argumentat, pasional şi emoţional tinde să se situeze la cote
maxime în domeniul politic.
În societăţile moderne, relaţiile politice sunt foarte complexe şi adesea greu de înţeles,
reprezentând relaţii de întrepătrundere între grupuri şi actori individuali care desfid orice analiză
sau chiar simpla observare a faptelor. Aceasta face că procesul politic să fie extrem de ambiguu
iar un eveniment să poată să fie interpretat în numeroase moduri (unele chiar contradictorii).
Politica este partizana iar acţiunea politică îşi are o originea adesea în grupuri/indivizi care
încearcă să-şi folosească poziţia împotriva altor grupuri. Actorii politici încearcă să influenţeze
opinia publică deci, nu se poate vorbi de informaţii obiective.

În fata obstacolele din calea înţelegerii fenomenului politic, oamenii obişnuiţi dar şi
analiştii politici încearcă prin întoarcerea spre mituri, simboluri, ritualuri o soluţie pentru a
simplifica înţelegerea problemelor ( prin intermediul argumentelor bazate pe metafore şi
analogii).
“Miturile şi metaforele permit oamenilor să trăiască într-o lume în care cauzele sunt
simple şi clare iar remediile la îndemână. În locul unei lumi empirice complicate, oamenii deţin
câteva mituri arhetipale relativ simple, în care inamicul conspirator şi eroul salvator atotputernic
sunt personaje principale. În consecinţă, oamenii se simt liniştiţi de călăuzire, siguranţă şi
încredere, mai degrabă decât să fie paralizaţi de teamă, uluire şi de o nedorită responsabilitate
personală în luarea deciziilor” aMurray Edelmani.

3
 2. Conceptul de discurs
Conceptul “discurs” se referă mai mult la problematica vastă a unui câmp de cercetare
decât la un anumit mod de înţelegere a limbajului. Faptul că termenul presupune relaţia
limbajului cu parametri ai realităţii nonlingvistice face ca “discursul” să fie un domeniul al
cercetării interdisciplinare. În acest caz, termenul “discurs” nu are plural, el desemnează un
domeniu generic.
Discursul poate fi definit ca ansamblu de enunţuri ale unui emiţător, care se referă la un
subiect unic (topic, în terminologia anglo-saxonă).
Din perspectivă pragmatică, discursul reprezintă “o enunţare ce presupune un locutor şi un
auditor, precum şi intenţia locutorului de a-l influenţa pe celălalt” (Benveniste).
Alte interpretări ale discursului vizează echivalenţa sa cu:
 un text, în cadrul căruia perspectiva comunicaţională şi cea tematică coincid în general
(de exemplu, în cazul comunicării scrise);
 un ansamblu de texte, care ilustrează interacţiunea dintre două sau mai multe discursuri
centrate în jurul unei singure teme; în cazul conversaţiei, fiecare discurs este alcătuit din
mai multe texte (fiecare replică este o unitate comunicaţională, deci un text în sine).
Analiza conceptelor fundamentale este utilă pentru definirea negativă a termenului
discurs (prin delimitări ale sale faţă de acestea). Astfel, termenul “discurs” intră într-o serie de
opoziţii în care ia valori semantice precise.
Discursul este „manifestarea caracterului pragmatic al comunicării, el fiind, în fond,
comunicare, în anumite condiţii de producere, sau parole plus condiţii de producere, dezvăluind
în resorturile sale intime, caracterul acţional al vorbirii”. Discursul este un enunţ cu proprietăţi
textuale, dar mai ales un act împlinit într-o anumită situaţie (participanţi, instituţie, loc şi timp):
„un discurs se articulează în diverse genuri, care corespund tot atâtor practici sociale, diferenţiate
în interiorul aceluiaşi câmp”. Uneori, discursul este considerat un eveniment (însemnând că
discursul este realizat temporal şi în prezent, pe când sistemul limbii este virtual şi în afara
timpului), ceva ce se întâmplă când cineva vorbeşte.

Cel care vorbeşte se referă întotdeauna la o lume pe care o descrie, o exprimă, o

reprezintă. Miza discursului ar fi, deci, „aceea a actelor discrete şi, de fiecare dată, unice, prin
care limba este actualizată în vorbire de un locutor”. De aici s-ar putea trage concluzia că
discursul „nu e un obiect concret oferit intuiţiei, nu e o realitate evidentă, ci e rezultatul unei
construcţii, e o organizare care îşi fixează scopul în realizarea unui text, ce este forma lingvistică
a discursului”.

Discursul este definit adesea că un termen care înlocuieşte termenul parole (Saussure) şi
se opune, deci, lui langue; limba este o realitate socială, în timp ce vorbirea este o realitate
individuală. Avându-se în vedere aceste caracteristici care permit distincţia dintre langue şi
parole, se înţelege că „fraza („la phrase”) nu aparţine nivelului langue, ci lui parole, nivel al
activităţii şi al inteligenţei6. O. Ducrot distinge două componente în interpretarea semantică a
unui enunţ lingvistic: o componentă lingvistică propriu-zis spusă şi o componentă retorică;
componenta lingvistică asigură un sens „literal” enunţurilor, în timp ce componenta retorică
„interpretează” enunţul, integrându-l unei situaţii de comunicare precise. P. Charadeau8 propune
următoarea schemă:

4
 Altfel spus, sensul enunţului este definit în afara cadrului său enunţiativ, în timp ce
semnificaţia să se relevă în cadrul circumstanţelor de comunicare, care fundamentează un
discurs: „Dacă considerăm enunţul în cadrul său enunţiativ, atunci acest enunţ devine discurs,
căpătând o semnificaţie specifică”. Ne putem face o idee referitor la complexitatea problemei teoriei
discursului, luând în consideraţie soluţia pe care încearcă să o propună E. Benveniste El propune
următoarea opoziţie: „Există, pe de o parte, limba, ansamblu de semne formale, împărţite în
clase, combinate în structuri şi în sisteme şi, pe de altă parte, manifestarea limbii în comunicarea
vie. Fraza («la phrase») nu este unitatea limbii, ci a discursului. O dată cu fraza, părăsim
domeniul limbii ca sistem de semne şi intrăm într-un alt univers, acela al limbii ca instrument de
comunicare, a cărui expresie este discursul”.

Discursul politic este o variantă a invariantei conceptului de discurs. Discursul politic

este o componentă esenţială a limbajului de secol XXI, limbajul devenind principala armă de
atac a adversarului politic. Discursul politic este „orice discurs care are un scop politic, care
poate influenţa un proces politic”.

Discursul politic ridică problema statutului celui care îl produce, politicianul - candidat devenind stăpân
„nu doar prin «manevrarea» iscusită a cuvintelor, ci şi prin funcţia pe care o întrupează, el ajungând în urma
legitimării să fie «stăpânul» unor alegători”, arma omului politic fiind cea „de a vorbi simplu fără a da impresia că,
de fapt, vorbeşte mult”. A fi talentat discursiv politic înseamnă „a intra într-un joc al făuririi.

Discursurile sunt „moduri de reprezentare”, genurile sunt „moduri de interacţiune”, iar

stilurile reprezintă „moduri de a fi (incluzând şi moduri de a vorbi şi de a scrie), toate
configurând „entităţi şi valori politice”. Astfel, „finalitatea oricărei „naraţiuni politice (a câştiga
puterea) trebuie mai întâi să implice strategii defensive sau ofensive, orientate către
contracandidaţi, îmbinate cu strategii persuasive, direcţionate către electorat”.

Persuasiunea constituie punctul final al unui alt tip de discurs, anume discursul
publicitar, motiv pentru care trebuie precizat faptul că „orice discurs politic trebuie perceput
drept specia care aparţine discursului publicitar (categorie înglobantă), concretizat implicit sau
explicit”, persuasiunea reprezentând „abilitatea de a folosi simbolurile – pe cele verbale,
picturale, gestuale sau muzicale”.

Conform teoriei jocurilor, strategia se defineşte ca „ansamblu de reguli ce guvernează

comportamentul jucătorului în orice situaţie de joc posibilă”, orice strategie comportând „un
scop, reguli (de evaluare a situaţiilor realizate şi de determinare a mutărilor următoare), precum
şi o succesiune de alegeri ce traduc un plan”. La nivel argumentativ, scopul strategiei este
reprezentat de persuasiune, regulile vizează statutul epistemologic al tezelor, iar planul dă seamă
de alternanţa argumentelor, de eficienţa lor, de sintagmatica discursivă.

5
 3. Analiza discursului
Analiza discursului este o intersecţie a disciplinelor umaniste: psihanaliză, antropologie,
sociologie, istorie, psihologie socială şi cognitivă etc. Aceste discipline îşi produc propriul
discurs, ele au simultan o funcţie critică şi auxiliară în analiza discursului.

Se remarcă, de asemenea, manifestarea unor tendinţe care atestă:

 preferinţe pentru studierea anumitor corpus-uri, cum ar fi discursul politic, discursul
mass media etc.; ele sunt materializate în existenţa unor şcoli specializate. Acest
fenomen nu este fără consecinţe: studierea aceluiaşi corpus imprimă tendinţa spre
dezechilibru: discursul publicitar este mult mai atractiv decât cel filozofic (din
perspectiva vizibilităţii instituţionale şi a mobilizării resurselor materiale şi umane).
 formularea explicită a unor aplicaţii care pot fi extrem de diverse, de la creaţia
publicitară la rezolvarea unor patologii (surzenia) sau la discursul feminist. Se remarcă,
de asemenea, dezvoltarea unei analize critice a discursului (eng. Critical Discourse
Analysis), cum ar fi, de exemplu, discursul antirasist, antisexist etc.
 revendicarea instituţională din partea sociologilor, psihologilor etc., care face să apese
asupra textului o ameninţare de dizolvare în numele unei discipline prea vagi, fără statut
epistemologic, denumită “ştiinţele limbajului”. Aici sunt eludate diferenţe importante,
cum ar fi, de exemplu, cea dintre analiza de conţinut şi analiza discursului; dar acestea
au scopuri diferite:
 analiza de conţinut (practicată de sociologi, pentru care discursul este înainte de toate o
sursă de informaţie) are drept scop extragerea de informaţii din orice text;
 analiza discursului îşi propune să înţeleagă funcţionarea discursului, ca instituţie
discursivă.

În concluzie vom sintetiza definiţiile propuse pentru discursul politic în schema următoare:

De Da

DP

Dd Db

Dc

6
 unde:
Da - De – este un anumit discurs, de exemplu, discursul creştinilor, discursul tinerilor,
discursul profesorilor etc.; adică discursuri de diferit conţinut, dar care produc, în ultimă
instanţă, un efect politic.
DP – înseamnă discurs produs strict de oameni politici în scopuri politice.
Discursul politic ce cuprinde parţial şi discursurile Da - De demonstrează veridicitatea
teoriei: un DP nu este politic numai după formă, ci şi după alte criterii: conţinut şi efectele
acestuia.
Din cele enunţate anterior şi din schema propusă mai sus semnalăm legătura discursului
politic cu societatea, cu publicul şi, respectiv, caracterul său ideologic. Discursurile se
deosebesc, întrucât comentează situaţii de comunicare diferite, contexte cu un anumit grad şi
tip de codificare socială.
Rezultă că o clasificare a discursurilor poate fi stabilită în funcţie de: tipul situaţiei
care urmează a fi comentată şi tipul comentariului propriu-zis.
În contextul investigaţiei date asupra discursului politic s-au determinat acele
particularităţi care l-ar putea individualiza în relaţiile cu alte tipuri de discurs. Ceea ce îl
distinge, în primul rând, este tocmai relaţia să specială cu auditoriul. Mai mult decât alt tip
de discurs, „discursul politic comunică versiunea corectă” a unor fapte, precum şi
implicarea maximală a autorului în ceea ce priveşte veridicitatea conţinutului.
Discursul politic comunică adevărul, înaintea chiar a conţinutului propriu-zis [22,
p.42]. Citind/ascultând orice discurs, receptorul rămâne pasiv, acceptă conţinutul din
simplul motiv de a se informa (discurs didactic), dea se instrui (discurs ştiinţific), de a se
relaxa (discurs arbitrar), aceste obiecte dispar odată ce e vorba de un discurs politic. Spre
deosebire de orice alt discurs, discursul politic este considerat punctual, şi comunică
„versiunea corectă a unui conţinut, şi, respectiv, angajează la maximum autorul în raport cu
veridicitatea conţinutului”. Este „comentariul” standard prin care conţinutul apare ca discurs
politic. Discursul politic, în calitatea sa de reflecţie asupra unui domeniu special al
cunoaşterii umane (cunoaşterea politică), nu poate face abstracţie de problema adevărului.
Orice cunoaştere umană este dominată de descoperirea adevărului. Cunoaşterea domeniului
politic nu poate face excepţie.
Discursul politic este unul informativ, care se prezintă sub două aspecte: pe de o
parte, comunică informaţia de ultimă oră, pe de altă parte, cei ce produc acest discurs sunt

7
 totdeauna tentaţi „să integreze în el formule originale, uneori şocante, jonglând cu ideile şi
cu unităţile verbale şi nonverbale în aşa mod, ca acestea să devină obiectul atenţiei” [138,
p.147]. Procedeele în cauză permit codificatorului să producă efectele de ambiguitate dorite,
iar decodificatorului i se dă posibilitatea decodificării pragmatice ale acestora.

4. Forme de raționare in discursul politic

Se înţelege prin raţionament „procesul de trecere de la unele propoziţii numite premize la
o propoziţie numită concluzie, astfel că dacă premizele sunt adevărate, concluzia este adevărată
sau cu o mare probabilitate adevărată.

Clasificarea raţionamentelor:
 Raţionamentul deductiv este acela în care se trece de la judecăţi de un anumit grad de
generalitate la judecăţi de acelaşi grad de generalitate sau cu un grad mai mic de
generalitate.
 Raţionamentul inductiv este o modalitate de argumentare mai intuitivă, mai persuasivă,
mai accesibilă unui grup social de referinţă larg. Raţionamentul inductiv trece de la
constatări despre cazuri singulare la aserţiuni despre toate cazurile. Acest tip de
raţionament acţionează în special în cazul apelului la fapte şi exemple care creează
„efectul de prezenţă” analizat de Perelman.
 Raţionamentul condiţional. Poate lua forma unui silogism condiţional. Prima premiză
stabileşte un raport condiţie-consecinţă între două propoziţii; a doua premiză afirmă sau
neagă una din propoziţii. Concluzia afirmă sau neagă cealaltă propoziţie. Absenţa unor
reguli de validitate formală impune considerarea în limba naturală a relaţiilor de conţinut.
Exemplu: dacă acest Guvern rămâne în continuare, şomajul va creşte. (se subînţelege că
dacă acest guvern nu mai rămâne, şomajul nu va mai creşte).
 Raţionamentul disjunctiv. Este de forma unui silogism disjunctiv, comportând o premiză
care expune disjuncţia între două propoziţii iar concluzia neagă (sau afirmă) adevărul
celeilalte propoziţii din premiza disjunctivă. O formă interesantă de raţionament
disjunctiv este dilema. Dilema pleacă de la o ipoteză şi o disjuncţie, dar ajunge pentru
fiecare propoziţie la aceeaşi concluzie.

8
Corelaţia necesară raţiune-pasiune. Orice analiză a raţionamentelor discursive trebuie completată
cu „probele” subiective sau morale, legate de emoţie. Pasiunile sunt, după Aristotel, premize,
toposuri ale unei psihologii sociale bazate pe un verosimil pasionat dublu orientat1:
 spre ethos – atributele oratorului (înţelepciune, francheţe, loialitate)
 spre pathos – afectele celui ce ascultă, arhetipurile pasionale.
 raţionamentul prin analogie.
Analogia stă la baza multor comportamente practice permiţând transpunerea a ceea ce
este cunoscut la ceea ce este mai puţin cunoscut sau necunoscut. Raţionamentul prin analogie se
manifestă prioritar în discursul politic.

 Concluzii
Analizând situaţia discursului politic actual constatăm că toată această recuzită stilistică
devine de-a dreptul incriminantă, insidioasă, şi, astfel, se instituie prin discurs adevărate vânători
pentru inşi vinovaţi sau nevinovaţi deopotrivă.

Diferenţele de tip ierarhic, existente între interlocutori în anumite contexte formale

(socio-culturale şi politice) de comunicare, sunt şterse cu bună ştiinţă, prin eliminarea voită a
formelor protocolare de adresare (marcate în text prin forme verbale şi pronominale alocutive,
formele de salut şi ritualul de prezentare, forme iniţiatoare de conversaţie, maniera de interpelare
în cursul dialogului). Obiectivele nivelării sociolingvistice (instaurării egalitarismului), practicate
în discursul politic în general, sunt următoarele: pătrunderea virtuală în intimitatea actorilor
sociali, autoatribuirea de către autori a dreptului la «judecată» a acestora, câştigarea simpatiei sau
antipatiei maselor - zdrobirea prin dispreţ a oponenţilor.

Limba devine astfel instrumentul prin intermediul căruia politică se manifestă şi se

impune. Disputele politice se nasc prin discurs pentru că puterile politice democratice se văd
forţate să obţină adeziunea maselor în scopul realizării scopurilor electorale sau ale intereselor de
partid. Acest proces creează necesitatea unei politici lingvistice care să permită şi să faciliteze
îndoctrinarea ideologică.

Putem astfel spune că asistăm la transformarea discursului politic din discurs public în discurs
privat, un discurs care se subminează singur prin violenţă şi prin lipsa de substanţă.

9
Caracteristicile particulare ale discursului politic românesc actual sunt excesul de familiaritate,
tinzând de cele mai multe ori spre vulgaritate, precum şi tendinţa de a nu adapta stilul la temă.

5. Bibliografie

 https://ro.wikipedia.org/wiki/Discurs_(lingvistic%C4%83)
 http://old.unibuc.ro/prof/zafiu_r/Analiza_discursului_politic.php
 https://www.academia.edu/25061027/Analiza_discursului_politic-
TEHNICI_DE_MANIPULARE_IN_DISCURSUL_POLITIC

10