Loredana Olarean

Auto-determinare şi auto-ajutorare

Argumentul lui John Stuart Mill

Cetăţenii sunt membrii, se presupune, unei singure comunități politice, fiind îndreptățiți
să-şi determine în mod colectiv proprile treburi. Natura precisă a acestui drept este dezvoltată de
John Stuart Mill într-un articol publicat în 1859, an în care au fost publicate şi tratatele despre
libertate, foarte folositoare în cadrul analogiei individ/comunitate despre care vorbeşte Mill.
Trebuie să tratăm statele drept comunităţi autodeterminatoare, spunea Mill, indiferent dacă
aranjamentele politicilor interne sunt libere sau nu, indifferent dacă cetăţenii îşi aleg sau nu
propriul guvern şiş a dezbăta în mod deschis politicile effectuate în numele lor.

Nu sunt termeni de asemănare între autodeterminare şi libertatea politică. Primul termen

este general, descrie nu numai o situaţie particulară din cadrul unei instituţii dar şi procesul prin
care o comunitate ajunge la un aranjament, sau nu. Un stat se autodetermina chiar şi în cazul în
care cetăţenii eşuează în a forma instituţii libere, însă erau defavorizate de autodeterminare dacă
astfel de instituţii erau înfiinţate de un vecin nepoftit. Membrii unei comunităţi politice trebuie
să caute propriile libertăţi, exact cum individual trebuie să-şi cultive propriile virtuţi. Ei nu pot fi
lăsaţi liberi, aşa cum el nu poate fi făcut virtuos, de nicio forţă din exterior. Intradevar politica
liberă depinde de existent unei virtuţi individuale şi, asta poate fi produsă de armatele unui alt
stat, doar dacă ei inspiră o rezistenţă active şi pune în mişcare o politică de autodeterminare.
Auto-determinarea este şcoala în care virtutea se învaţă sau nu, libertatea se câştigă sau nu.

Mill recunoaşte faptul că dacă oameni au avut nefericirea a fi conduşi de un guvern tiran
sunt în mod deosebit dezavantajaţi: ei nu au avut niciodată şansa să dezvolte “virtuţile necesare
pentru a menţine libertatea”. Dar el insistă în acelaşi timp asupra doctrine de auto-ajutorare. În
timpul unei lupte anevoioase pentru a se elibera de propriile eforturi asupra cărora aceste virtuţi
au cea mai mare şansă să izvoreasca.

Deşi argumentul lui Mill poate fi proiectat în termini utilitarişti, duritatea concluziei sale
sugerează că aceasta nu este forma cea mai apropiată. Viziunea lui Suart Mill asupra auto-
determinarii face ca să nu fie nevoie de calculul utilitar, sau cel puţin îl înlocuieşte sub o formă
înţeleasă de o libertate comună. El nu crede că intervenţia eşuează mai des decât dacă nu serveşte
scopului libertăţii; el crede că din moment ce libertatea este, în mod necesar eşuează.libertatea
interioară a unei comunităţi politice poate fi câştigate doar de membri acelei comunităţi.
Argumentul este similar ideologiei marxiste “ libertatea clasei muncitoare poate apărea doar între
muncitorii acelei clase”.

Auto-determinarea este deci dreptul oamenilor de a “deveni liberi prin propriile eforturi”,
dacă aceştia pot şi nonintervenţia este principala agarantie că succesul şi eşecul lor nu va fi
împiedicat de intervenţia unei puteri străine. Trebuie să fie accentuat faptul că nu există niciun
drept de a fi protejat de consecinţele eşecului în familie, chiar şi împotriva unei represiuni
sângeroase.

Mill în general scrie că el crede că cetăţenii unei comunităţi primesc guvernul pe care îl
merită, sau cel puţin, guvernul pentru care ei sunt “făcuţi”, cu care ei se potrivesc. Şi “singurul
test…a unei persoane de a avea devine potrivit pentru instituţii populare, sau o porţiune
suficientă din acestea să prevaleze în concurs, fiind dispuşi să înfrunte muncă şi pericolul pentru
libertatea lor”. Nimeni nu poate şi nimeni nu ar trebui să o facă pentru ei.

Mill adopta o viziune foarte rece asupra conflictului politic şi dacă mulţi dintre cetăţenii
rebeli, mândri şi plini de speranţă asupra propriilor eforturi, au aprobat această viziune, mulţi
alţii nu au făcut-o. nu există un deficit al revoluţionarilor care au căutat, au pledat pentru, chiar
cerând ajutor din exterior. Recent un commentator American, dornic de a fi de ajutor, a
argumentat că poziţia lui Mills implica “un fel de definiţie Darwiniană”( Originea speciilor,
publicată în anul 1859) a auto-determinarii a supravieţuiri celui mai puternic, în cadrul graniţelor
naţionale, chiar dacă cel mai puternic înseamnă cel mai expect în a folosi forţa.” Ultima frază
este nedreaptă, deoarrece a fost întocmai punctual de vedere a lui Mills şi anume că forţa nu
poate triumfa, doar dacă a fost armata din exterior, asupra oamenilor gata “să înfrunte muncă şi
pericolul”. Pentru ceilalţi costul este probabil adevărat, dar este dificil de văzut concluziile
acţiunii.

Este posibil să intervină pe piaţa internă în cazul luptei “Darwinian” deoarece intervenţia
este continuă şi susţinută de-a lungul timpului. Dar intervenţia străină, în cazul în care este o
afacere scurtă, nu poate schimba balanta internă de putere, în niciun sens decisive către forţele de
libertate, în timp ce este prelungit, sau intermittent rezumat, aceasta se va pune ca cea mai mare
posibilă ameninţare asupra succesului acelor forţe.

Cazul poate fi diferit atunci când nu mai este vorba de intervenţie ci de cucerire. Atunci
când armata învinge iar guvernul se prăbuşeşte, are loc un şoc în sistemul social, deschizând un
nou sens spre o inovaţie radical în cadrul sistemului politic. Asta s-a întâmplat în Germania şi
Japonia după cel de-al II-a Război Mondial, iar aceste exemple sunt atât de importante încât mai
târziu va trebui să examinez apariţia acestor drepturi de cucerire şi renovaţie. Dar ele cu
siguranţă nu apar în toate cazurile de tiranie internă. Apoi nu este adevărat că intervenţia este
justificată atunci când apare revoluţia; pentru activitatea revoluţionară este un exerciţiu de auto-
determinare, în timp ce intervenţia străină neagă oamenilor capacitatea politică care poate fi
obţinută doar în urma unor astfel de exerciţii.

Astea sunt adevărurile exprimate de doctrina legală de suveranitate, care defineşte

libertatea statelor că independent acestora de coerciţia şi controlul străin. În fapt nu orice stat
independent este liber, dar recunoaşterea suveranităţii este singurul drum prin care un stat îşi
stabileşte arenă în care se luptă pentru libertate, câteodată având cauza de câştig. Arenă şi
activităţile care au loc în interiorul acesteia trebuie să le protejăm şi le protejăm aşa cum
protejăm integritatea individuală, marcând graniţe care nu pot fi inculcate şi drepturi care nu pot
fi violate. Atât indivizilor cât şi statelor, sunt lucruri pe care nu le putem încălca, chiar aparent
pentru binele lor.

Totuşi interdicţia depăşirii graniţelor nu este totală, în parte din cauza caracterului arbitrar
şi accidental al statelor, din cauza relaţiilor politice ambigue dintre comunităţi sau comunităţi cu
anumite graniţe asupra guvernului care le apară. Înafara viziunii generale a lui MIill asupra auto-
determinarii, nu este clar atunci când o comunitate se auto-determina, când se califica pentru
non-interventie. Fără îndoială există astfel de probleme cu personae individuale, dar acestea sunt,
cred mai puţin severe şi sunt rezolvate prin intermediul legii interne. În societatea internaţională,
legea nu prevede niciun verdict autoritar/official. Prin urmare interdicţia depăşirii graniţelor este
subiectul suspendării unilateral, făcând referinţă la trei cazuri diferite care nu pare să servească
scopului pentru care a fost stabilit:
 - Atunci când un set particular de graniţe, în mod sigur conţine două sau mai multe
comunităţi politice, una fiind prinsă la scară mare într-o luptă militară pentru independenţă; asta
este, atunci când este la litigiu, fiind numită separarea sau “eliberare naţională”;

- Atunci când graniţele au fost inculcate de o putere armată străină, chiar şi atunci când
încălcarea a fost cerută de către una dintre părţile inplicate în războiul civil; asta se numeşte
contra(contracara)-interventiei;

- Atunci când violare drepturilor omului în interiorul graniţelor este atât de teribilă încât
dacă vorbeşti de comunităţi sau de auto-determinare sau de o “luptă anevoioasă”, pare cinic şi
irrelevant; asta este în cazul înrobirii sau masacrului.

Argumentele care sunt alcătuite vizavi de intervenţie în fiecare din cele trei cazuri,
constituie a doua, a treia şi a patra revizie a paradigmei legale. Ei deschid calea războiului just,
neavând loc lupte de auto-aparare său împotriva agresiunii, în sens strict. Având în vedere
promptitudinea statelor de a invada unul pe celălalt, reviziile sunt afaceri riscante.

Mill discuta doar despre primele două cazuri, succesiunea şi contr-interventia, ultima
fiind necunoscută în anul 1859. Este important de remarcat faptul că el nu le consideră excepţii
ale principiilor non-interventiei, dar mai degrabă că demonstraţii negative având motivele sale.
Unde aceste motive nu se aplicau, principiile pierdeau din vigoare. Ar fi mult mai exact din
punctual de vedere a lui Mill, că principiile relevante să fie formulate astfel: întotdeauna să
acţionezi în aşa fel încât să recunoşti şi să încarci autoritatea comunală. Non-interventia de cele
mai multe ori este antrenată de recunoaştere, dar nu întotdeauna, apoi trebuie să demonstrăm
angajamentul nostru autorităţii în alt mod, poate chiar şi trimiţând trupe înafara frontierelor
naţionale.
Principiul moral este de asemenea foarte periculos, iar punctual de vedere a lui Mill
asupra agumentului în acest moment nu este exact punctual de vedere a ceea ce s-a discutat zi de
zi în discursurile morale. Trebuie să stabilim un fel de prim-respect pentru graniţele statelor;
acestea sunt, cum am mai discutat înainte, singurele graniţe pe care comunităţile le eu. Din acest
motiv intervenţia este mereu justificată, ca fiind o excentie a unei reguli generale, fiind aplicată
în cazuri urgent sau extreme de particulare. Intervenţiile sunt foarte des întâlnite ca fiind “
motive de stat”, neavând nimic în comun cu auto-determinarea, astfel, devenind sceptici asupra
fiecărui motiv de apărare a autorităţii de comunităţile străine. Prin urmare principală sarcină a
dovezii, cu care am început, mai oneros decât ne-am impus asupra individivizilor sau guvernelor,
pledând auto-aparare este: statele interveniente trebuie să demonstreze că cazul lor este radical
diferit faţă de ceea ce este un caz general, unde libertatea sau perspective libertăţii cetăţenilor
este mai bine deservita atunci când puterea străină le oferă acestora doar support moral. În acest
mod trebuie să caracterizez argumentul lui Mill, (chiar dacă el îl caracterizează diferit), Marea
Britanie a trebuit să intervină în Revoluţia Maghiară din 1848 şi 1849.

Separarea - Revoluţia Maghiară

Mult timp înainte de 1848, Ungaria făcea parte din Imperiul Habsburgic. Formal o
împărăţie independent, cu propriile reguli, fiind efectiv condusă de autorităţile germane din
Viena. Colapsul brusc al autorităţilor în timpul “zilelor de Martie”, a deschis drumul pentru
naţionaliştii liberalii în Budapesta. Aceştia au format un guvern şi au cerut să aibă propriile
reguli în interiorul imperiului; ei nu erau încă separatist. Cererea lor a fost iniţial acceptată, însă
în contoversa au pledat mereu că o federaţie: control asupra taxei pe venituri, conducerea
armatei. De îndată ce “comandă” a fost restaurată în Viena, eforti=urile au început să reafirme
carcaterul centralist al regimului iar asta a luat curând forma familiar a represiunii militare.

O armată imperial a invadat Ungaria, iar naţionaliştii au luptat împotriva acestora.

Ungarii erau acum ori rebeli ori insurgent, ei au stability imediat ceea ce avocaţii internaţionali
numesc drepturi beligerante de a apăra austiecii şi preluând controlul cât de mult supra bătrânei
Ungarii. În timpul războiului, guvernul a schimbat conducerea spre stânga; în Aprilie 1849, a
fost proclmata republica sub conducerea lui Lajos Kossuth.

Revoluţia poate fi descrisă, în termini contemporani, ca fiind un război naţional de

eliberare, cu excepţia că graniţe ale Ungariei au inclus o foarte mare parte din poporul slav şi
revoluţionarii ungari au fost atât de ostili naţionalismului Croat şi Sloven, aşa cum erau
Austriecii propriilor lor cereri de autonomie comunală. Dar aceasta este o dificultate de care o să
mă feresc; nu am pătruns în interiorul reflecţiilor morale ale observatorilor liberali ca şi Mill.
 Revoluţia Ungară a fost salutata cu entuziasm de astfel de oameni, în Franţa, Marea
Britanie şi în Statele Unite ale Americii, iar emisarii acesteia au fost cu nerăbdare primiţi.
Răspunsul guvernamental a fost diferit mare parte deoarece non-interventia fost regulă generală
la care au subscris toate cele trei guverne, inparte din cauză că primele două erau angajate la
echilibrul de putere a Europei şi în consecinţă la integritatea Austriei. În Londra Palmerston a
fost formal şi rece “Guvernul Britanică nu are cunoştinţe despre Ungaria, cu excepţia faptului că
este una din componentele Imperiului Austriac”. Ungarii au căutat doar recunoaştere
diplomatică, nu intervenţie militară, dar orice relaţii cu noul guvern au fost considerate de
regimul austriac că o intervenţie în afacerile interne a acestuia. Recunoaşterea, în plus are urmări
comerciale care probabil au adus laolaltă Marea Britanie alături de Ungaria deoarece
revoluţionarii au sperat să cumpere reserve militare de pe piaţa londoneză. În ciuda acestui fapt
stabilirea unor legături formale, odată ce ungarii au demonstrate că “ o parte suficientă dintre ei”
erau angajaţi spre independent şi dispuşi să lupte pentru aceasta, nefiind greu de justificat în
termini “Millian”.

Nu poate fi nicio îndoială cu privire la existent Ungariei ca fiind o comunitate politică; a

fost una din cele mai vechi popoare din Europa şi recunoaşterea sa că stat suveran nu ar fi
încălcat drepturile morale ale poporului austriac. Aprovizionarea militară a popoarelor insurgente
este intradevar o problemă complexă şi voi reveni asupra acesteia cu referire la un alt caz. Destul
de repede, cu toate acestea, maghiarii aveau nevoie de mult mai mult decât arme şi muniţii.

În vara anului 1849, împăratul austiac a cerut ajutorul Tarului Nicolae I şi Ungaria a fost
invadată de o armată rusă. Scriind zece ani mai târziu, Mill argument că britanicii ar fi trebuit să
răspundă acestei intervenţii, printr-o intervenţie de a lor.

Războiul înseamnă şi, importanta modului de luptă, modalitatea de combatere

Scopul convenţiei războiului este de a stabili obligaţiile statelor beligerante, a

comandanţilor de armată şi a soldaţilor individuali, cu referire la comportamentul ostilităţilor.
Am arătat deja că aceste taxe sunt exact aceleaşi pentru soldaţii şi statele care luptă în războaie
de agresiune sau războaie de apărare. În hotărârile/judecăţile noastre de luptă, facem abstracţie
de toată atenţia asupra dreptatei de cauză. Facem acest lucru deoarece statutul moral al soldaţilor
ai ambilor părţi este în mare parte la fel: sunt conduşi în lupta de loialitatea propriilor state şi de
supunerea lor legală. Mai mult ca sigur ei cred că războaiele lor sunt juste şi în timp ce bază
credinţei nu este necesar raţională, dar, cel mai adesea, un fel de propagandă oficială de o
indiscutabilă acceptare, cu toate acestea ei nu sunt criminali; ei se confruntă unul pe altul ca
moral egali.

Analogia familiară este de puţin ajutor aici. Războiul ca o activitate (comportamentul mai
degrabă decât iniţierea luptei), nu are echivalent într-o societate civilă stabilă. Intradevar este
contrastul mai degrabă decât corespondenţa care luminează convenţia de război. Contrastul este
uşor de explicat; trebuie să ne gândim la următoarele tipuri de cazuri:

1) în cursul unui jaf bancar, un hoţ împuşca un paznic atingând arma sa. Hoţul este vinovat de
crimă, chiar dacă susţine că el a acţionat în legitimă apărare. Din moment ce el nu avea niciun
drept să jefuiască banca, de asemenea nu avea niciun drept să se apărare împotriva apărătorilor
băncii. El nu este mai puţin vinovat pentru uciderea paznicului băncii, decât ar fi pentru uciderea
unui spectator neinarmat- un client, care să presupunem îşi depozita banii. Asociaţii hoţului, l-ar
putea lăuda pentru prima lui ucidere, care în termenii acestora a fost necesară şi să-l condamne
pe acesta pentru a doua, care a fost absurd şi periculoasă. Dar noi nu-l vom judeca în acest fel,
deoarece idea de necessitate nu se aplică în cazul activităţii criminale/penale: nu era necesar să
jefuiască banca în primul rând.

Acum agresiunea este tot un act criminal, dar viziunea noastră asupra participanţilor este
foarte diferită:

2) pe parcursul unui război de agresiune, un soldat împuşca un alt soldat, un membru al armatei
inamice, în apărarea patriei sale. Presupunând un schimb de focuri convenţional, aceasta nu este
numită crimă; nici nu este soldatul considerat după război un criminal, chiar şi de către foştii săi
inamici. Cazul defapt nu este deloc diferit de ceea ce ar fi dacă al doilea soldat îl împuşca pe
primul. Niciun un om nu este criminal, iar ambii pot spune că au acţionat în propria apărare. Îi
numim criminali, numai atunci când vizează necombatanţii, civilii nevinovaţi, soldaţi răniţi sau
dezarmaţi. Dacă trag în oamenii care încearcă să se predea sau să se alăture în masacrul de
locuitori ai unui oraş capturat,nu avem sau ar trebui să nu avem nicio ezitare în condamnarea lor.
Dar atât timp cât luptă în conformitate cu normele de război, nicio condamnare nu este posibilă.
 Punctul crucial este că există regluli de război, deşi nu există reguli de jaf (sau de viol sau
crimă). Egalitatea morală a câmpului de luptă face distinctive între lupta de crimă în familie.
Dacă vrem să judecăm ceea ce se întâmplă pe un câmp de luptă, “trebuie să tratăm ambi
combatanti”, la fel cum Henry Sidgwick scria, “de la presupunearea că fiecare se crede drept”. Şi
noi trebuie să ne întrebăm “cum atribuţiile unui beligerant, care luptă în numele justiţiei şi în
conformitate cu restricţiile de moralitate, pot fi determinate”. Sau mai direct: nefăcând referire la
dreptatea cauzei lor, cum pot soldaţii lupta just/drept?

Utilitate şi proporţionalitate

Argumentul lui Henry Sidgwick

Sidgwick răspunde la întrebare cu o dublă regulă, care rezumă perfect cea mai comună
viziune utilitară a convenţiei războiului. În desfăşurarea ostilităţilor, nu este permis să facă “
orice răutate care nu tinde semnificativ la sfârşitul [victoriei] şi nicio răutate care favorizează la
final, acestea fiind uşoare în comparaţie cu suma relelor”. Ceea ce este interzis dăunează excesiv.

Două criterii sunt propuse pentru determinarea excesului. Prima este cea a victoriei în
sine, sau ceea ce se numeşte de obicei necessitate militară. A doua depinde în parte de o noţiune
de proporţionalitate: trebuie să cântărim “răul făcut”, ceea ce înseamnă nu numai răul imediat
desăvârşit persoanelor fizice, ci, de asemenea orice prejudiciu adus intereselor omenirii,
împotriva contibutiei pe care răul îl face la finalul victoriei. Argumentul astfel cum este
menționat, însă, stabilește interesele indivizilor și a omenirii la o valoare mai mică decât victoria
care se solicită. Orice act de forță, care contribuie în mod semnificativ la câștigarea războiului
este probabil să fie numit permisibil; oricare agent care afirmă “favorabil” actului de atac,
planifica cel mai probabil să aibă propriul drum.

Încă o dată, proporționalitatea, se dovedește a fi un criteriu greu de aplicat, pentru că nu

există nici o modalitate gata să stabilească o opinie independentă sau stabilă a valorilor față de
care distrugerea de război poate fi măsurată. Judecățile noastre morale (dacă Sidgwick are
dreptate), aștepta considerente pur militare și vor fi rareori susținute în faţa unei analize a
condițiilor de luptă sau de strategia de campanie a unui profesionist calificat. Ar fi dificil de
condamnat soldații pentru orice au făcut în cursul unei lupte sau a unui război în care au crezut
sincer, având un motiv bun pentru a crede, a fost necesar, sau important, sau pur și simplu util în
determinarea rezultatului.

Sidgwick aparent a crezut că această concluzie este inevitabilă, odată ce suntem de acord
să nu avem nicio judecată cu privire la utilitatea relativă a rezultatelor diferite. Pentru că atunci
trebuie să fim de acord ca soldații au dreptul de a încerca să câștige războaiele în care au dreptul
să lupte. Asta înseamnă că ei pot face ceea ce trebuie pentru a câştiga; ei pot face tot posibilul,
atât timp cât ceea ce fac ei este de fapt legat de câştig. Într-adevăr, aceştia ar trebui să facă tot
posibilul, astfel încât să se pună capăt luptelor, cât mai repede posibil.

Aceasta, nu este, totuși, o realizare mică. În cazul în care ar fi avut loc efectiv în practică,
aceasta ar elimina o mare parte din cruzimea războiului. Pentru că trebuie să fie spus de mulți
dintre oamenii care mor în cursul unui război, soldații, precum și civili, că decesele lor nu “au
tendința de a duce la sfârșitul [victoriei]” sau că contribuția acestora în final este “uşoară”, într-
adevăr. Aceste decese sunt nimic mai mult decât consecința inevitabilă a punerii de arme mortale
în mâinile soldaților nedisciplinaţi și oameni înarmați în mâinile generalilor stupizi sau fanatici.
Fiecare isorie militară este o poveste de violenţă şi distrugere din toat ceea ce priveşte cerinţele
de luptă: masacre pe de o parte și, pe de altă parte rele-planificate și lupte risipitoare, care sunt
puțin mai bune decât masacrele.

A doua regulă a lui Sidgwick urmărește să impună o economie de forță. Este nevoie de
disciplină și de calcul. Orice strategie inteligentă militară, desigur, impune aceleași cerințe. Din
punctul de vedere a lui Sidgwick, un general bun este un om moral. El ține soldații săi sub
control, pregătiţi pentru luptă, astfel încât aceştia să nu alerge amuck în rândul civililor; el îi
trimite să lupte doar după ce au un plan de luptă și planul său are ca scop de a câștiga cât mai
repede și cât mai ieftin posibil războiul. El este că generalul Roberts de la bătălia de la
Paardeberg (în războiul cu burii), care închis atacurile frontale pe tranşee bure comandate de
Kitchener, al doilea la comandă, spunând că pierderile de vieți omenești “nu par să ... fie
justificate de exigențele situației”.

O decizie simplă, deși nu la fel de comună la război, cum unul s-ar putea aștepta. Nu știu
dacă a fost făcută de orice îngrijorare profundă pentru viața umană; probabil, Roberts s-a gândit
doar la onoarea lui ca un general (care nu trimite oamenii lui să fie sacrificaţi), sau poate el a fost
îngrijorat de capacitatea trupelor care vor trebui să reînnoiască luptă în ziua următoare. Acesta a
fost, în orice caz, exact genul de decizie, care ar solicita-o Sidgwick. Dar, deși limitele de
utilitate și proporționalității sunt foarte importante, ele nu epuizează convenția de război; într-
adevăr, ele nu explică cel mai critic hotărârile care sunt luate de soldați și generali lor.

Convenția de război invită soldați pentru a calcula costurile și beneficiile numai până la
un punct, și în acel moment se stabilește o serie de norme clare - fortificații morale, ca să spunem
așa, care poate fi luate cu asalt doar cu mari costuri morale. De asemenea, nu poate justifica un
soldat o încălcare a normelor referindu-se la necesitățile situației de luptă sau argumentând că
nimic altceva decât ceea ce el a făcut a contribuit în mod semnificativ la victorie.

Soldaţii care au motive în acest sens, nu ar putea niciodată să încalce limitele lui
Sidgwick din moment ce tot ceeea ce Sidgwick cere, este ca soldaţii...să raţionalizeze în acest
mod. Dar justificări de acest gen nu sunt acceptabile, sau nu sunt întotdeauna acceptabile, în
drept sauin cazul bunelor moravuri. Acestea au fost “în general respinse”, în conformitate cu
manualul armatei americane a legii militar “...pentru actele interzise de legile obișnuite și
convenționale de război, în măsura în care aceste legi au fost elaborate și încadrate cu luarea în
considerare a conceptului de necesitate militară”.

Acum, ce fel de acte sunt acestea și care sunt motivele pentru interzicerea acestora, în
cazul în care criteriile de Sidgwick nu se aplică? Eu va trebui să explic mai târziu, cum
“necesitatea militară” este luată în considerare în definirea interdicțiilor; mă privește acum
caracterul lor general. Armatele beligerante au dreptul de a încerca să câștige războaiele lor, dar
ei nu au dreptul să facă tot ceea ce este sau pare a fi necesar pentru a câștiga. Ele sunt supuse
unui set de restricții care în parte privesc la acordurile de state, dar care au, de asemenea, o
fundație independentă, în principiile morale. Nu cred că aceste restricții au fost vreodată expuse
într-o manieră utilitaristă, deși este fără îndoială un lucru bun ca acestea să fie expuse și că acest
comportament să ia formă militară la cerințele lor. Când am făcut abstracţie de la utilitatea
particulară a rezultatelor, concentrându-ne exclusiv asupra jus în bello, calcule utilitariste sunt
radical limitate.
 S-ar putea spune că, dacă fiecare război într-o serie de prelungire pe termen nelimitat în
viitor, ar fi luptat fără limite, altele decât cele propuse de Sidgwick, consecințele pentru omenire
ar fi mai rele decât dacă în aceleeasi serie de războie în care sunt limite fixate de unele seturi
suplimentare de interdicții. Dar, fără a preciza care din interdicții sunt cele corecte. Și orice efort
pentru a afla cele corecte, prin calcularea efectelor probabile în timp a războielor în anumite
moduri (o sarcină extrem de dificilă), este sigur împotriva argumentelor utilitariste neconstrânse:
ca victoria aici și acum va încheia seria de războaie, sau va reduce probabilitatea de luptă
viitoare, sau va evita consecințe imediate și înfricoșătore. Prin urmare, orice ar trebui să fie
permis, care este util și proporțional cu victoria solicitată.

Utilitarismul este, evident, cel mai eficient atunci când indică rezultate despre care avem
(relativ) idei clare. Din acest motiv, este mult mai probabil să ne spună că normele de război ar
trebui să fie înlocuite în acest sau acel caz, decât să ne spuneți că regulile sunt - dincolo de
regulile minime de încetare a lui Sidgwick, care nu pot și nu trebuie niciodată să fi înlocuite.
Până când constrângerile sunt ridicate, iar efectele substanțiale ale victoriei şi ale înfrângerii sunt
puse în balanță, utilitarismul oferă doar o aprobare generală a convenției războiului (regula dublă
și orice alte persoane general acceptate); după care, este puțin probabil să se precizeze normele,
doar numai anumite cursuri de acțiune.

Când se ridica constrângerile este una dintre cele mai dificile întrebări în teoria de război.
Voi încerca să răspund în partea a patra, și voi descrie în acel moment rolul pozitiv a calculului
utilitar: pentru a marca acele cazuri speciale, în care victoria este atât de importantă sau de a
învinge atât de înspăimântător este atât moral, cât și militar, necesar de a suprascrie normele de
război. Dar un astfel de argument nu este posibil până când nu am recunoscut regulile dincolo de
Sidgwick și am înțeles forța lor morală.

Utilitatea războaielor limitate este de două feluri. Are de-a face nu doar cu reducerea
totală a suferinței, dar, de asemenea, cu menţinerea deschisă a posibilităţi păcii și reluarea
activităților de pre-război. Căci, dacă noi suntem (cel puțin formal), indiferenţi la oricare parte
câștigă, trebuie să presupunem că aceste activități vor fi, de fapt, reluate și cu actorii identici sau
similari. Este important, deci, să ne asigurăm că victoria este, de asemenea, într-un anumit sens și
pentru o anumită perioadă de timp, un acord între beligeranți. Și în cazul în care este posibil,
războiul trebuie să fie purtat, cum Sidgwick spunea, în așa fel încât să se evite "pericolul de a
provoca represalii și de a provoca amărăciune, care va dura mai mult timp decât” lupta.

Amărăciunea pe care Sidgwick o are în vedere s-ar putea, desigur, să fie consecința unui
rezultat considerat a fi nedrept (cum ar fi anexarea Alsacia - Lorena în 1871), dar poate rezulta,
de asemenea, dintr-un comportament militar considerat a fi inutil, brutal sau nedrept, sau pur și
simplu, “împotriva regulilor”. Atât timp cât înfrângerea rezultă din ceea ce sunt larg considerate
ca fiind acte legitime de război, este cel puțin posibil ca acesta va lăsa în urmă, vreun resentiment
purulent, vreun sentiment de scoruri nestabilite, vreun sentiment profund de răzbunare
individuală sau colectivă. (Guvernul său corpul ofițeresc al statului învins pot avea motive
proprii pentru a încuraja astfel de sentimente, dar asta este o altă problemă).

O analogie ar putea fi trasă, din nou, cu un conflict de familie, originea sa de mult uitată,
dreptatea sa nu mai este o cauză. O dispută de acest gen poate fi efectuată pe o lungă perioadă,
marcată de uciderea ocazională a unui tată sau a unui fiu adult, un unchi sau un nepot, primul de
o familie, apoi de cealaltă. Atât timp cât nu se întâmplă nimic mai mult, posibilitatea de
reconciliere rămâne deschisă. Dar dacă cineva într-un acces de furie sau pasiune, sau chiar prin
accident sau greșeală, ucide o femeie sau un copil, rezultatul ar putea fi un masacru sau o serie de
masacre, care nu are oprire până când una dintre familii este distrusă sau pleacă departe de
cealaltă. Cazul este cel puțin similar cu războiul intermitent între state. Unele limite trebuie să fie
acceptate de comun acord, și mai mult sau mai puțin constant menținute, în cazul în care există
vreodată o pace de scurtă durata din partea unuia dintre beligeranți.

Acesta este, probabil, adevărat că orice limite vor fi utile aici, atâta timp cât acestea sunt,
de fapt, de obicei acceptate. Dar nici o limită nu este acceptată pur și simplu pentru că se crede
că va fi utia. Convenția de război trebuie să fie primul punct de vedere moral plauzibil pentru un
număr mare de bărbați și femei; trebuie să corespundă sentimentului nostru de ceea ce este drept.
Numai atunci o vom recunoaște că un obstacol serios pentru acesta sau ca decizie militară și doar
apoi putem dezbate utilitatea sa în acest caz sau în acel caz particular. Pentru că altfel nu am ști
ce obstacol din numărul infinit este exclus şi numărul mare, înregistrat istoric, poate fi subiectul
dezbateri noastre. În ceea ce privește normele de război, utilitarismului îi lipseşte puterea
creatoare. Dincolo de limitele minime ale “favorismului” și proporționalității, confirmă pur şi
simplu obiceiurile noastre și convențiile, oricare ar fi acestea, sau sugerează că acestea să fie
înlocuite; dar nu ne oferă obiceiuri și convenții. Pentru aceasta, trebuie să ne întoarcem din nou
la o teorie a drepturilor.

Drepturile omului - Violul femeii italiene

Importanța drepturilor poate fi cel mai bine sugerata dacă ne uităm la un exemplu istoric
plasat, așa cum a fost, în marginea argumentului lui Sidgwick. Luați în considerare atunci, cazul
de soldați marocani care lupta cu forțele franceze libere în Italia în 1943. Acestea au fost trupe de
mercenari care au luptat în anumite condiţii, iar condiţiile cuprindeau licența pentru viol și jaf în
teritoriul inamic. (Italia era teritoriul inamic până la regimul Badoglio intrat în război împotriva
Germaniei în octombrie 1943; eu nu știu dacă licența a fost retrasă; apoi, dacă este aşa, retragerea
pare să fi fost ineficienta).

Un număr mare de femei au fost violate; știm numărul, aproximativ, pentru că mai târziu,
guvernul italian le-a oferit o pensie modestă. Acum, argumentul pentru a da soldaților privilegii
de acest fel este unul utilitar. Acesta a fost făcut mult timp în urmă de către Victoria, în cursul
unei discuții a dreptului de “sack” (concediere/devalizare): nu este ilegal de a pune un oraș la
“sack”, spunea ea, în cazul în care aceasta este “necesar pentru desfășurarea războiului...ca un
imbold pentru curajul trupelor”. Dacă acest argument a fost aplicat în cazul de față, Sidgwick ar
putea răspunde că “necesar” este, probabil, un cuvânt greșit folosit aici și faptul că contribuţia
violului și jafului la victoria militară este “ușoară”, în comparație cu prejudiciul cauzat femeilor
implicate. Asta nu este un răspuns convingător, dar nu este nici pe deplin doveditor şi ajunge
greu la rădăcina condamnări noastre de viol.

Ceea ce este de obiectat în licența acordată acelor soldați marocani? Cu siguranță

judecată noastră nu atârnă de faptul că violul este doar un banal sau ineficient “stimulent” al
curajului masculin (dacă intradevar este un stimulent; mă îndoiesc că bărbații curajoși sunt cel
mai probabil violatori). Violul este o crimă, în război ca și în pace, pentru că încalcă drepturile
femeii, care este atacată. Pentru a o oferi o ca momeală pentru un soldat mercenar este ca şi cum
ea nu este o persoană ca toate celelalte, ci un obiect simplu, un premiu sau trofeu de război. Este
recunoașterea personalității sale, care modelează judecata noastră.
 Și acest lucru este adevărat chiar și în absența unei concepții filozofice a drepturilor
omului, așa cum următorul pasaj din Cartea lui Deuteronomy - prima încercare pe care am găsit-
o pentru a reglementa tratamentul din timpul războiului a femeilor - indică în mod clar: “Când
vei merge mai departe pentru a lupta împotriva dușmanilor tăi și, Domnul Dumnezeu tău le
livrează în mâinile tale și tu le porţi în robie și vei vedea printre robi o formă de femeie frumosa
și ai o dorinţă la ea și ai vrea să o iei de soție; apoi o vei aduce acasă la casa ta...și ea trebuie...să
plângă pe tatăl său și pe mama să o lună întreagă, după care să poți merge la ea și să fi soțul ei, și
ea trebuie să fie a ta soție. Și...dacă tu nu ai nicio plăcere în ea, atunci o vei lăsa să plece unde
vrea; dar nu o vei vinde...pentru bani, nu te vei comporta cu ea ca şi cu un sclav...”.

Acest lucru este departe de opiniile contemporane, deși mă aștept că ar fi la fel de dificil
de aplicat astăzi cum a fost în vremea regilor iudei. Indiferent de teoria teologică sau sociologică
a regulilor este necesar, fiind clar că ceea ce este aici la locul de muncă este concepția de femeie
captivă ca o persoană care trebuie să fie respectată, în ciuda capturii sale; prin urmare, luna de
doliu înainte ca ea este utilizată sexual, cererea de căsătorie, interzicerea sclaviei. Ea și-a pierdut
o parte din drepturile sale, am putea spune, dar nu pe toate.

Convenția noastră de război necesită o înțelegere similară. Ambele interdicții care sunt
acoperite de regula a doua a lui Sidgwick și cei care mint dincolo de ea sunt bine conceptualizaţi
în termenii dreptăţii. Regulile de "luptă de bine", sunt pur și simplu o serie de recunoașteri ale
bărbaților și femeilor, care au un statut moral independent și rezistent la exigențele de război.

Un act legitim de război este unul care nu încalcă drepturile persoanelor împotriva cărora
este îndreptat. Acesta sunt, din nou, viața și libertatea, deși acum suntem preocupați de aceste
două ca şi cum acestea sunt individuale, mai degrabă decât colectiv deținute. Pot rezuma suma
acestora în termeni pe care i-am folosit şi înainte: nimeni nu poate fi obligat să lupte sau să-şi
riște viața, nimeni nu poate fi amenințat cu război sau să luptate împotriva acestuia, cu excepția
cazului în care printr-o faptă de a sa a predat său pierdut aceste drepturi.

Acest principiu fundamental stă la bază și da forma judecăților de conduită pe care le

facem în timpul războiului. Este numai inadecvat exprimat în dreptul internațional pozitiv, dar
interdicțiile stabilite au la baza acest principiu ca sursa a lor. Avocații vorbesc, uneori, ca şi cum
regulile legale/juridice aveau caracter umanitar, ca și în cazul în care interdicția de viol sau
ucidere deliberată a civililor a fost nimic mai mult decât o bucată de bunătate. Dar când soldații
respecta aceste interdicții, ei nu acționează cu amabilitate sau ușor sau mărinimos, ei acționează
drept. Dacă sunt soldați umanitari, ei pot face într-adevăr, mai mult decât li se cere - impart
produsele lor alimentare cu civilii, de exemplu, mai degrabă decât pur și simplu să violeze sau să
ucidă. Dar interdicția privind violarea și uciderea este o chestiune de drept. Legea recunoaște
acest drept, menționează limitele și uneori le denaturează, dar nu le stabilește.

Statele există pentru a apăra drepturile membrilor săi, dar este o dificultate în teoria
războiului că apărarea colectivă a drepturilor le face în mod individual problematice. Problema
imediată este că soldații care lupta, deși putem spune că aceştia aleg rar să lupte, pierd drepturile
pe care se presupune că le apără. Ei câștiga drepturi de război în calitate de combatanți și
potenţiali prizonieri, dar ei pot fi acum atacaţi și ucişi la vointa de către dușmanii lor. Luptând
pur şi simplu, indiferent de speranțele private și intențiile lor, ei au pierdut titlul la viață și
libertate, l-au pierdut, chiar dacă, spre deosebire de statele agresoare, nu au comis nicio crimă.
“Soldații sunt făcuţi pentru a fi ucis", așa cum a spus odată Napoleon; de aceea războiul este
iadul. Dar chiar dacă luăm punctul nostru de vedere în iad, putem spune, că nimeni altcineva nu
este făcut pentru a fi ucis. Această distincție este baza normelor de război.

Toți ceilalți își păstrează drepturile lor și statele rămân angajate, în a apăra aceste
drepturi, chiar dacă războaiele lor sunt agresive sau nu. Dar acum ei fac acest lucru nu prin luptă,
ci prin încheierea de acorduri între ele (care stabilește detaliile de imunitate noncombatanta), prin
respectarea acestor acorduri și așteaptă respectarea reciprocă și prin amenințarea de a pedepsi
lideri militari sau soldați individuali care le încalcă. Acest ultim punct este crucial pentru
înțelegerea convenției războiului. Chiar și un stat agresor poate pedepsi pe bună dreptate,
criminalii de război-soldații inamici, care de exemplu, violează sau ucid civili. Normele de
război se aplică cu o forță egală cu agresorii și adversarii lor. Și putem vedea acum că nu este
doar egalitatea morală a soldaților care necesită această supunere reciprocă; este, de asemenea,
dreptul civililor. Soldații care luptă pentru un stat agresor, nu sunt ei înșiși criminali: prin urmare,
drepturile lor de război sunt aceleași ca și cele ale adversarilor lor. Soldații care luptă împotriva
unui stat agresor nu au nici o licenţă pentru a deveni criminali: prin urmare, sunt supuşi la
aceleaşi restricții ca și adversarii lor.
 Punerea în aplicare a acestor restricții este una dintre formele de aplicare a legii în
societatea internaționala, iar legea poate fi executată chiar și de către statele criminale împotriva
“polițiștilor” care ucid în mod deliberat trecători nevinovați. Pentru că aceşti trecătorilor nu-şi
pierd drepturile lor atunci când statele lor merg în mod eronat la război. O armată care se luptă
împotriva agresiunii poate încălca suveranitatea şi integritatea teritorială și politică a statului
agresor, dar soldații săi nu pot încălca viața și libertatea de civililor statului inamic.

Convenția de război se bazează în primul rând pe o anumită perspectivă a combatanților,

care prevede egalitatea lor pe câmpul de luptă. Dar ea se bazează mai mult pe o viziune profundă
a necombatanților, care susține că aceştia sunt bărbați și femei, cu drepturi și că aceştia nu pot fi
folosiţi pentru un scop militar, chiar dacă acesta este un scop legitim.

În acest moment, argumentul nu este complet diferit de ceea ce se obține în societatea

națională, în care un om luptă în auto-apărare, de exemplu şi îi este interzis să atace sau să
rănească trecătorii nevinovați sau terțe părți. El poate ataca numai atacatori lui. În societatea
internă, cu toate acestea, este relativ ușor să se distingă trecători și părțile terțe, în timp ce la
nivel internațional în societate, din cauza caracterului colectivist al statelor și armatelor,
distincția este mai greu de făcut. Într-adevăr, adesea se spune că nu se poate face deloc, pentru că
militarii sunt constrânși doar de civili, iar civilii sunt suporterii doritori ai armatele lor. Și atunci
nu poate fi ceea ce se datorează victimelor, ci doar ceea ce este necesar pentru lupta care
determină hotărârile noastre de conduită pe timp de război.

Aici este testul critic, pentru oricine susține că normele de război sunt ancorate într-o
teorie a drepturilor: pentru a face plauzibila distincţia dintre combatant/noncombatant din punct
de vedere teoretic, înseamnă a oferi o prezentare detaliată a istoriei a drepturilor individuale în
condițiile de război și de luptă - modul în care acestea sunt păstrate, pierdute, schimbate
(drepturile de război) și recuperate.

Acesta este scopul meu în capitolele care urmează.