Marxismul‚ relaţiile internaţionale‚ şi societatea internaţionala

Conceptul lui Marx în ceea ce priveşte materialismul istoric şi criticile ideologiei stǎ la
baza respingerii ideii cǎ moralitatea şi etica sunt focare nederivate.O poziṭie similarǎ poate fi
identificatǎ ca motiv principal pentru degradarea relaṭiilor internaṭionale ca subiect de discurs
printre tradiṭiile marxiste.Celebra –controversatǎ- metaforǎ a « bazei » şi a » suprastructurii « 
evidenṭiata mai eficient în prefaṭa ce poartǎ titlul « O criticǎ a economiei politice »‚ poziṭioneazǎ
statul ca parte din suprastructurǎ şi susṭine cǎ relaṭiile internaṭionale ‚ definite aici ca relaṭii inter-
naṭionale ‚ sunt chiar mai indepǎrtate de bazǎ – « structura economicǎ a societaţii‚ adevǎrata
bazǎ »( McLellan 1977‚ 389; G.A.Cohen 1979).Aceasta nu sugereazǎ o lipsǎ de interes în ceea
ce privesc relaṭiile internaţionale‚ cu atât mai puṭin naţionale‚ din partea membrilor fondatori sau
ai succesorilor lor imediat urmǎtori.Dimpotrivǎ‚ atât Marx cât şi Engels au fost foarte implicaţi
în afacerile internaţionale şi au scris în detaliu despre ele‚ mai ales ca jurnalişti( Aveling si
Aveling 1897; Molnar 1975). Ideea e mai degrabǎ cǎ membrii fondatori nu au creat nicio « teorie
marxistǎ » a statului şi a relaţiilor internaţionale;mai ales – aşa cum se va vedea mai jos- când
succesorii sǎi au creat o astfel de teorie unilateralǎ şi pozitivistǎ‚ impregnatǎ cu « politicǎ
economicǎ » şi direcţionatǎ departe de problemele etice de care acest capitol se ocupǎ.

Când se examineazǎ abordǎrile marxiste ale relaţiilor naţionale şi internaţionale‚ sunt mai
semnificante atitudinile si predispoziţiile în general decât teoriile si filosofiile rǎsfoite în
detaliu.O paralelǎ îndepǎrtatǎ poate fi gǎsitǎ în contradicţiile care caracterizeazǎ aceste
predispoziţii : în timp ce gândirea marxistǎ despre stat şi relaṭiile naṭionale este în întregime
cosmopolitanǎ şi universalistǎ în convingerile ei‚ doar profitând de particularitaţile semnificante
din punct de vedere politic ‚ marxismul a reuşit sǎ aibǎ succes politic.

Respingerea semnificaţiei morale a statului ca şi comunitate este o trǎsǎtura neambiguǎ

şi generalǎ a lucrǎrii sale.Formulele dure dar eficiente ale « manifestului comunist » sunt
îmbunataţite dar nu respinse în lucrarea sa mai târzie.Ceea ce este central este lupta poporului ‚ şi
statul nu poate sta deasupra acestei lupte. ».Puterea executiva a acestui stat modern nu este decât
un comitet care se ocupǎ cu afacerile obişnuite ale întregii burghezii. »(Mc Lellan 1977‚ 223).In
« Cel de- al opsprezecelea Brumar al lui Luis Bonaparte »Marx a îmbunataţit aceastǎ declaraţie
pentru a deschide posibilitatea cǎ o birocraţie a statului s-ar putea dezvolta dupǎ propriile
interese‚ dar a continuat sǎ respingǎ ideea cǎ statul este un mecanism care realizeazǎ un interes
comun ; acest interes comun este conceptualizat în termenii utilitarismului liberal ‚ care apare de-
alungul lucrǎrii sale‚ sau în termeni Hegelieni mai intrinsec ‚ înnascut‚ dar respins mai devreme
de anul 1843 în manuscrisul sǎu nepublicat «  Critica asupra « Filosofiei dreptului »lui
Hegel( McLellan 1971).Urmând aceastǎ poziţie Marx şi Engels au acceptat cu placere în
« Manifestul » sarcina de a dori abolirea ţǎrilor şi a naţionalitaţii. »Bǎrbaţii care muncesc nu au
ţarǎ.Nu putem lua de la ei ceea ce nu au .»(McLennan 1977‚ 235).
 Deşi este clar‚ este interesant sǎ considerǎm cǎ aceste propoziţii urmeazǎ revocarea sa :

« De vreme ce proletariatul trebuie înainte de toate sǎ dobândeascǎ supremaţia politicǎ

‚ trebuie sǎ creascǎ pentru a fi prima clasǎ a naţiunii‚ trebuie sǎ se constituie în ea însǎşi
naţiunea‚ este ‚de departe‚ ea însǎşi naţionalǎ‚ deşi nu într-un sens burghez al
cuvântului. »(McLellan 1977‚235)

Aceasta este desigur o revocare a ideii de naţiune asa cum oricine s-ar aştepta ; ne
informeazǎ cǎ ideilor naţionale le sunt date specificitatea luptei clasei actuale.Oricum ar fi‚ Marx
doreşte sǎ demonstreze faptul cǎ noţiunea de naţionalitate a derivat din aceste specificitǎţi este
diferitǎ de varietatea burgheziei şi ‚ în orice caz aşa cum urmatoarele propoziţii exprimǎ clar cǎ
particularitǎţile politice nu sunt o problemǎ continuǎ.

« Diferenţele naţionale şi conflictele între oameni sunt din ce în ce mai rare‚ datoritǎ
dezvoltǎrii burgheziei ( comerţului liber‚ pieţii)…uniformitǎţii modului de producţie şi în
condiţiile vieţii corespunzatoare acesteia.

Supremaţia proletariatului va cauza si mai repede rarefierea lor.Acţiunea unitǎ cel puţin a
ţǎrilor civilizate este una din primele condiţii pentru emanciparea proletariatului.Proporţional‚ de
vreme ce exploatarea unui individ de un altul ia sfârşit‚ exploatarea unei naţiuni de o altǎ naţiune
va avea de asemenea un sfârşit.Proporţional‚pe masurǎ ce conflictul dintre clase scade‚ ostilitatea
unei naţiuni faţa de cealaltǎ ia sfârşit.

In aceste propoziţii Marx şi Engels indentificǎ problema principalǎ pe care statul şi

relaţiile internaţionale o pun în practicǎ‚ dar apoi ţin departe contradicţiile care caracterizeazǎ
aceastǎ problemǎ.Proletariatul trebuie sǎ devinǎ naţiunea ‚ dar emanciparea sa se bazeaze pe
acţiunea unitǎ care depǎşeşte legǎturile naţionale‚ cel puţin printre ţǎrile « civilizate »(ţǎri cu
capitalism avansat sau europene).In timp ce devine naţiune ‚ opusǎ simplelor conduceri de clase
în naţiune‚ clasa muncitoare trebuie deasemenea sǎ ţinǎ pasul cu celelalte naţiuni.Fǎcând în felul
acesta‚ va stoarce din ideea de naţiune sensul de exclusivitate asociat în mod caracteristic cu
aceasta.Aceastǎ identificare de sarcini şi probleme a proletarului naţional/internaţionalism este
perceptivǎ‚ dar este însoţitǎ de presupuneri care doresc îndepǎrtarea problemei în mod
eficient.Versiunii lui Marx de interdependenţǎ economicǎ îi este atribuit rolul de a reconcilia
alianţele naţionale şi internaţionale ale proletariatului.Intre timp‚ presupunerea cǎ toate
conflictele ‚ fie ele individuale sau de stat reflectǎ conflict de clasǎ‚ asigurǎ faptul cǎ odatǎ cu
abolirea claselor ‚ conflictul internaţional va disparea obligatoriu.

Aceste mişcari retorice le permit lui Marx şi lui Engels sǎ vâneze cu câini şi sǎ alerge cu
iepurele; ei pot sa afirme în mod simultan irelevanţa moralǎ a statului din zilele
noastre‚ prioritaţile statului ca şi comunitate dupa triumful proletariatului şi situaţia
neproblematica legatǎ de lumea ce formeazǎ comunitatea‚ în timp ce ignorǎ problemele
implicate în reconcilierea acestor poziţii.Deşi în scrieri mai târzii autorii « Manifestului » au
acordat o distanţa mare faţa de banalitaţile aceste lucrǎri timpurii şi s-au îndreptat mai degrabǎ
spre un cont de stat mult mai puţin functionalist‚ chiar şi ultima lucrare nu reuşeşte sa clarifice
ceea ce s-a dovedit a fi în acest secol adevǎrata problemǎ a comunitǎţii politice.(Gallie
1978).Aceastǎ eliminare retoricǎ a problemelor comunitǎţii reflectǎ natura politicii în mijlocul
celui de- al 19-lea secol‚ când viziunea lui Manchester cǎ latura comerţului şi a relaţiei deschise
între naţiuni ar submina particularismul a fost mult mai plauzibilǎ decât a devenit douǎ sau trei
generaţii mai tarziu.Reflectǎ deasemenea faptul cǎ Marx şi Engels nu au avut niciodatǎ de a face
cu sarcina de a ghida o adevaratǎ mişcare a masei prin labirinturile întrebǎrii naţionale.

In deceniile înainte de 1914 statutul etic al comunitaţilor naţionale si al statului a devenit

o problemǎ de o mare importanţǎ politicǎ.Austro-marxistul Otto Bauer‚ politiciana de dreapta
polonezǎ şi germanǎ Rosa Luxemburg‚ şi Rusul Social Democrat V.I.Lenin au realizat cǎ a
raspunde la intrebarea nationalǎ într-o manierǎ corectǎ este o condiţie pentru succes revoluţionar‚
şi niciunul din aceşti scriitori nu s-a aşteptat ca aceastǎ întrebare sǎ disparǎ pe masurǎ ce creştea
interdependenţa.Ei au descoperit cǎ obligativitatea corespondenţei naţionalismului proletarian şi
internaţionalismul este ceva la care trebuie sǎ se lucreze. ;nu trebuie luatǎ de bunǎ(Kolakowski
1978‚ vol.II ; Munck 1986; Nairn 1977; Davis 1976).Cum trebuie îmbinate necesitatea de
internaţionalism cu evidenta identificare naţionalǎ exprimatǎ de clasele muncitoare actuale a fost
o problemǎ cheie a acestei perioade.Dezbaterile sunt prea complexe pentru a rezuma adecvat‚ dar
este remarcabil ca acele mişcǎri care au avut cele mai importante succesuri practice au fost
acelea care nu au dorit sǎ rǎneasca sentimentul naţional‚ în timp ce teoreticieni ca Luxemburg
care a susţinut o mişcare care nu compromite respingerea de naţionalism ‚ iar în numele
internaţionalismului proletarian a castigat multe din dezbateri in timp ce pierdea razboiul.

Mişcǎrile politice care doreau sǎ atragǎ loialitatea unei mase au trebuit sa raspândeascǎ
mesajul lor în termeni care pareau cel puţin sǎ corespundǎ cu nevoile locale decât cu
cosmopolitanismul teoretic.Aceastǎ lecţie a fost învǎţatǎ si reînvǎţatǎ de-alungul secolului.In
unele privinţe‚ problema a devenit şi mai gravǎ.Toţi scriitorii din aceastǎ perioadǎ au crezut cǎ
adevǎrata contradicţie în lumea politicǎ a fost între capital şi muncǎ şi cǎ adevǎratele interese ale
muncitorilor din diferite ţari au corespuns – cu posibila excepţie a minoritǎţilor ca « aristocraţia
muncii »a centrelor imperiale identificate de Lenin.Adevǎrata problemǎ politicǎ a fost în ce
mǎsurǎ era îndreptǎţit sǎ recunoaştem temerile acelora care nu au fost în stare sa înţeleagǎ
aceastǎ realitate şi sǎ-i asigurǎm cǎ drepturile naţionale vor fi menţinute- Lipsit de relevanță,
deși aceste asigurări au fost atunci când interesele reale ale clasei muncitoare internaționale au
format o unitate nonconflictualǎ.

La sfârşitul secolului 20‚ odatǎ cu nevoia de diviziune internaţionalǎ a muncii din cauza
marilor diferenţe de standarde de viaţa ‚ este din ce in ce mai dificil sa se faca aceasta
presupunere.Schimbǎrile în tiparele de angajare din lumea economicǎ au creat o situaţie în
care‚ de exemplu‚ adevaratele interese ale minerilor de cǎrbune din Marea Britanie‚ Sudul
Africii‚ Polonia‚ şi Australia par într-adevǎr cǎ se contrazicǎ; Sprijinul pentru Aranjamentul
Multi-Fibre dat de muncitorii din sectorul textil în vest este o recunoaştere tacitǎ a cǎror reale
interese a diferiţilor proletari pot fi diferite(Aggaewal 1985). In timp ce gândirea marxistǎ de
masǎ continuǎ sǎ se opunǎ protecţionismului şi sǎ identifice contradicţia dintre muncǎ şi capital
ca fiind centralǎ‚ a treia şcoalǎ neo marxistǎ din lume‚ cu accentul pe un schimb inegal şi pe
exploatarea unei naţiuni de o alta‚şi ne informeazǎ asupra faptului cǎ o clasǎ muncitoare ar putea
fi exploatatǎ de alta.(Emmanuel1972).

Dacǎ aceastǎ poziţie poate fi apǎratǎ‚ ar susţine ideea cǎ anumite comunitǎţi au o

semnificaţie moralǎ care este cel puţin în contradicţie cu cea a vastei comunitǎţi de
muncitori.Aceasta ar putea sugera cǎ o aşa numitǎ comunitate de interes ar putea exista între
muncitori şi capitalişti în cadrul „statului lor”;şi aceastǎ sugestie este într-adevǎr oferitǎ de
distincţia popularǎ între bugheziile „naţionale” şi „de piaţǎ”.Burgheziile naţionale sunt ‚ cel putin
temporar‚ aliate cu cu muncitorii împotriva forţelor capitalismului internaţional‚ simbolizate prin
„burghezii de piaţǎ”.Totuşi o asemenea gândire nu patrunde atat de uşorîn marxismul
revizionist; chiar şi acei teoreticieni cǎrora le este clar cǎ existǎ nevoia de a gasi o bazǎ teoreticǎ
pentru centralitatea comunitǎţii naţionale nu considerǎ cǎ este o sarcinǎ uşoarǎ.Gândirea
marxistǎ despre stat pur şi simplu nu este legatǎ cu niciun sentiment de comunitate chiar mai
puţin decat de clasa muncitoare internaţionalǎ.

Dacǎ este dificil sǎ se lucreze cu noţiunea de stat ca comunitate‚ ideea de societate de

stat‚ o comunitate internaţionalǎ compusǎ nu numai din indivizi dar şi din state‚ pune probleme
şi mai mari.Daca însuşi statul este suprastructural‚ atunci relaţiile internaţionale trebuie sa fie
parte a suprastructurii unei suprastructuri‚ şi astfel ajung chiar mai departe de centrul
evenimentelor‚ şi este mai puţin probabil sǎ formeze bazele unei etici‚ apoi însuşi statul.Vasta
lucrare a lui Marx şi Engels despre afacerile internaţionale‚ şi cele despre razboi‚ cuprinde
aceastǎ aşteptare( Molnar 1975).Aşa cum era de aşteptat ‚evenimentele internaţionale sunt
estimate şi evaluate în accord cu eventualul impact asupra perspectivelor revoluţiei-astfel
demonstrându– se atitudinea anticipatǎ –totuşi modul de analizǎ pare separat într-un mod bizar
de aşteptǎri.In loc sǎ demonstreze cǎ atitudinea statelor corespunde cu interesele
economice‚ Marx aratǎ adesea cǎ nu este deloc aşa.Totuşi ‚ el nu transmite un alt sens
comportamentului ce guverneazǎ statul âi nici nu produce logicǎ în sistemul de stat.Singura
teorie despre relaţiile internaţionale care poate fi distinsǎ este a lui Clausewitz-iar Marx si Engels
erau cititori atraşi de „On War”.

Incercǎrile ulterioare de a produce o teorie Marxistǎ a relaţiilor internaţionale au corectat

lipsa de interes a lui Marx în ceea ce priveşte determinarea economicǎ‚ dar nu şi lipsa de interes
din dimensiunea eticǎ a subiectului.Teoriile Marxiste de „Imperialism”- care în mâinile lui
Luxemburg({1913}1963)‚ Kautsky({1914}1970)‚ Hilferding({1910}1981) ‚ Bukharin
({1916}1972) şi ale lui Lenin(1968) este sinonim cu sistemul de relaţii internaţionale şi nu pur si
simplu cu o regulǎ bizarǎ- au descoperit scopul explicǎrii operaţiei sistemului internaţional prin
logica acumulǎrii capitaliste‚ dar nu au reuşit sǎ teoretizeze ideea de comunitate de state nici nu
au încercat sǎ o facǎ.Pe de o parte este un pic neaşteptat; teoriile Marxiste ale statului poate ca nu
au realizat o înţelegere viabilǎ a statului ca şi comunitate‚ dar au fost cel puţin recunoscute şi au
fost abordate ca fiind subiecte importante de discuţie.(Jessop 1982).Pe de altǎ parte‚ moralitatea
statelor şi dimensiunea normativǎ a relaţiilor internaţionale nu au atras atenţia teoreticienilor

Aceastǎ omisiune ar putea fi privitǎ ca o slabiciune în tradiţia marxistǎ.Orice problemǎ

din prezent ‚ de la gravitatea distrugerilor din timpul razboiului nuclear pânǎ la pericolele şi
daunele ireparabile asupra mediului‚ ar putea forma bazele unor interese comune împǎrtǎşite nu
numai de oameni şi clase dar şi de state şi guvernele lor.Scriitorii marxişti din „Mişcarea de pace
„din Vest au avut unele dificultǎţi în a decide daca sa priveascǎ ameninţarea distrugerii nucleare
ca un produs al capitalismului sau ca pe un fenomen care depǎşeşte analiza clasei; în lucrarea lui
E .P.Thompson cea de-a doua opinie predominǎ‚ deşi noţiunea puţin neclarǎ de „exterminism”
pare sa fie desemnatǎ sǎ accentueze trǎsǎturile politicii nucleare‚ decât sǎ formeze baza pentru o
înţelegere mai vastǎ a dimensiunilor morale ale lumii stǎrilor(Thompson 1982).Ideea cǎ
ameninţarea adusǎ mediului de catre poluarea internaţionalǎ este legatǎ mai degrabǎ de
capitalism decât de societatea industrialǎ pare neverosimilǎ;în timp ce mişcarile Green din
Europa s-au accentuat‚ dorinţa de a controla şi domina combustibilii industriali ai societaţii ‚ şi
Marxiştii sunt cel puţin la fel de mult implicaţi în aceastǎ versiune de pǎcat original ca şi
oponenţii lor( Bahro 1983; Hulsberg 1988).

Marxismul oficial şi eticile internaţionale

In secolul 20 mulţi oameni înţeleg marxismul ca pe o ideologie a statului Soviet.Deşi
aceasta judecatǎ este total falsǎ‚ reflectǎ o realitate importantǎ‚ aceea cǎ Guvernul Uniunii
Soviete a fost la mâna oamenilor care pretindeau titlul de Marxişti de peste şapte ani.La sfârşitul
secolului 20‚ ideologia oficialǎ a Uniunii Soviete se pare cǎ e subiectul unei auto-critici; totuşi
‚ este nevoie sǎ se examineze doar ceea ce este criticat.Care sunt liniile principale ale
marxismului soviet‚ cu referinţǎ la dimensiunea eticǎ a afacerilor internaţionale?(Kubalkova şi
Cruickshank 1980‚ 1985; Lynch 1987; Light 1988).

Doua trǎsǎturi ale eticilor Soviete par sǎ ne intereseze.Prima este chestiune legatǎ
de autoritate şi de rolul din partid.Aşa cum se sugereazǎ mai sus‚ poziţia de bazǎ marxista este ca
informaţiile generate ‚teoretic‚ în cunoştinţǎ de cauzǎ practic sa fie auto-validate.In
principiu‚ marxismul este bazat pe profeţia tuturor credincioşilor ( teoretic informaţi )‚ dar în
practicǎ marxiştii lucreazǎ în general cu structuri politice- partide- şi cu leaderi cǎrora le este
datǎ sau îşi atribuie singuri puterea de a determina comportamentul de dreapta.Principiul lui
Lenin de centralism democratic‚ cu accentul pus pe ultimul termen‚ poartǎ în URSS aceastǎ
tendinţǎ extremistǎ.Convingerea lui Lenin cǎ lǎsaţi cu propriile dispozitive‚ muncitorii nu vor
atinge niciodatǎ conştiinţa revoluţionarǎ datǎ de justificarea ideologicǎ pentru un partid
disciplinat şi dominat de un leader‚ iar succesul acestui partid în 1917 a inclus principii leniniste
cu un grad de autoritate care a fost efectiv fǎrǎ adversar (Lenin 1968).

Aceastǎ disciplinǎ asprǎ este în întregime compatibilǎ cu a doua trǎsǎturǎ a gândirii etice
leniniste- extremismul „doctrinei consecinţelor”.”Noi spunem cǎ moralitatea noastrǎ este în
întregime subordonatǎ intereselor luptei clasei de proletari...Moralitatea este cea care serveşte
distrugerii vechii societǎţi exploatate şi unirii tuturor oamenilor din jurul proletariatului”.(Lenin
1968‚ 607).Aşa cum s- a sugerat mai sus‚ majoritatea marxiştilor care au aderat în mod public la
aceastǎ poziţie s-au îndepǎrtat de fapt de toate obligativitǎţile acestei doctrine‚ dar aceast refuz
de a merge spre extreme era mai puţin caracteristic Sovieţilor decât multe alte varietǎţi de
marxism‚ mai ales în timpul lui Stalin.In afacerile internaţionale aceste trǎsǎturi opereazǎ ca
fundal în anii 1920 pânǎ în 1950 pentru „Realpolitik” într- un mod la fel de cinic ca şi în secolul
20‚ cu o posibilǎ excepţie cea alui Hitler înGermania.Astfel de mişcǎri politice ca numirea social
democraţilor- social fascişti‚ dorinţa unui front comun‚ şi pactul nazist-sovietic din 1939 au
fǎcut posibilǎ formarea unui partid cu disciplinǎ asprǎ ‚ o poliţie eficientǎ politic‚ în afara URSS
–ului ‚ o parte din intelectualitate doreşte sǎ abandoneze chiar şi cel mai mic angajament de a
afla adevǎrul.Fiind stat în sistemul internaţional care dorea sǎ revendice drepturile
statalitǎţii‚URSS ul a adoptat în aceastǎ perioadǎ o poziţie diplomata de „stat-la-stat” care era
formalǎ şi „corectǎ”.Programul amplu de subminare generat de Uniunea Sovieticǎ şi de
campaniile de asasinare conduse de Trotskyites şi de alţi duşmani strǎini‚ când au fost
recunoscute de toţi au fost atribuite Internaţionalei Comuniste(Comintern)‚ o organizaţie
independentǎ fondatǎ în Moscova‚ şi condusǎ de partidul comunist Soviet(Borkenau1962; Ulam
1974).

Abolirea Comintern-ului în 1943 este vǎzutǎ ca o mişcare de propagandǎ pentru a

reasigura aliaţii Uniunii Sovietice din Vest‚ în razboiul contra lui Reich al III lea‚ dar pe
parcursul anilor 1950 -1960 atitudinea Uniunii Sovietice faţǎ de instituţii şi societatea
internaţionalǎ a devenit mai optimistǎ.Noţiunea de „coexistenţa armonioasǎ” existǎ pentu a
domina în mare presupunerea anterioarǎ cǎ rǎzboiul dintre statele capitaliste şi cele socialiste nu
se putea evita‚ deşi înţelesul acestei fraze ale lui Lenin nu este deloc clar- într-adevǎr pare în
stare sǎ includa orice nivel de conflict între sistemele sociale.In rest‚ schimbarea din
comportamentul Sovietic dupa rǎzboi‚ nu prevestea o evoluţie a doctrinei.Aceste inovaţii au
devenit principale în recunoaşterea cǎ nu toate statele nonsocialiste sunt la fel ‚ şi pentru nevoia
de a teoretiza relaţiile dintre ţarile blocului socialist.

Primul din aceste puncte se ocupǎ cu recunoaşterea sovieticǎ a noţiunii de „Sud”.Pe

parcursul perioadei rǎzboiului rece‚ viziunea sovieticǎ despre neuralismul lumii a treia reflectǎ
faptul cǎ fiind aliat în vest cu secretarul de stat Dulles-între rǎu si bine nu pot exista trei neutri
adevǎraţi.Treptat de la începutul anilor 1960 Uniunea Sovieticǎ a început sǎ vadǎ avantajele
pentru politica strǎinǎ sovieticǎ a ideii unei a treia lumi‚ datǎ fiind evoluţia sudului ‚s-a îndreptat
mai mult spre eşecurile vestului decat pe cele din blocul estic( şi ‚ desigur‚ Uniunea Sovieticǎ
refuzǎ sǎ –şi asume orice responsabilitate pentru pacatele din trecutul
imperialismului).Totuşi‚ marxismul sovietic este‚ în unele privinţe‚ un handicap în înţelegerile
sale cu sudul; dorinţa sudului pentru o redistribuire globalǎ a venitului este privitǎ de URSS ca
un echivalent internaţional al revizionismului social democratic‚ în timp ce motivele morale care
însoţesc aceastǎ cerere sunt dispreţuite în comparaţie cu eticile încrederii de sine îmbraţişate de
Uniunea Sovieticǎ.Atât în Moscova‚ cât şi în Washington se considerǎ cǎ sudul ar trebui sǎ îşi
ordoneze propriile treburi.(Light 1988; Papp 1985).

Desigur‚ ţǎrile din blocul socialist au relaţii care trec dincolo de corectitudinea formalǎ
‚ iar aceastea sunt cele mai bune relaţii pe care le pot avea social-capitaliştii‚ dar ceea ce ar
putea implica aceastǎ fraternitate internaţional-socialǎ este mai supǎrǎtor.Doctrina Brejnev care
proclamǎ drepturile şi îndatoririle speciale ale commonwealth-ului socialist reciproc poate fi ori
o încercare realǎ de a rǎspunde acestei întrebari ‚ sau o raţionalizare cinicǎ a intervenţiei
sovietice de a preveni dezvoltarea în ţǎrile socialiste care nedorite la Moscova(Kubalkova şi
Cruickshank 1980‚ 1985; Jones 1989).

Ceea ce ultimele paragrafe sugereazǎ este faptul cǎ în timp ce comportamentul diplomatic

sovietic pare sǎ indice cǎ sunt gata sǎ respecte normele societǎţii internaţionale‚ aceastǎ poziţie a
fost ‚ în cea mai mare parte neteoretizatǎ.Acesta s- ar putea schimba acum odatǎ cu dezvoltarea
unei noi gândiri politice (NPT) a preşedintelui Gorbaciov(Gorbaciov 1987; Sakwa 1988).Noua
gândire politicǎ recunoaşte problemele de tip inter-statal pe care teoria din vest le–a asociat cu
interdependenţa;scrierile recente şi discursurile au pus o bazǎ pentru moralitatea statelor
‚ probleme cu care se confruntǎ „casa noastrǎ Europa( ori Asia ‚ sau lumea)”Desigur‚ aceasǎ
nouǎ gândire este destinatǎ sa indice spre cooperare mult mai profundǎ decât cea doritǎ de
coexistenţa armonioasǎ‚ şi este destinatǎ sa punǎ relaţiile inter-statale pe o alta
bazǎ.Totuşi‚ retorii Sovieţi au sugerat ca relaţiile internaţionale sǎ rǎmânǎ în orbita teoriei
marxiste.Ceea ce este încǎ neclar este în primul rând ce conţin aceste doua categorii şi în al
doilea rând cum sunt articulate.Cu siguranţǎ nu este intenţia conducerii prezente de a reveni la
setul dublu de instituţii din era Comintern‚ iar modul actual de abordare a lumii pentru
dezvoltarea sovieticǎ este ceva ce ramane de vǎzut.(Kaldor et al .1989). Noua gândire politicǎ a
arǎtat fǎrǎ sǎ nege o dorinţǎ uimitoare de a face cunoscute greşelile trecute.Ideile oferite mai sus
despre politica strainǎ sovieticǎ sub domnia lui Stalin‚ Krucshchev ‚ şi Brejnev‚ nu ar mai fi
respinse cum a fost respinsǎ propaganda razboiului rece ‚ ci ar fi acceptate astǎzi.

Impactul marxismului asupra gândirii internaţionale oficiale din afara URSS-ului este un
subiect prea mare pentru a-l acoperi în acest capitol.In republica popularǎ din China ‚ a apǎrut o
teorie internaţionalǎ distinctǎ cu o puternicǎ dimensiune eticǎ în anii 1960- 1970 odatǎ cu
noţiunea de conflict dintre lumea ruralǎ şi lumea urbanǎ‚ bineînţeles‚ China aparǎ lumea
ruralǎ(Kubalkova şi Cruickshank 1985‚ Cap 5).Aceatǎ problemǎ este ţinuta pe cat de departe
posibil de marxismul clasic ‚ în timp ce încǎ se lasǎ portrete de-ale lui Marx şi Engels sǎ atârne
de Marea hala a poporului-Visiunea lui Marx despre lumea ruralǎ este transmisǎ prin descrierea
vieţii satului Indian ca” imbecilitate ruralǎ” (Avineri1969‚ 94)- şi ‚ în orice caz‚ pare sa nu se
îndrepte spre PRC(yahuda1983).

Gândirea neo-marxistǎ despre dezvoltarea şi subdezvoltare a ajutat la formarea

atitudinilor cel puţin a unor participanţi din sud in dialogul Sud-Nord.(Hoogvelt 1082‚ Cap 5 şi
6).Diferenţa dintre neo-marxism şi marxismul clasic a fost discutat mai sus; este probabil ca
acele trǎsǎturi ale neo-marxismului care sunt mai departe de abordarea clasicǎ sa se fi dovedit
mai atractive pentru Guvernul din Sud(Warren 1980). Dorinţa de a gandi în termenii
internaţionalului la fel ca şi exploatarea claselor‚ apeleazǎ fǎrǎ îndoialǎ la leaderii naţionalişti
din sud ‚ în timp ce natura moralizatoare a unor scrieri neo-marxiste a fost deasemenea o conditie
necesarǎ acceptǎrii marxiştilor.Cu toate acestea‚ în ansamblu se pare cǎ neo-marxismul a fost
mai important în a modela retorica sudului în dialogul nord-sud decât în a furniza un cadru
intelectual utilizabil;elitele din sud au luat de la abordarea dependenţei ceea ce le este favorabil-
în mare parte critica Occidentului- şi au ignorat aspectele mai puţin atractive precum critica
elitelor din sud.Pe termen lung‚ impactul acestei gândiri despre sud ar putea de fapt sa fie cel mai
important pentru dezvoltarea dialogului despre culturi în politica lumii.Pentru toata dorinţa lor
de a critica aspecte ale industrialismului pe care însuşi Marx le-a preferat‚ neo marxistii
reprezintǎ o concepţie a modernitǎţii occidentale care ar putea sa fie importantǎ în faţa criticilor
non –occidentale .

Circuit închis
Sfârsitul secolului 20 pare sa fie un timp de crizǎ pentru marxism‚ atât pentru ideologia
de conducere cât şi cadrul şcolar al academiei.In Uniunea Sovieticǎ, noua gândire politicǎ în mod
sigur este desemnatǎ sǎ ramana printre tradiţiile marxiste‚ dar dacǎ va reuşi rǎmane subiect de
dezbatere.Dezvoltǎrile dramatice din ultimii doi ani au înlaturat guvernele marxiste de la putere
în majoritatea statelor din Europa de Est.Se pare cǎ în state unde marxismul a fost mult timp
stabilit‚tradiţia îşi pierde din legitimitate.Rolul moralitǎţii în delegitimarea acestor regimuri ar
putea fi important.(Lukes 1990).

Retragerea marxismului este la fel de evidentǎ în sud.Starea de spirit a „noului realism”

care a preluat politica economicǎ din sud în anii 1980 este sub ameninţarea unui populism
radical‚ foarte puţin a unor mişcǎri marxiste.Zonele unde marxismul este încǎ o doctrinǎ „vie”
sunt acelea unde forţele externe au oferit un grad de credibilitate învǎţǎturilor.Zeci de ani
anticomunismul din America Centralǎ pare sǎ fi corelat marxismul cu oponenţii regimurilor
corupte locale‚ în timp ce sprijinul aparent occidental al regimului din Africa de Sud a pǎstrat
credibilitatea comunismului în acea regiune.In afarǎ de aceste cazuri speciale‚ marximul pare sa
fie aproape peste tot în retragere.

Poziţia marxismului în academia occidentalǎ este mai complexǎ şi paradoxalǎ.Pe de o

parte ‚ statutul lui Marx ca un teoretician important al modernitǎţii este acum mult mai
recunoscut ‚ iar savanţii care se identifica pe ei înşişi marxişti joacǎ un rol mai important în
filosofie şi ştiinţele sociale decât ar fi putut fi conceput acum o generaţie‚ pe de alta parte ‚ odatǎ
cu recunoaşterea ? a aparut o diminuare a